George MIHĂESCU ■
Mai am un singur dor
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării.
(Mihai Eminescu)
Se zbuciumă marea şi ţipă, se zbate
s-o auzim mereu de departe.
Ci noi am crezut că de urât se frământă,
că-i plaja pustie,
şi i-am înălţat pe ţărm
palate, o mie.
Dar marea nu s-a liniştit şi noi
am crezut că digurile vechi poartă vina,
că-s roase,
şi i-am ridicat altele noi
putincioase.
Dar marea tot nu s-a potolit.
“Şi nu se va potoli niciodată!”
mi-a spus de curând un poet
cu chip de profet,
care umblase cu un toiag fermecat
de la izvoarele Oltului
până la vărsarea lui în Dunăre
şi până la contopirea în mare,
un mag care umblase călare
pe zimbrii norilor care traversează Carpaţii
şi citise destinul constelaţiei Orion.
“Nu se va potoli niciodată al apei zvon
până când marea nu-l va avea lângă ea,
într-un mausoleu,
pe acela care a iubit-o mereu şi mereu,
cu inima nesătulă,
încât şi-a dorit să moară la ţărmul ei
deşi n-a văzut-o măcar odată!”
Se zbuciumă marea şi ţipă, se zbate
s-o auzim nereu, de departe.
Din volumul Bună dimineaţa Dobrogea – Ed. Ion Creangă, 1979, Buc.
