Manuel VLĂDUȚ ■
Şi în acest an, pe 25 octombrie am sărbătorit Ziua Armatei României; de această dată în cadru restrâns, din cauza efectelor fără precedent provocate de fatalul coronavirus. În această primă zi a restricțiilor severe impuse de guvernul interimar al României, ceremonialele militare desfășurate la Constanța, Medgidia şi Cimitirul Internațional al Eroilor de la Mircea Vodă, cu participarea restrânsă a Armatei, autorităților locale și județene și a rezerviștilor militari reuniți în câteva asociații de profil, au avut un aer solemn și trist. Gărzi de onoare aliniate atipic regulamentelor militare, pentru păstrarea distanțării sociale; participanți cu fețe posomorâte, abia ghicite din spatele măștilor protectoare…
Ziua Armatei este un prilej de bucurie, dar și un moment de comemorare și reculegere a sacrificiului suprem săvârșit de zecile și sutele de mii de ostași ai Armatei Române, căzuți la datorie pe pământul Patriei, în stepele Rusiei sau pe câmpiile Panonice, ori în Carpații Cehoslovaciei, în lagărele sovietice de prizonieri, pentru libertatea, reîntregirea și independența României. A fost ziua armatei care azi, ca întotdeuna, se află pe primul loc în topul încrederii națiunii române!
La 25 octombrie 1944, Armata Română – prin ostașii Diviziei 9 Infanterie “Mărășești”, Divizia Mării, elibera ultimul oraș aflat sub ocupație germano-ungară, orașul Carei. Întâmplător sau nu, Ziua Armatei Române coincide cu ziua de naștere a Regelui Mihai I, cel care la mai bine de 60 de ani de la părăsirea țării în urma abdicării forțate, avea să rostească la 25 octombrie 2011 – cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, istoricul său discurs în Parlamentul României.
„Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.” (Regele Mihai – 25 octombrie 2011, discurs în Parlamentul României)
Mai actual ca oricând, nu?
Nu am fost niciodată un fan al monarhiei, dar am fost un adept al democrației autentice, așa cum a fost clădită piatră cu piatră de părinții fondatori ai democrației americane. Dar între democrația de Dâmbovița, intubată la odiosul „sistem” născocit de derbedeii politicii românești și monarhia constituțională, o voi prefera întotdeauna pe cea de-a doua! „Morală, credință, memorie”! Sunt deviza sub care România a crescut și a renăscut de la 1877, anul independenței ei, până la venirea comuniștilor la putere în 1947. Sunt cuvintele lăsate moștenire de un rege rămas fără țară, dar care a crezut în ea până la sfârșitul zilelor lui. Sunt cuvinte care în Europa zilelor noastre nu se pot regăsi în retorica „politicii corecte” a progresiștilor neomarxiști! Suntem un popor bolnav, decimat de coronavirus, de corupție și de boala interesului personal. Un popor care nu se mai regăsește în propria țară, preferând exodul, mai ceva ca în vremuri de război. Un popor condus de o haită de hiene, spre o prăpastie de proporții cosmice! Unde sunt astăzi bărbații de stat ai României? Unde sunt generalii Armatei Române – care prin Constituție, garantează democrația și statul de drept? Unde este elita intelectualității române, care să pună umărul la ridicarea României? De ce lăsați hienele și derbedeii politici să sfârtece România?
Doar Dumnezeu si o mână de fier mai poate salva această țară și poporul ei năpăstuit, de la dezastru. O Mână de Fier care să adune, să unească și să ocrotească poporul român sub vechea deviză a Regelui Carol I: „Nimic pentru mine, totul pentru Țară!”
Dar unde este astăzi, acea Mână de Fier?
