Leonard MOCANU ■
Am apelat la celebrul slogan „Aici, sunt banii dumneavoastră!” al nu mai puțin celebrului politician, Traian Băsescu, pentru a evidenția cum sunt cheltuiți (de multe ori inutil) banii noștri pe chestiuni care frizează absurdul. Adică,”Quod erat demonstrandum” (QED). Voi relata, în continuare, unele exemple din viața mea ”personală”, situații trăite în relația cu diverși agenți comerciali sau instituții de stat, pentru a exemplifica cele enunțate mai sus.
Cu ceva timp înainte, aproape 15 ani, m-am decis să mă ”portez” la un alt furnizor de servicii de telefonie mobilă, pe motive de oferte sau de lipsă a acestora, mai degrabă. Deși timp de șase-șapte ani nu mă întrebase nimeni de la compania la care aveam trei abonamente dacă mi-era bine sau rău, odată făcută solicitarea de portare, m-am trezit sunat de un ”cineva”, doritor să afle motivul gestului meu. Când i-am răspuns că am fost tentat de oferta concurenței, m-a întrebat inchizitor: ”Dumneavoastră cunoașteți ofertele noastre?” Drept pentru care mi-au cam sărit ”capacele”: adică eu, pe banii mei (un alt citat celebru) am fost luat la întrebări precum un școlar indisciplinat, de ce și cum.
Mi-e greu să găsesc degete să număr de câte ori am apelat la serviciile de relații cu clienții, pentru a vorbi cu un operator și a trebuit să ”butonez” minute în șir, sau să aștept cu jumătățile de oră până ce, la celălalt capăt al ”firului” să răspundă cineva, în condițiile în care de cele mai multe ori eram asigurat că ”apelul dumneavoastră este foarte important pentru noi” și că acesta era înregistrat. Nu de puține ori, odată ajuns în contact cu ”salvatorul” meu, acesta începea cu întrebări puerile de genul ”este ștecherul aparatului introdus în priză?” sau ”ați apăsat pe butonul de pornire?” Ca să nu mai vorbim de situații în care ”preopinentul” era în stare să jure cu mâna pe inimă că deranjamentul s-a rezolvat, deși îl asiguram de contrariu.
Am ajuns (evident cu programare) într-un service de reprezentanță, purtând un nume sonor, care amintește de o rachetă de tenis, de un păr cârlionțat și de o mustață pe oală, pentru o defecțiune la sistemul start-stop al mașinii. Neputând pleca și așteptându-mă la o rezolvare operativă, mi-am pironit ochii în monitoare, unde, după circa o oră, a apărut și ”vedeta”, mașina mea. După altă jumătate de oră, cineva a ridicat capota, a moșmondit ceva, apoi, liniște vreo câteva ore, inclusiv pauza de masă. Disperat, am cerut detalii și am aflat că testerul, acest rege neîncoronat al meseriașilor cârpaci, a depistat că acumulatorul (nou, al unei mașini noi) era descărcat și că trebuia încărcat. Ulterior, acumulatorul a mai rezistat cinci ani. După pauza de prânz, o ”umbră” a mai moșmondit ceva la mașină, iar aceasta a dispărut de pe post. Și apoi, iar pauză vreo două ore. Impacientat, am întrebat din nou prin ce galaxie se afla mașina mea. Răspunsul a fost stupefiant: era la spălat. Afară era o zloată de noiembrie târziu, așa că mi-am exprimat nedumerirea: dacă trebuia spălată, ar fi trebuit să se întâmple înainte de intrarea în hală. La final, operațiunea era inutilă, pentru că, oricum, până acasă ar fi fost la fel. Explicația a fost și ea dezarmantă: așa este protocolul. Ne-am despărțit cu problema nerezolvată, după șase ore pierdute. Le-am spus că, dacă patronul lor ”spiritual” ar fi fost la fel de operativ ca ei, probabil nu ar fi ajuns miliardar, ci ar fi cerșit pe sub poduri.
Alte aventuri am avut cu instituții ale statului. Pot susține cu tărie că să te ferească Dumnezeu să ai o problemă cu lucrătorii ANAF. Niciodată nu vei primi același răspuns la aceeași problemă la două ghișee alăturate, sau la două agenții. Aici documentele depuse sunt arhisuficiente, dincolo, mai ai nevoie de nu știu câte copii și dovezi. Aici documentul este bine completat și gata pentru a fi depus, dincolo te trezești cu întrebarea ”și trebuie să ciocănesc eu datele?”
După o ședere de câteva ore la un ghișeu al Casei de Pensii Constanța, cineva apropiat mie a fost refuzat, pe motiv că documentele de la dosar erau neclare și că trebuia să vină cu altele suplimentare, în principal declarații cu martori la notariat, ”știe notarul ce și cum”. La notar(i), stupoare: niciunul nu știa despre ce era vorba, niciunul nu putea să întocmească un astfel de document cu valoare juridică reală, toți ne asigurau că refuzul lucrătorului de la Casa de Pensii nu are niciun temei, decât acela de a…nu primi dosarul, pe motiv de ”prea multe”. Adică ”mai vino mata și mâine” și, până atunci moare măgarul, pierde samarul… Recomandarea notarilor a fost să solicităm scris de mânuța delicată a respectivei lucrătoare ce document este necesar și ce trebuie să adeverească. Evident, nimeni nu va scrie așa ceva. Ce greu se pot obține drepturile legale…
Tot cineva apropiat mie a fost pus în postura de a vinde o casă cu terenul aferent. După ce a parcurs etapele măsurării, și cadastrării, făcute cu mijloace de ultimă generație, hop problema: în actul prin care imobilul se dobândise figura o suprafață, în rolul de la primărie, o suprafață mai mare, pentru care se plătise impozit patru decenii, iar ”pe teren”, o suprafață undeva între cele două. Au fost necesari patru ani și câteva ping-pong-uri primărie-prefectură, pentru a se obține un document oficial de corectare a erorii, timp în care, la returnare, nu exista niciun bilețel sau document care să justifice gestul sau dacă mai trebuia adăugat ceva la dosar, probabil pe principiul ”ai venit cu ceva la mine și nu te-am servit?”. Pur și simplu, ca să-l citez pe Tom Hanks din filmul ”Terminalul”, dosarul era inacceptabil.
Cireașa de pe tort, care m-a determinat să scriu acest articol mi-a venit astăzi, tot pe cale telefonică. După ce în urmă cu vreo săptămână ne adresaserăm ENEL-ului, prin intermediul unui operator, solicitând returnarea unui avans, iar persoana în cauză ne-a îndrumat competent cum să procedăm (lucru pe care îl și făcuserăm), telefonul de dimineață se dorea o verificare a verificării verificării, adică dacă apelul nostru, despre care se știa că fusese preluat, ne-a fost util și dacă am obținut orgasmul așteptat și mult dorit din relația cu ENEL.
După această enumerare de situații, încerc să trag niște concluzii: pe de o parte, ceva din abonamentul nostru la diverse companii prestatoare se duce pe tot felul de servicii mai mult sau mai puțin utile, ajunge să plătească tot felul de incapabili, puși în fața unui ”check list” din limitele căruia nu pot ieși. Sau în fața unui tester care dă răspunsuri reci și adeseori contradictorii; pe de altă parte, descoperim justificarea unor prețuri inexplicabile la servicii și utilități, acoperite prin ”gadgeturi” menite să-ți ia ochii; și nu în ultimul rând, găsim explicația recompenselor cu care trebuie ”gratulați” susținătorii campaniilor electorale, adică angajarea pe posturi călduțe a tot felul de incompetenți. În concluzie, aici sunt banii dumneavoastră.
