Adrian ILIE ■
Orașul Medgidia a fost o creație a otomanilor, administrat de guvernatorul tătar Sayd Mârza Pașa, care a încercat să mențină dominația otomană în tulburătorii ani 1877-1878.
Anul acesta se împlinesc 144 de ani de la reintegrarea Dobrogei în cadrul statului român. Un moment plin de semnificații și de consecințe pozitive asupra locuitorilor săi, printre care și medgidienii.
Colonizații primiți în Medgidia au primit case gratuit, au fost scutiţi de serviciul militar timp de 20 de ani, iar de celelalte taxe inclusiv zeciuiala pe o perioadă de 10 ani. S-a primit o alocaţie zilnică de 2.800 de kuruşi, pentru adulţi şi de un kuruş pentru copii, necesari pentru achiziţionarea hranei. Fiecare familie primea seminţe pentru loturile repartizate şi câte o pereche de boi, pentru a putea lucra terenurile, dar şi pentru transport.
În anul 1862 se deschidea prima şcoală primară românească din oraş, așezarea transformându-se până în anul 1864, într-o localitate populată şi având nevoie de o şcoală medie (ruşdiye). Primul ministru Mehmed Fuad Paşa, a declarat că „oraşul Medgidia îşi măreşte mereu numărul de locuitori şi de clădiri, astfel încât construirea unei şcoli pentru educarea populaţiei a devenit o necesitate”. Director al noii şcoli a fost numit Mahmut Efendi, cu un salariu de 700 de kuruşi.
În anul 1876, Medgidia avea o populaţie de 7.000 de locuitori, care va fi în scădere în timpul evenimentelor din 1877-1878, ajungând la 3.000 de suflete.
În urma recensământului din 1866, Medgidia era locuită în proporţie de circa 95,7% de musulmani, fiind cel mai mare procent dintre toate aşezările urbane ale Dobrogei. Se poate aprecia că populaţia oraşului era de cel puţin 8.000 de locuitori, dintre care 45,9% erau agricultori, 40% se ocupau cu meşteşugurile, iar restul aveau activităţi comerciale.
Potrivit istoricului bulgar Todorov, valoarea reală a proprietăţilor oraşului se ridica la 304.050 de kuruşi, existând zece depozite, (în timp ce oraşul Tulcea avea doar 21 de depozite), ce valorau în total 79.300 de kuruşi, dovedind existenţa tranzacţiilor comerciale şi a manufacturilor.
În anul 1872, oraşul avea 15 geamii, 1.157 de case, trei biserici şi sinagogi. A.Ritter şi Helle von Samo, ne informează că existau 3.705 de locuitori, pe baza anuarelor provinciale otomane (salname).
Populaţia oraşului în anul 1874 era de 2-2.500 de locuitori, majoritatea fiind bulgari, greci şi evrei. Peste doi ani, 700 de suflete au murit datorită febrei palustro-pernicioase şi a tifosului, iar în anul 1877 datorită emigrării turcilor şi tătarilor, populaţia avea să scadă.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, existau 645 de familii cu 2.449 de suflete. În anul 1882, se recunoşteau tapiurile a 35 de proprietari (6 români şi nici un bulgar), care deţineau împreună 127 de hectare.
În anul 1876, oraşul avea 781 de familii cu 2.624 de locuitori, toţi musulmani, iar în anul 1878 erau în plasa Medgidia, 7 biserici deservite de 7 preoţi, iar populaţia era redusă numeric deoarece se refugiase în timpul războiului ruso-turc, zona centrală a provinciei având aspectul unei adevărate stepe.
Raportul şefului statului major al armatei active din 19 octombrie 1878 către ministrul afacerilor străine privitoare la „studiile de recunoascere generală” făcute în Dobrogea consemna: „ În oraşul Medjidie se află un conac cu două etaje pentru autorităţi şi o cazarmă. Gara Societăţii căii ferate nu este decât o simplă haltă. Târgul Panairului cuprinde o sută de prăvălii de zidărie, proprietate a diferiţilor comercianţi şi este este înconjurat de un zid înalt ce îi dă aspectul unei cetăţi, executat chiar cu spesele comercianţilor spre a-i feri de făcătorii de rele în timpul bâlciului Panair”.
În alt document referitor la populaţia românească din Dobrogea, la Medgidia erau amintite 85 de familii de români în perioada 1870-1877 şi o biserică bulgărească, menţionată şi de prefectul Remus Opreanu. În recensământul guvernatorului rus Bieloserkovich din anul 1877, din cei 5.542 capi de familie(19.700 de suflete), majoritatea era reprezentată de români (32%), tătarii reprezentau 20%, turcii-18%, bulgarii-13%, grecii-4%, alte naţii-1%.
Datorită operațiunilor militare din cele 800 de case mai rămăseseră 40, restul fiind transformate în cenuşă.
După reintegrarea provinciei în cadrul statului român, populaţia aşezării va creşte la 14.000 de suflete, acesta având de suferit datorită paludismului, pentru care guvernul otoman trimitea anual o cantitate de chinină, în perioada ocupaţiei. Populaţia planta sălcii de-a lungul mlaştinii, împărţindu-se în musulmani şi creştini.
A.S.R. Carol I, a fost întâmpinat pe peronul gării din Medgidia de populaţie, aclamată printr-un imn intonat de elevii români şi tătari. Vizita era făcută în contextul preluării atribuţiilor administrative ale Dobrogei, după Congresul de pace de la Berlin, din 1878, prilej cu care specifica că: „ şi creştini şi musulmani, primiţi dară cu încredere autorităţile române”, dovada a interesului autorităţilor române pentru provincia de curând redobândită.
În 1879, existau două şcoli primare, una de băieţi, iar alta de fete, ce funcţionau pe cheltuiala statului, iar în 1886 se înfiinţa o altă şcoală primară mixtă, pentru copii provenind din familiile nevoiaşe ale oraşului.
Prefectul Remus Opreanu a luat măsuri privind asanarea bălţii Kara-Su, pentru stoparea frigurilor, prin plantarea a 6.000 de sălcii. Medgidia era un oraş palustru, iar cele 5 bălţi trebuiau asanate fără întârziere. Locuinţele oraşului erau construite din pământ, în noroi, adesea nivelul camerelor fiind inferior străzii. Camerele erau mici, scunde şi lipsite de ventilaţie. Casele erau formate în marea lor parte din două camere. O familie avea în medie 5-6 copii. Frigurile erau frecvente datorită acestei umidităţi, cauzate de apropierea bălţilor.
În perioada dominaţiei otomane exista un medic civil care dispunea de o farmacie, având doar un dulap cu medicamente. Nu este amintit un nume în acest sens, locuitorii în vârstă spunând că în lipsa unui medic, acesta era substituit de un gerah (spițer).
La 1878, în localitate era prezent dentistul Stavru Atanasiu, sosit de la Varna, unde desfăşurase activitatea de bărbier şi care a organizat Şcoala de sanitari la Medgidia. Avea licenţă de vaccinator sanitar, iar ulterior a urmat la Bucureşti, cursurile unei şcoli de tehnicieni dentari.
Putem conchide prin a spune că populația orașului a scăzut semnificativ în timpul evenimentelor din 1877-1878, datorită evenimentelor militare, a bejeniei locuitorilor și a nesiguranței. Va crește ulterior, după reintegrarea teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră în cadrul statului român.
Surse bibliografice:
A.N.I.C., fond M.A.I.D.A, dosar nr. 140/1888
Nicolae Ciachir, Războiul pentru independenţa României în context european, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
Maria Bara, Relaţii interetnice între creştinii ortodocşi şi musulmani în Dobrogea. Studiu de caz Medgidia şi Cobadin, în Philologica Jassyensia, An II, nr.1, 2006
Nicolae Ciachir, Radu Ştefan Ciobanu(Vergatti), Revenirea Dobrogei la aria de viaţă a statului român. Consecinţa permanenţei populaţiei româneşti pe pământul dobrogean(1878), în vol. Din lupta poporului român pentru independenţă, Bucureşti, 1977
Gheorghe Dumitraşcu, Localităţi, biserici şi mănăstiri româneşti în Dobrogea până la 1878, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa,1996
Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor şi a altor creştini din Dobrogea în ajunul şi în timpul războiului pentru independenţă, în R.A., 2, 1993
„Pressa”, XI, nr. 261, 26 noiembrie 1878
„Românul”, XXII, din 6 decembrie 1878
***La Dobrogea d’hier et celle d’anjourd’hui, în volumul La Dobrogea Roumaine, 1919
„Farul Constanţei”, nr. 39, 8 februarie 1881
Teodor Burada, O călătorie în Dobrogea, Editura Tineretului, Bucureşti, 1982
C.N.Sarry, Problema organizării etnice în Dobrogea, Editura Dobrogea, Constanţa, 1942
Vasile M. Kogălniceanu, Dobrogea.1879-1909. Drepturi politice fără libertăţi, Editura Socec, Bucureşti, 1910
M.Vlădescu-Olt, Constituţia Dobrogei, Tipografia Doru P. Cucu, Bucureşti, 1908
Apostol D. Culea, Dobrogea, Editura Casa Şcolaelor, Bucureşti, 1928
N. Negulesu, Administraţia în Dobrogea veche, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească, București, 1928.
P. Ciupercescu, Farmacia în Dobrogea, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani de vieață românească, bucurești,1928
Adrian Ilie, Aspecte privind viaţa politică, economică şi demografică a oraşului Medgidia (1878-începutul secolului XX), în Revista Arhivelor, 2, 2007
