DIN COICIU, CU DRAGOSTE (I)

Narcis GAIDARGIU ■

În Coiciu, pe Răzoare, mai jos de Școala 10, la două case de întretăierea cu Trandafirului, în fundul unei curți încăpătoare, pe la mijlocul căreia două bojdeuci, ale căror ziduri din chirpici nevăruiți și acoperișuri aplecate pe-o rână – după cum se lăsase terenul – aproape că se-mpotriveau să cadă, câteva trăsuri, o șaretă și o căruță, așteptau toate cu oiștile proptite în țărână. Câțiva bidivii frumoși stăteau la țesălat, fremătând ușor ori mai lovind pe loc pâmântul cu copita, potoliți de mâna pricepută a birjarului. În răstimpuri, biciuiau aerul rotindu-și scurt cozile, doar-doar să alunge muștele sâcâitoare. Câteva oi și două capre trăgeau speranțe să culeagă ceva sevă din paiele îngrămădite într-un colț al curții, așa că le molfăiau metodic, fără grabă.

Arșița de început de august topise apa din făgașele de noroi lăsate de atelaje, iar urmele adânci te conduceau până-n fundul curții.

Mirosul de bălegar, paie, colb și animale tinere, amplificat pe măsura căldurii, umpluse străzile și gospodăriile vecine jur-împrejur.

Am ieșit din curtea bunică-mi, în șpilhozen, cu bretelele trase direct pe bustul bronzat, fără încălțări, adâncindu-mi tălpile prin praful drumului de pământ cu nume de ogor. M-am strecurat discret prin fața școlii, pe al cărei teren băieții mai mari jucau fotbal pe-un rămășag de-o ladă cu bere.

Ca de obicei, m-am oprit pe linia gardului, în poarta larg deschisă a manejului improvizat. La cei șase ani ai mei, nu-mi dădu nimeni atenție, nici să mă oprească, bașca să mă invite înăuntru, așa că mi-am dat singur curaj și-am intrat până-n fundul curții, strâmbându-mi picioarele subțiri prin glodurile uscate. Doi băieți oacheși reparau hamurile și dădeau luciu alămurilor înșirate pe curelele late din piele, altul mai în putere trăgea cu țesala pe spatele unei iepe, iar alți doi în etate, cu mustăți mari cu vârfurile răsucite fumau liniștiți la umbra streașinii. M-am învârtit un timp în jurul lor, uitându-mă atent fără să pricep mare lucru. Dacă, fără să bag de seamă, mă apropiam de zona periculoasă din spatele cailor, mă atenționau să trec alături. Atât. Niciodată nu-mi spuneau că-i încurc, să nu mai vin ori să nu mai intru acolo. Pregăteau trăsurile și caii pentru plimbarea de seară a turiștilor veniți în Mamaia. Mă lăsau să privesc, doar că aveau treabă și nu prea le ardea de mine, ceea ce e adevărat că la un moment îmi devenea plictisitor și plecam prin cartier să caut chestii mai spectaculoase.

Am intrat în curtea dispensarului de peste stradă de casa bunicii. M-am uitat prin toate cotloanele desișurilor înalte de mierea ursului, în care ne făcuserăm – ziceam noi – cazemate, unde pe jos așternuserăm pănuși de la cocenii de porumb din hambarele aflate in fiecare gospodărie de-a noastră. Soarele sfredelitor al amiezii îmi cam alungase prin case colegii de joacă. Am trecut în spatele dispensarului, pe câmp, cum spuneam acasă, când plecam să ne jucăm. Am parcurs pe diagonală imensul teren viran, oprindu-mă pe colțul străzilor Aluniș cu Merișor, la baza celui mai înalt și gros plop din zonă. Prima creangă, poate cea mai groasă, se desfășura deasupra mea la vreo patru metri înălțime. Din câteva mișcări dibace și două opinteli mai zdravene, m-am cocoțat sus pe creangă. 

Pe Aluniș, un camion cu motorul torcând grav la ralanti, prelua gunoiul din curtea Aurei, colega mea de grădiniță. Am auzit vocile gunoierilor, „mă, dă-te mă jos de-acolo, să nu cazi!” N-am apucat să mă execut, că am simțit că-mi fuge creanga de sub șezut și, de sus, de la patru metri, întâi creanga și eu imediat după ea, am căzut direct pe noadă. Hâc! și-am rămas fără aer. Un nepriceput de vecin tăiase de lângă trunchi cam trei sferturi din grosimea crengii și-o lăsase în voia sorții. Sub indicațiile mamei Aurei, că adică al cui sunt, gunoierii au pus la orizontală un tomberon, m-au întins pe el și m-au livrat bunică-mi pe Răzoare 56. Nu s-au priceput la masaj cardiac ori alte tehnici respiratorii, au crezut că gata, m-am dus. Purtat pe tomberon, ca la Termopile pe scut, înainte ca bunică-mea să-și smulgă părul din cap de așa tragedie, m-am trezit imediat, ca Albă ca Zăpada, cum eram și cam alb la față. Găsisem ce căutasem, așa că am petrecut o după amiază spectaculoasă, încheiată la policlinica spitalului.

Până a doua zi, și uitasem pățania. După micul dejun cu ouă de la găinile din cuibarul din spatele casei și ceva jumări de la ultimul ignat, păstrate în borcane cu untură, am făcut rost de câteva pungi din hârtie aduse cu merinde de la aprozar.  

Azi aveam preocupări științifice. Făceam bombe atomice, așa că m-am lansat iar în stradă. Vântul și căruțele care treceau pe strada de pământ, aduceau la marginea drumului colbul uscat, adunându-l în vălătuci consistenți. Adevărate depozite de combustibil pentru faimoasa bombă atomică. Umpleam punga încăpătoare din hârtie, o gâtuiam răsucind-o bine, treceam în mijlocul drumului și, cu ambele mâini o aruncam cu toată puterea în sus, apoi degajam locul în fugă. Încărcătura cădea în stratul gros de colb, forma o undă circulară în jurul său, aruncând pe orizontală un covrig consistent de praf, covrig care se tot lărgea, apoi din centrul său se ridica o ciupercă înaltă de câțiva metri. Exact ca la Hiroshima, cum văzusem pe teveu.

„Coarne, coarne, ia la coarneee! Mere pădurețe, ia la mere pădurețe!”, se auzea catârgiul apropiindu-se dinspre capul străzii, într-o cotigă trasă de-un patruped mic, bătrân și costeliv, de te mirai cum se putea duce pe sine, darămite și înhămătura. Am fugit repede în casă, la mama mare. „Ma’mare, îmi dai un leu pentru coarne și mere pădurețe? ” Îmi dădea. Din pensia de patru sute de lei avea și pentru copii, și pentru nepoți, și pentru CEC. Lăsă ziarul Scînteia din mâini și merse „în casă”, în camera mare și rece, unde-și ținea bruma de economii, hainele și încălțările de oraș, iar sub fereastră, cufărul mare din lemn, cu haine curate pentru ultimul drum. În fundul camerei pe colțul din stânga, trona un pat mare, cu arcuri, deasupra cu o saltea umplută cu câlți din lână, cearceaf curat, plapumă umplută cu lână dărăcită și două perne mari, umplute cu fulgi de găină opăriți și uscați vara pe acoperișul magaziilor din spatele casei. Mașina de cusut Singer completa colțul din dreapta al camerei, devenită de oaspeți, mai ales vara. Pe perete, deasupra, două fotografii înrămate. În stânga, mama mare și tata mare tineri, cu cei trei copii alături, toți în cele mai bune haine. Din treisprezece copii, doar trei ajunseseră la maturitate, după ce bunică-mea îi cumpărase peste fereastră, de la o țigancă. Fotografia din dreapta era un panou cu comandanții și membrii Jandarmeriei Constanța, dinainte de 1945, printre care și tata mare.

În urma mea, ma’mare trecuse din nou pe patul camerei din față, unde de pe etajeră, difuzorul legat la stâlpul din fața casei se auzea dând ultimele știri ale prânzului. Lăsase Scânteia peste Dobrogea Nouă, ziarele pe care i le aducea poștărița și reluase lucrul. Croșeta macrameuri ori broda mileuri, dantele, mănuși de damă scurte sau mai lungi, fețe de pernă ori de masă, cearșafuri, cuverturi de pat sau perdele. Iarna trecea prin andrele fire de lână ori mohair, din vârful cărora-i ieșeau mănuși, șosete, târlici, vestuțe, căciuli sau pulovere. Prin ’63 rămăsese văduvă și, cum în casă intra un salariu mai puțin, își întregea veniturile din croșetă, andrele sau mașina de cusut. Veneau vecinele din tot cartierul să-i comande ce mai vedeau prin revistele străine ajunse cu greu pe la noi. Într-o vreme făcea borș, unul foarte apreciat de gospodinele din cartier, dar după nu multă vreme a înțeles că era muncă multă, deranjul mare pentru un leu litrul, prea multă lume care-i călca pragul și liniștea, așa că s-a orientat spre activități cu un randament mai bun al investiției și valoare adăugată mult mai consistentă. Avea un simț practic ieșit din comun, pentru care nu-i trebuiau mai mult decât cele patru clase de școală primară. Din ziarele care nu-i lipseau, difuzorul de pe etajeră cu un singur post de radio și vecinele care-i călcau pragul era foarte conectată cu zona ei de interes. Câteodată, sâmbăta venea la noi în Piața Ovidiu. Duminică după prânz pleca acasă, zicea că trebuie să dea mâncare la găini. Nu-i plăcea la bloc, se simțea claustrată. Mergea pe nouăzeci de ani când, într-o duminică m-a rugat să-i recomand o carte pe care nu o mai citise. I-am dat Arta Conversației a Ilenei Vulpescu. A devorat-o.  

Alergam până-n stradă, cu bancnota de-un leu lipită de vânt pe podul deschis al palmei, curios fiind în același timp, dacă reușesc s-o duc până la căruță, fără să-mi zboare din palmă. Nevasta căruțașului, așezată pe-o rână în spatele căruței, storcoșind fructele de jos cu picioarele desculțe, ne servea în cornete din foi de caiet ori ziar. După ce se umplea cornetul, mai punea câteva fructe bonus, așa, să dea pe-afară. Nu mă mișcam până nu vedeam semnul ăsta de generozitate, ba chiar mă uitam după alea de cădeau, ca la un bun câștigat, devremece se atinseseră cu cele rămase în cornet, de parcă trebuiau să fie tot ale mele. N-apucam să gust câteva, așa, nespălate că auzeam în spatele meu „dă și mieee!” Brusc deveneam cel mai bun prieten al colegilor mei de joacă. Le dădeam, dar ce era prea mult, era prea mult, apoi auzeam „vezi cum ești, când ți-am dat și eu…” Dacă nu-mi aminteam când fusese asta, urma un „ete, na! Nu mai dau nimic”.

Ma’mare mă strigă din poarta casei: „ia cinci lei, mergi la aprozar pe Frunzelor, să iei trei kile de cartofi. Deja plecasem în trombă, într-o mână cu sacoșa din împletitură de rafie și banii în cealaltă. Am auzit din spate: „vezi să-ți dea și restu’!” Am ajuns la aprozar, nu-mi prea plăcea gestionarul, dar cred că nu-l plăcea nimeni din cartier, că-ți dădea numai ce voia, nu ce-i cereai. I se spunea în cartier „De-asta am, de-asta-ți dau”. Omul era cam între două vârste, mic de statură, cu două funduri de sticlă de șampanie pe nas, ce-i serveau drept ochelari, părul rar pieptănat neglijent peste cap, cu degetele rășchirate, ce-i țineau loc de pieptene. Din halatul prăfuit și decolorat, bleumarin la origine, tras direct peste corp, ieșeau două antebrațe păroase, finalizate cu două palme bătătorite, murdare de pământ uscat, după cum scormonise cu ele printre legume. Deși mic de statură, dar vânjos, halatul închis în nasturi îi venea ca minijupat deasupra genunchilor, lăsând la vedere o frumusețe de picioare scurte și păroase, încălțate cu șosete flaușate și șlapi de plajă cu bareta trecută printre degetul mare și următorul. Avea un picior mai scurt, de-aia când se deplasa, mișca foarte mult bazinul corpului, din spate către înainte. Cucoanele erau stânjenite când, încercând marea cu degetul, avansau vreo doleanță privind fructele sau legumele; gestionarul oricum punea ce voia. Apropiindu-se de tejghea, ținând într-o mână coșul din aluminiu al cântarului, sub greutatea mărfii, omul se clătina și mai tare din spate către înainte. Dacă mai spunea și „de-asta am, de-asta-ți dau!”, în combinație cu halatul ce-i flutura liber peste corpu-i păros, doamnele plecau de-a dreptul îngrozite.  

(webkampus.net) – sursă foto copertă.

	Urrmărește-ne pe Youtube
	Urrmărește-ne pe grupul de Facebook
	Urmăriți canalul SENTINELA pe WhatsAp
	Urmareste-ne pe X / Twitter
	Urmareste-ne pe Google News
	Urmareste-ne pe TruthSocial
	Urmareste-ne pe Telegram