Dan MIHĂESCU ■
Inaugurăm astăzi o nouă rubrică de foileton sub titlul Poluţia Presei, nu pentru a ironiza unele distopii lingvistice generate fie de avântul prea mare pe care şi-l iau în croşetarea textelor jurnalistice unii utilizatori ai profesiei, căci o vorbă din popor zice “Numai cine nu munceşte, nu greşeşte”, ci pentru a lansa ancore de siguranţă celor care poate că remarcă singuri erorile, la lectură, şi vor să pătrundă adevăratele sensuri ale limbii române, chiar şi în permanenta ei evoluţie.
Întâmplarea nefericită face ca debutul acestei rubrici de foileton să fie sub auspiciile numelui unui personaj herculean al sportului mondial şi mai ales românesc, dar nu m-am putut abţine să nu bag în colimator ştirea difuzată de Pro TV, în jurnalul de seară, marţi 13 decembrie a. c, şi miercuri 14 decembrie, sub titlul “In Memoriam Ivan Patzachin”.
Cum este posibil să comiţi o asemenea eroare în scrierea numelui propriu al sportivului Ivan Patzaichin şi nici redacţia să nu revină cu o corectură, după atâtea zile? Vorba dictonului latin: Verba volent scripta manent!
Tot pe 13 decembrie, cotidianul online ZIUA NEWS, patronat de amicul Bogdan Comaroni, bubuie cu un titlu penetrant, cei drept, şi ultimul neuron al celor indecişi: Poate o pastilă să te transforme în gay? Tot mai multe persoane reclama efecte secundare de acest fel!
Materialul, de divertisment, este o traducere în limite oneste a unui articol mai vechi preluat din Dailymail.Com şi care la rândul său face referire la un studiu de laborator realizat în anul 2013, pe 55 de subiecţi, care a urmărit stimularea libidoului la privirea unor fotografii în care trăsăturile personajelor erau modificate cu caracteristici pronunţat feminine sau masculine.
Curat prilej de sminteală, zic!
Post Scriptum:
Normele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române sunt elaborate şi stabilite de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ al Academiei Române. Acestea au valoare de restricții (orientative sau imperative) impuse scrierii și pronunțării, prin care se urmărește asigurarea unei exprimări cultivate, unitare, stabile și funcționale. Prin normele impuse sunt stabilite formele corecte, iar cele incorecte, dar aflate în uz, sunt respinse.
La baza acestor norme ortografice și ortoepice stau principiile ortografiei limbii române. Pentru a înlesni parcurgerea normelor le-am selectat pe cele mai importante și le-am grupat în categoriile următoare:
- Norme ortografice și ortoepice pentru vocale
- Norme ortografice și ortoepice pentru vocale în hiat
- Norme ortografice și ortoepice pentru diftongi și triftongi
- Norme ortografice și ortoepice pentru consoane
- Norme ortografice și ortoepice pentru cuvintele de proveniență străină și pentru numele proprii românești
- Despărțirea cuvintelor în silabe
În lingvistică, termenul ortografie (la orthographia, ὀρθογραφία orthographia ← ὀρθός orthos – drept, corect + γράφειν graphein – a scrie) denumește un sistem de norme referitoare la scrierea unei limbi, făcând parte din standardul acesteia, în raport cu care se judecă drept corecte sau incorecte formele pe care le realizează în scris utilizatorii limbii. Cuprinde reguli privitoare la redarea sunetelor și grupurilor de sunete (foneme) cu caracterele (litere etc.) cu care este scrisă limba (grafeme), de folosire a majusculelor și minusculelor (în sistemele de scriere care le au), de despărțire în silabe, de distingere a cuvintelor compuse de grupurile de cuvinte omofone cu acestea, de folosire a semnelor ortografice (semne de punctuație, ghilimele, cratimă, apostrof, linie de pauză etc.) Ortografia, ca și varietatea standard a limbii în general, este o creație conștientă, la început a diverși cărturari, apoi a unor lingviști, fiind un fapt nu numai lingvistic, ci și social și cultural. Ea răspunde cerinței firești a colectivității lingvistice de a avea repere comune standardizate în scrierea limbii, fixate în lucrări de specialitate (îndreptare, dicționare, manuale etc.). Se bazează pe realitatea limbii, dar și pe diverși factori extralingvistici: istorici, religioși, politici etc.
Ortoepie substantiv feminin. Ansamblu de reguli proprii unei limbi care privesc pronunțarea corectă (literară) a cuvintelor; disciplină care se ocupă cu studiul acestor reguli.
Ortoepia, ca ramură a lingvisticii, reprezintă disciplina care se ocupă cu studiul și regulile pronunției corecte a cuvintelor. Termenul provine din grecescul ὀρθοέπεια, unde ὀρθός orthos înseamnă corect iar ἔπος epos cuvânt.
Punctuația este o parte componentă a scrierii și totodată o ramură a gramaticii, formată dintr-un sistem de semne grafice convenționale. Cu ajutorul punctuației un text este structurat grafic încât să corespundă cu conținutul, dar și cu intențiile vorbitorului, precum și să permită o citire corectă.
Rolul fundamental al punctuației este acela de a oferi orientare în organizarea sintactică a textului iar funcția de bază a punctuației este cea delimitativă. Poate delimita enunțurile din care este format un text, iar în cuprinsul unui enunț, unități sintactice interioare, aflate în diferite raporturi de coordonare, subordonare sau unități interioare independente.
Cu ajutorul punctuației este efectuată delimitarea tipurilor de comunicare, vorbirea directă de vorbirea indirectă.
Prin delimitarea cu anumite semne poate fi identificat caracterul interogativ sau exclamativ chiar și în interiorul unei fraze enunțiative.
Sunt situații, mai ales cele conversaționale, în care punctuația are rolul de a substitui comunicare nonverbală. Semnul întrebării, semnul exclamării și punctele de suspensie, singure sau îmbinate, sunt semnele de punctuație cele mai des folosite în astfel de situații.
Termenul punctuație se poate referi atât la sistemul de semne grafice convenționale care au rolul de a marca părțile de propoziție, propozițiile, frazele, pauzele etc. cât și la ramura gramaticii care indică folosirea corectă a acestor semne.
