Spărgătorii de nunți

Paul SICHIGEA ▪

Continuând seria cronicilor, ne oprim la un film pe care l-am revăzut de curând: “Wedding Crashers” sau “Spărgătorii de nunți”. Filmul, unul de urmărit doar la plictiseală, abundă în clișee de-a dreptul absurde, puerile și de cele mai multe ori, foarte enervante.

Iată-mă pornind acest film la zece noaptea. „Wedding Crashers” începe în nota tipică a anilor 2000: două personaje masculine angajate în dialoguri amestecate, rapide și care te bagă din ce în ce mai mult în ceață. Încetul cu încetul, ajungi să înțelegi câte ceva, dar… nu prea multe. Cei doi bărbați, John și Jeremy, sunt un fel de psihologi, ori consilieri care ajută cuplurile aflate la ananghie. Totuși, nimic nu este concret, căci cei doi pot fi foarte ușor brokeri sau orice altceva, iar singurul element care indică consilierea de cuplu este ceea ce se vorbește în fața lor.

Cadrul se lărgește și zărim la aceeași masă un cuplu însoțit de doi avocați. „Aha!”, îți vei spune, aflând că cei doi protagoniști sunt mediatori de divorț. În sfârșit! Am aflat!

Urmează câteva minute obositoare în care Owen Wilson (John din film) ține o întreagă pledoarie asupra dragostei nesfârșite și valoroase, una pe care cei doi din fața lui o simt cu desăvârșire, dar pe care nu și-o exprimă din cauza unor conflicte fără de rost. Am zis că opresc filmul după această secvență, dar… de dragul tinereții și al anilor în care a fost realizat, am continuat tortura.

Filmul ne prezintă apoi numele și locația, după care trecem vrând-nevrând la Vince Vaughn (Jeremy). Aflat în biroul său, Jeremy o persecută pur și simplu pe secretara lui cu un monolog lung, obositor și extrem de enervant, prin care ne arată nouă latura sa, vasăzică personalitatea. Se vrea a fi un moment comic, un moment care să te facă să te scufunzi în fotoliu, cu o bere în mână și să râzi de mama focului. Însă, filmul nu degajă o asemenea stare, ci mai degrabă ne arată un regizor care le-a acordat o libertate aproape totală unor actori de mâna a doua. Rezultatul din cele mai multe secvențe este aproape dezastruos, cele două personaje fiind mai degrabă iritante decât comice. Pur și simplu, un film nu funcționează așa.

Monologul lui Jeremy durează un minut și 57 de secunde, secvență aflată la începutul filmului. Chiar dacă pelicula este încadrată la genul comedie, nu i se poate îngădui așa ceva unui actor precum Vince Vaughn, cel care și-a consolidat cariera cu ajutorul unor astfel de momente de improvizație amatoricească. Cu o lună înainte de lansarea acestui film, își face apariția și „Mr. & Mrs. Smith”, peliculă care îi are ca protagoniști pe Angelina Jolie și Brad Pitt. Fiind era „Brad și Angelina”, cei doi actori realizează împreună proiectul sus-menționat, în care îl vedem iarăși pe Vaughn. De la ținută și până la prestația actoricească, Vince Vaughn este de cele mai multe ori același. Aproape nimic nu este schimbat.

Filmul continuă cu John și Jeremy, care vorbesc despre noul lor plan: spargerea unei nunți. Bun, era logic din numele filmului și deci, trecem la o secvență care se petrece într-o biserică. O nuntă evreiască, câteva domnișoare aflate și ele acolo parcă tot în același scop, un preot care ține predici și cei doi „armăsari” care se forțează să pară tineri, deși noi ne-am dat seama demult că sunt pe la mijlocul vieții.

Foarte interesant este faptul că se menționează de două ori acest lucru: cei doi protagoniști nu sunt tineri. Inițial m-am șters la ochi; nu mi-a venit să cred ce văd. Da, Jeremy și John punctează la un moment dat faptul că sunt tineri, dar nu chiar așa de tineri…

Al doilea moment de acest gen are loc ceva mai târziu în film, atunci când Rachel McAdams (actriță venită parcă manușă celor doi flăcăi) îi spune lui John că nu mai e atât de tânăr. Într-un mod penibil, scenaristul a ținut cu tot dinadinsul să strecoare aceste linii de dialog. Totuși, ceva mă face să cred că a fost mâna regizorului care, pe parcursul filmărilor, și-a dat seama și el, săracul, cât de penibili sunt acești doi actorași care pretind că pot cuceri orice damă.

Revenind la cei doi „distrugători de inimi”, așa cum îi prezintă regizorul, noi îi vedem pe Vince Vaughn și pe Owen Wilson în aceste roluri…

Dacă nu l-ai cunoaște pe Owen Wilson (dreapta), ai spune că înainte de filmări a primit un pumn în nas, însă realitatea nu este atât de clară. De-a lungul timpului s-a speculat că Wilson și-a fracturat nasul în tinerețe, ori în timpul unei bătăi în liceu, ori în timpul unui meci de fotbal american. Oricum ar fi fost, această trăsătură l-a însoțit încă de la începutul carierei sale de actor.

În „Wedding Crashers”, Wilson, ca și Vaughn, a primit libertatea să presteze cam cum a crezut el. În toate secvențele sale, Wilson își dă replicile în modul său consacrat, deschizând gura mult prea mult, punctând parcă și fiecare virgulă. După câteva astfel de momente realizezi că acesta este felul său de a juca, însă totul devine rapid aproape insuportabil și greu de privit.

O secvență care mi-a captat rapid atenția se petrece în mansionul Secretarului Cleary (Christopher Walken). Contraplanul celor două personaje este realizat mult prea strâns, Vaughn și Wilson fiind captați prea de aproape. Această tehnică apare parcă din neant, nemaifiind folosită vreodată în film. Din această cauză, momentul ridică mari semne de întrebare. De ce a gândit regizorul acest montaj aici? Nu vedem decât un nas lovit și un alt actor care practică dilatentismul ca pe o virtute.

Apariția lui Christopher Walken în rolul secretarului de stat Cleary se produce prin dorința evidentă a producătorilor de a avea în distribuție o vedetă reală. Walken duce rolul la capăt fără vreo sclipire, totul realizându-se la relanti. Însă, de menționat este faptul că reacțiile sale firești în anumite secvențe și modul de redare a dialogului printr-o manieră elegantă, care îl caracterizează, îl fac pe Walken să fie de departe cel mai iscusit actor din întreaga distribuție. Chiar și așa, filmul nu are parte de vreun aport semnificativ, Walken nereușind în vreun fel să salveze ceva ce a fost conceput încă din prima ca un proiect de mâna doua.

Rachel McAdams joacă rolul unei tinere care nu este prea tânără și care se dorește a fi salvată dintr-o relație toxică. Claire Cleary, personajul său, este într-o relație cu Sack Lodge (Bradley Cooper) și nimic nu pare să îi iasă bine din asta. Sinceri să fim, nici nu ar avea ce să îi iasă alături de acest Sack, un personaj scris într-un mod dezastruos și jucat execrabil de Cooper. Privind retrospectiv situația, ne dăm seama că Bradley Cooper se afla în perioada în care nu prea putea refuza vreun rol. Putem scuza acum prestația absolut penibilă din acest film, Cooper culegând între timp nu mai puțin de 8 nominalizări la Oscar.

McAdams, însă, rămâne cam la același rol pe care l-a jucat dintotdeauna. Ca eterna domnișoară frumoasă și pătimașă, aflată cumva la răscruce de drumuri în ceea privește cariera, ori relațiile amoroase, Rachel McAdams intră in această distribuție după succesul filmului „The Notebook” de cu un an înainte. Aici, însă, actrița se forțează să se ridice la standardul impus de Walken, cel care în realitate setează aceste valori fără să-și dea seama. Însă, McAdams se scufundă în abisul jocului lamentabil și deși este evident că dorește să se ridice la un anumit nivel, actrița eșuează și rămâne în aceași notă penibilă impusă de Vaughn și Wilson. Într-o notă personală, aș dori să îi transmit dragei nostre Rachel că a zâmbi la camera care te încadrează în prim-plan, nu se face arătându-ți toată dantura. Te iubim oricum, Rachel!

Analiza rolului lui Bradley Cooper ne-ar mai lua încă vreo două articole enervante, așa că ne vom opri aici cu el. Filmul are, însă, parte și de încă alte două personaje la fel de penibile: fratele și sora lui Claire, el o persoană cu dizabilități, ea nimfomană.

Personajul Gloria Cleary, sora nimfomană a lui Rachel McAdams, aproape că insultă toate femeile printr-un comportament execrabil. Singura țintă scenaristică a acestei fete este de a intra în pantalonii lui Jeremy. Efectiv, totul se produce în această manieră, Gloria Cleary reprezentând poate cel mai dezgustător element al filmului.

Penibilul este ridicat la rang înalt cu ajutorul acestor două personaje „de poveste”. Prestațiile acestora probabil că i-au făcut între timp pe cei doi actori să uite forțat anul 2005.

„Wedding Crashers” este un film de weekend, unul pe care îl poți viziona pe la 16 ani, alături de mica ta iubită, ori cu prietenii. Este bine totuși să îl uiți mai apoi, ori să ți-l amintești de dragul unora dintre actori și să zici „Uite-l, mă, și pe ăla! A jucat și în ăsta!”