Aurel FLEISCHMANN ■
Îmi amintesc și acum uimirea și încântarea ce m-au cuprins când am pătruns pentru prima dată în Pădurea Migilet din apropierea localitățîi Ion Corvin (Cuzgun); pe drum spre peștera Sfântului Andrei, impresiile vizitei la Izorul lui Mihai Eminescu, în aceea oază de liniște și răcoare în mijlocul unei zile toride de vara și apoi grota unde ar fi poposit apostolul pentru ai creștina pe vechii locuitori ai acestor meleaguri, locul unde s-ar fi scris istorie religioasă, izvorul creștinismului românesc.
Am și relatat despre această excursie pe internet, într-unul dintre primele articole „vizuale” de acest gen, cu imagini făcute cu prima mea camera digitală, în urmă cu 20 de ani.
Textul pe care l-am alcătuit era cel pe care îl găsim și astăzi în diferitele articole clişeu despre peșteră: „… urmărind ceea ce spune tradiția locală și după îndelungi și asidui căutări arheologice, avocatul Ion „Jean” Dinu descoperă această peștera în anul 1920″.
Ziarul Adevărul, ca și alte publicații care susțin tonul, scria:
„La începutul secolului al XX-lea, un cărturar din Dobrogea pe nume Ion Dinu a pornit cercetări complexe pentru a demonstra că Andrei, primul apostol al lui Iisus Hristos, a propăvăduit creştinismul pe actualul teritoriu al României în urmă cu aproape două milenii. Studiile lui Dinu au fost preluate de către oficialii BOR în anii ’90, care au adus ziua de 30 noiembrie la rang de sărbătoare naţională.”
Nu mi-am făcut la vremea aceea prea multe gânduri, care „tradiție locală?” și care „cercetări arheologice?” dar vizitând locurile repetat de-a lungul anilor şi urmărind fără o intenție deosebită articolele ce s-au mai scris despre peșteră și împrejurimi, remarc inadvertenţe între diferitele relatări în privința anului descoperirii peșterii și despre izvorul alăturat dedicat marelui poet Eminescu. Toate acestea culminează cu povestea vizitei lui Eminescu la peșteră și în amintirea căreia se zidește cișmeaua apropiată ce-i poartă numele, unde se țineau adunări populare și erau botezaţi în grup copiii familiilor sărace.
În realitate, Eminescu a fost o singură dată în Dobrogea, la Constanța „la băi”, într-un sejur de zece zile în 1882, an în care nu se cunoștea nimic despre această peșteră și presupusă creștinare a Dobrogei.
Atunci am dorit să aflu adevărul, mai ales că am relatat eu însumi despre aceste locuri și în diferite alte ocazii.
1) În primul rând m-am întrebat, oare cum predicau apostolii cuvântul lui Isus?
În hagiografie se spune că aceștia umblau între orașele mari ale antichitățîi, trăgând la evrei din diaspora cunoscuți și primitori, căutând să facă prozeliţi în cercul acestora și a cunoscuților lor prin împărtăşirea tainelor noii religii. În nici un caz nu practicau sihăstria, așa după cum susțin unele relatări romantice despre Apostolul Andrei și peștera sa. Și să nu uităm că propovăduirea unei alte religii decât cea oficială, ce nega caracterul divin al împăratului, cel puțîn în Imperiul Roman, se sfârșea prost la vremea aceea.
2) Apoi, în ce limbă să fi predicat apostolul „geto-dacilor”?
„Dacă prin limbă nu veţi da cuvânt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt…„ (1 Corintieni 14,9)
Numai cu câteva decenii mai devreme, învățatul roman Ovidiu relegat la Tomis, care scria despre sălbaticii sciți și geți de aici, avusese probelmele sale să se înțeleagă cu aceștia, pe care le-a rezolvat numai învățând limba lor, ce-i drept a avut și destul timp pentru asta.
3) Ce dovezi istorice susțîn misiunea apostolică a Sfântului Andrei în Dobrogea?
În scrierile episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei, bazate pe texte mai vechi (Origen din Alexandria +254), găsim o mențiune despre activitatea misionară a apostolului Andrei în Scitia („Scythia”).
Scitia ca denumire la vremea respective, însă nu se referă explicit la Dobrogea ci la Țară Scitilor, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în sudul Rusiei de astăzi. „Scythia minor” a apărut că denumire pentru Dobrogea pe vremea lui Dioclețian când a fost anexată provinciei Moesia Inferior, 294 d. C.
4) În ce tradițîi locale, în împrejurimile Pădurii Migilet, Ion Corvin (fost Cuzgun), se vorbește despre Sfântul Andrei și peștera sa?
Aceste „tradițîi locale” și legende nu au existat înainte de 1943. O spune într-un interviu chiar călugărul Iov de la Mănăstirea Peștera Sf. Andrei, pe numele sau de mirean Ion Milos, născut aici, vorbind de vremea când era copil și se juca cu alți băieți în peșteră, sau se adăposteau cu vitele pe ploaie și în rest „nu era nimica, numai peștera goală”.
Dar chiar „descoperitorul” oficial al peșterii și arheolog amator, Ion (Jean) Dinu, o spune într-un articol din 1939, prin … omisiune, adică nu pomeneşte nimic despre asemenea „tradițîi” și legend ce vorbesc despre creștinarea Dobrogei.
Mai târziu însă, în 1945, publică totuși o lucrare despre Apostolul Andrei.
5) Despre ce descoperiri arheologice poate fi vorba în cazul peșterii Sf. Andrei?
Despre nici una. Versiunea oficială a bisericii este că Ion „Jean” Dinu a găsit peștera în urmă unui vis.
Dar peștera era prea bine cunoscută printre localnici, care, încă din 1919 se întruneau în apropiere la serbări populare, cum a fost aceea în care s-a inaugurat oficial zidirea „Cișmelei lui Eminescu” de la Izvorul Eminescu. Asta nu avea nimic de-a face cu vreo vizită a poetului aici ci, pur și simplu, pe considerentul că „Mihai Eminescu ar fi sinonim cu România”, într-o Dobroge „orientală” chiar și la 40 de ani de la alipirea de România, ce încă îşi căuta locul la sânul patriei mama.
Deci?
Povestea „descoperirii” peșterii se învârte în jurul persoanei lui Ion „Jean” Dinu, personalitatea din Adamclisi, care a trăit între anii 1890-1965. Ion Dinu a fost administrator al Plasei Traian, ctitor-profesor-director al Gimnaziului „Traian”, din Adamclisi, avocat, teolog, arheolog amator, colecționar de antichități, consilier eparhial al Eparhiei Tomisului, moralist, ziarist politic și istoric.
Așa că, am căutat să aflu mai mult despre peșteră, căutând printre datele biografice ale acestuia.
Astfel am aflat că la inițiativa lui, sub patronajul Societății Culturale Traian și cu sprijinul locuitorilor din Cuzgun, la 15 august 1922 s-a ridicat monumentul închinat marelui poet Mihai Eminescu deasupra Cișmelei lui Eminescu, inaugurată cu trei ani mai devreme, în cadrul unei mari serbări populare, ca și în 1919. Și nu se pomenește cu nimic despre vreo peșteră și Apostol Andrei.
Ion „Jean” Dinu, într-un articol publicat în 1939 chiar respinge rezolut ideea creștinării Dobrogei (a Tomisului) de către Apostolul Andrei, numind astfel de teorii „apanagiu al diletanţilor ori măsluitorilor” şi făcând afirmații despre apostol la marginea blasfemiei, cel puțin după cum modul cum îl percepe Biserica Ortodoxă Română, mai nou, pe Sfântul Andrei (la începutul anilor ’90 devenea „Protector al Dobrogei”, apoi „Protector al României”, până când în 2012, ziua Sfântului Andrei la 30 Noiembrie, devine sărbătoare religioasă națională, însemnată cu cruce roșie în Calendarul Ortodox). Articolul este dovadă că tot ceea ce s-a publicat până acum despre Ion Dinu și strădaniile acestuia de a descoperi Peștera Sf. Andrei, sunt fabulaţii, iar cazul este construit.
Iată și articolul (fragment):
„Misionarismul scitic al Sfântului Andreiu este şi trebuie să rămână definitiv perimat, o misiune andreiană, la Tomis, mai rămânând un apanagiu al diletanţilor ori măsluitorilor – incursionişți, cu titlu de agrement, în domeniile, pentru ei insondabile, ale Istoriei Universale a Bisericii. Sfântul Andreiu, fratele verhovnicului Petru şi pescar timid de pe malurile Ghenizaretului, martirizat ori nu, în Patra Achaei, nici nu va fi auzit despre meleagurile, mai mult ori mai puţîn scitice, cântate de relegarea lui Ovidiu. Mai mult; unii, dinafara hotarelor noastre pretind că bătrânul şi firavul ucenic lipsit de iniţiative, îngrozit de drama de pe Golgota şi prudent, ca orice iudeu depe vremea lui, nici n’ar fi depăşit hotarele, ospitaliere, pentru el, palestiniene, murind, ca orice burghez, de moarte naturală, pe patul căminului lui, în Ierusalim …
Toate dovezile literare, care se invoacă obişnuit, în susţinerea unei teze andreiene, nu pot fi privite decât ca simple debitări retorice, ele nefiind susţinute nici de haghiografia contimporană (ceeace încă, nu le-ar fi creiat vreun prestigiu ştiinţific), nici de…Acta Apostolorum (care scriu numai de activităţile apostolilor Petru, Ion şi Pavel), nici de niscai tradiţii locale (cu totul streine de vreo apostolicitate a creştinismului nostru maritim…). Eusebiu al Cezareei, Origen, Tertullian şi Justin Martirul au fost, nu poate fi contestabil, autori bisericeşți de mare prestigiu; opera lor, însă, nu se dovedeşte chiar întotdeauna cu totul obiectivă, verificată, ori streină de… legendă. […] Haghiografia primară a Tomisului este, toată, apocrifă; iar deducţiile logice, care se folosesc obişnuit, nu pot fi acceptate decât în coroborare cu probe neîndoelnice, CARE LIPSESC CU DESĂVÂRŞIRE, în ce s’a scris şi s’a spus, despre încreştinarea Tomisului, până azi… Indiferent dacă ne convine ori nu ne convine!”
„Înspre identificarea primelor zori tomitane creștineșți” Ion Dinu aprilie 1939, Pontice, (revista care-l numără printre membri fondatori și pe Ion Dinu)
În anul 1943 Ion „Jean” Dinu dădea totuși sfoară în țară că a identificat peștera în care a locuit și misionat Apostolul Andrei în Dobrogea, contrar tuturor convingerilor sale exprimate în articolul din 1939 publicat în revista dobrogeană Pontice.
Ce s-a întâmplat?!
Nu este clar aici ce rol a jucat preotul Constantin Lembrau (urmărit și condamnat mai târziu de autoritățile comuniste pentru activități legionare) în toată povestea cu „descoperirea”. Familia moștenitoare a preotului insistă în promovarea acestuia cu rol decisiv în „descoperirea” peșterii pe baza unei „misiuni de continuitate” pe care a primit-o de la tatăl sau, preotul Gheorghe Preotescu. În urma vizitei unui călugăr de la muntele Athos în Adamclisi acesta află despre existența unei peșteri în Dobrogea unde a poposit Sf. Andrei, peșteră înconjurată de nouă izvoare. După lungi cercetări, Preotul Lembrău, împreună cu avocatul Dinu, a găsit trei izvoare poziţionate în formă de triunghi echilateral, unde veneau să se adape vitele, în interiorul acestui triunghi aflându-se peștera. Într-adevăr, grota era folosită ca adăpost pentru ciobanii care pe timp nefavorabil o locuiau împreună cu vitele; în momentul găsirii, grotă fiind părăsită.
Dar versiunea aceasta pare să nu fie agreată de biserica.
În unele relatări, mai este evocat alături de Ion Dinu încă un nume, C. Ionişor, primarul din Cuzgun din aceea perioada, dar care nu apare însă în nici o altă sursă a vremii, demnă de citat.
Cert este că, istoricul lucid și extrem de realist care a fost Ion „Jean” Dinu, un vehement contestator al misionării Apostolului Andrei în Dobrogea, pare să fi fost oarecum „silit” să „descopere” peștera în care ar fi propovăduit apostolul. Un om cu adevărat serios în toată opera lui de până atunci, nu-și putea schimbă peste noapte convingerile aparent de nestrămutat în privința creștinării Dobrogei.
„Legende sunt şi rămân legende; şi, pe temeiu lor, oricât ne-ar fi de preţioase, nu se poate funda Istorie… Oricât le-am accepta şi cultiva, pentru satisfaceri orgolioase…” (Ion Dinu, citat din același articol de mai sus)
Poate că o explicație la această întoarcere de 180 de grade am putea-o găsi în lucrarea „Viața și activitatea Sfântului Apostol Andrei” publicată, se pare, de avocatul Dinu în 1945, pe care eu însă nu am găsit-o, din păcate.
Imediat după anunțul „descoperirii” se trece la amenajarea peșterii, creându-se o fațadă simplă la intrare. După finalizarea lucrărilor, Consiliul de colaborare a redactat o cerere către Episcopia Constanța, semnată de pretorul Petrescu, prin care îi solicită episcopului Chesarie Păunescu să sfințească peștera.
„…Am luat iniţiativa înfiinţării unei capele în peştera care se găseşte într-o pădure pe teritoriul comunei Ion Corvin şi se consideră că ar fi fost locul de adăpostire al Sfântului Andrei. Sfinţirea acestei capele am programat-o în ziua de 23 iulie 1944. Odată cu aceasta, Consiliul de colaborare a pregătit să dea şi o mare serbare cu caracter religios-patriotic în pădure, lângă peşteră.
Că urmare la aceasta, sperând în aprecierea şi binecuvântarea Preasfinţiei Voastre asupra faptei pe care am hotărât a o realiza, cu profund respect vă rugăm să binevoiţi a ne onora şi a accepta să sfinţiţi această operă.”
La 23 iulie 1944 se sfințește peștera de către Episcopul Chesarie Păunescu împreună cu un sobor de preoți din care făcea parte și părintele Gheorghe Sorescu. Sorescu, ca și Dinu, consilier referent în cadrul Episcopiei Constanței. Acesta apare într-o notă a securitățîi mai târziu și ca „ocrotitor” al preotului Constantin Lembrău din Independența, preot condamnat apoi de autoritățile comuniste pentru activități legionare. Serbarea câmpenească în cadrul căreia s-a făcut sfințirea fiind organizată de Ion „Jean” Dinu.
Peștera a fost părăsită din 1948 pe parcursul dictaturii comuniste. La sfârșitul anilor ’80 a fost reamenajată. Din 1990 starețul Nicodim, a trecut la construcția unor chilii pentru călugări și a bisericii.
Articolul prezent nu vrea să denigreze în nici un fel religia și credința, dimpotrivă, încearcă numai să facă lumină în acest caz de tratare prea elastică a istoriei și adevărului întru creerea unei indentităţi aparte, apostoliceş a creștinismului românesc, căci după cum scria și Ion Dinu în articolul mai sus prezentat:
„Creştinismul nu-i nici poemă — nici teoremă; poate fi, în ochii multora, şi una şi alta. În el însuşi, el este un adevăr şi n-are, deci, nevoie decât numai de adevăruri, fie în expunerea, fie în istoria lui, iată, bimilenară”
… Iar cei care cred cu adevărat, vor crede în continuare, independent de interpretarea mai mult sau mai puțin justă a istoriei și de trecutul locurilor de rugăciune. Un prieten musulman căruia i-am schițat în linii sumare descoperirea mea cu privire la Ion Dinu, îmi mărturisea, mai în glumă mai în serios, că și el a pus un acatist, un bilet cu o dorința într-o crăpătură a peșterii, cândva, așa cum o fac credincioșii creștini și … dorința i s-a împlinit.
Articol pe 9 Februarie 2020 în siteul www.techirghiol.com
