Micile compromisuri sau cultura supraviețuirii mortale

Pierre de HILERIN ■

Încerc, cum probabil face fiecare, în contextul dinamicii tot mai ciudate și, cu siguranță, mai aberante a zilelor pe care le trăim, să caut, așa cum am fost educat în copilărie, unde greșim sau unde am greșit ca să ajungem în momentul, punctul sau situația de acum.

Dacă întrebarea, mai mult retorică, privește planeta, continentul, țara, orașul, strada, familia sau propria persoană aproape că nu are semnificație. Parafrazând o obsedantă reclamă la nu știu ce medicament, concluzia este „că dacă .[orice].. atunci sigur am greșit eu cu ceva!”

Dar să o iau de la un capăt al firului.

Fiecare facem, așa cum am învățat, mici compromisuri ca să ne salvăm „armonia” cu societatea, prietenii, soția sau chiar propria conștiință. N-am stat nicicând să procedez la însumarea consecințelor.

Poate că merită să o facem o dată măcar în viață.

Și pentru că îmi este greu să pornesc chiar de la mine (alt mic compromis!?) voi începe de la expresia atât de cunoscută: „Merge și legat cu sârmă.” Dacă nevoia te împinge să improvizezi, această rezolvare poate fi dovada ingeniozității, a simțului practic, al neașteptatelor soluții de ieșire dintr-o criză de moment. Problema apare abia atunci când devine cultură, când orice criză, chiar și dintre cele mai predictibile își găsesc rezolvarea în improvizații. Mai mult, atunci când „soluția” de moment se eternizează și nici nu mai sesizăm precaritatea mergând, compromisul, periculozitatea suntem deja în cultura lui „MERGE ȘI LEGAT CU SÂRMĂ!”

Dacă pentru siguranța unei mașini pericolul poate fi sesizabil atunci când distanța dintre instaurarea regimului de compromis și avalanșa consecințelor este suficient de mare nu mai suntem capabili să legăm cauzele de efecte și, ca într-o profundă mistică mioritică, ne rezumăm la: „ASTA E SITUAȚIA!” – nu avem ce face decât să ne adaptăm.

Am considerat de foarte devreme că născut aici, pe pământul ăsta binecuvântat, sunt norocos și că nici nu se putea întâmpla mai bine de atât în viața mea. Au trecut anii, a venit experiența, și am început să văd fisurile din funcționarea societății românești.

Putem începe de oriunde dar vă propun să vedem cum se vede perspectiva din contextul învățământului românesc, atât de performant (spuneam cândva) încât a dat lumii nume de personalităţi care au contribuit la progresul unor domenii de referință.

Am ascultat povești cu prestigiul de care se bucurau profesorii în perioada anterioară celui de al doilea război ba am avut ocazia să îmi petrec ceva timp în școli în care trecerea unui profesor pe culoare ne lipea de pereți și ne făcea să amuțim instantaneu din orice exuberanță a vârstei. Și nu era din teamă ci din ceva care se impunea de la sine și pe care învățam să îl numim respect.

O lume care s-a dus, pe care am pierdut-o și care a fost înlocuită de „libertatea tânărului de fi el însuși, de a nu mai fi constrâns”. Generos, umanist principiu, dar ce te faci atunci când nu se transformă, din neînțelegere profundă, în insolență, brutalitate, bădărănie?

A urmat războiului și epoca „schimbărilor democratice ale anilor 1945-1950”. Schimbarea unor magiștri ai catedrei cu tovarăși de încredere promovați din universități muncitorești sau aduși direct (sănătos) direct de la strung sau de la lopată și puși în locul celor care ajunseseră acolo prin efort și studiu. A mers „și legat cu sârmă” dar consecințele sau insinuat treptat, ușor, și s-au generalizat în ideea că nu are importanță ce ai făcut ca să meriți și că oricum meriți numai pentru că TU, ca și alții, exiști. „Merge și legat cu sârmă” s-a completat cu argumentul: „păi dacă cu x s-a putut cu mine de ce nu?”

Și am ajuns în faza în care, pas în pas, ne-am trezit cu o tovarășă venită „sănătos” din profunzimile societății românești și ajunsă „doctor inginer și savant de renume mondial” cu putere de decizie pe viețile unor oameni care învățaseră într-o singură generație echivalentul de cunoaștere științifică și cultură cât zecile de generații anterioare „savantei” nu reușiseră.

Și, din profunzimea cunoașterii domniei sale a venit la un moment în care s-a decis că România nu mai are nevoie de instituția repetenției. Era prin 1978.

Profesorii, beneficiari îndreptățiții la vacanțe lungi, deveneau obligați la eforturi suplimentare pentru „aducerea” candidaților la repetarea anului sau la terminarea forțată a școlarizării, la nivelul necesar noii societăți „multilateral dezvoltate”, „oameni noi” şi cetățeni de bază ai patriei socialiste.

Aici apare unul dintre compromisurile ale cărui consecințe le plătim astăzi din plin. Poate, la început, puține cadre didactice au preferat să aleagă vacanța de vară integrală, câștigată în schimbul simplei indulgenţe de a acorda un cinci, notă de trecere („ce mare lucru!”), unor elevi ce nu puteau să promoveze decât prin acest mic gest de îngăduință. Dacă ne uităm astăzi în jur regăsim notele acordate astfel în calitatea pâinii, în prețul ridicat al produselor românești dată fiind ineficiența „mâinii de lucru”, în profesorii, medicii, antrenorii, politicienii, șefii și subalternii din toate domeniile.

Opinia mea este că în România de astăzi analfabetismul funcțional este generalizat, chiar dacă cifrele oficiale spun altceva, şi suntem la a doua generație care nu a mai învățat să folosească un vocabular și care are dificultăți să definească noțiuni și cuvinte simple, care confundă, spre exemplu, „capilarele” cu „capitulările” sau omoplatul cu fesierul, în meserii în care încurcături de acest gen pot deveni dezastroase.

Și dacă profesorii au devenit o categorie de paria, încet, dar nu prea, în zonă s-au „ales” studenții care abia absolveau o facultate sau suplinitorii care isprăviseră, cum arătam mai devreme, un liceu da periferie.

A mai rămas, nu se știe pentru cât timp, industria meditațiilor ilicite care are totuși o măsură a competenței în numărul de promovați la examene, cât timp nu vom coborî nivelul lor la „merge și legat cu sârmă”.

Am fost cu toții ușor șocați la începutul apariției universităților particulare în care profitul era mai important decât valoarea umană returnată societății. Dar aproape imediat instituțiile de stat au devenit la rândul lor fabrici de diplome, la concurență cu „privații”, și furnizoare de atestate de competență obținute ușor, sau fără efort și prezență, numai din calcul economic de tipul: „Dacă se află că suntem exigenți nu mai avem studenți și dacă nu mai avem studenți care să plătească taxe nu mai putem să ne asigurăm salariile”. De aici aproape că s-a impus cutuma tăcerii pe tema subînţeleasă că dacă cineva dorește să o facă pe principialul poate, dar la el acasă! Noi aici facem bani şi producem, contra cost, licențe, dizertații, doctorate.

Păi la salariile noastre nu strică completarea bugetului familial cu sute sau mii de euro/dolari. Cui îi pasă. „Dăm o pâine copiilor noștri!”

Dacă ei vor trăi înconjurați de nulități pretențioase, incapabile de performanțe reale acolo unde diplomele le-ar da dreptul să fie angajați, ne facem că nu vedem consecințele și ne zicem într-o complicitate laşă, că „oricum toată lumea procedează la fel!”

Puteți judeca fiecare dintre voi dacă „micile compromisuri sau cultura supraviețuirii mortale” ne privește pe fiecare dintre noi sau nu.

Dacă acceptăm, trebuie să înțelegem că nu avem dreptul să ne plângem. Trăim într-o lume pe care noi am construit-o strâmb sau am lăsat-o să fie așa din comoditate, din nevoia de liniște, din nevoia de a păstra „armonia” cu cei din jurul nostru.

Sau, poate, ne trezim și ne ajutăm reciproc să reclădim încrederea în noi înșine și în ordinea socială.