George MIHĂESCU ■
Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării.
(M. Eminescu)
Se zbuciumă marea și țipă, se zbate
s-o auzim mereu de departe.
Ci noi am crezut că de urât se frământă,
că-i plaja pustie,
și i-am înălțat pe țărm
palate, o mie.
Dar marea nu s-a liniștit și noi
am crezut că digurile vechi poartă vina,
că-s roase,
și am ridicat altele noi
putincioase.
Dar marea tot nu s-a potolit.
„Și nu se va potoli niciodată!”
mi-a spus de curând un poet
cu chip de profet,
care umblase cu un toiag fermecat
de la Izvoarele Oltului
până la vărsarea lui în Dunăre
și până la contopirea în mare,
un mag care umblase călare
pe zimbrii norilor care traversează Carpații
și citise destinul constelației Orion.
„Nu se va potoli niciodată al apelor zvon
până când marea nu-l va avea lângă ea,
într-un mausoleu,
pe acela care-a iubit-o mereu și mereu,
cu inimă nesăturată,
încât și-a dorit să moară la țărmul ei
deși n-a văzut-o măcar o dată!”
Se zbuciumă marea și țipă, se zbate
s-o auzim mereu, de departe.
(„Bună dimineaţa Dobrogea”, Ed. Ion Creangă/Bucureşti-1979)
