Dr. Diana CÎRJALIU ■
Într-o zi a intrat în cabinet un cuplu ciudat. El îmi întinde mâna și intră direct în subiect: „În unele zile nu prea e bună de nimic, în altele e foarte energică; are mânia persecuției și câteodată stări depresive. Ar putea fi pensionată? „
Poartă costum și geantă diplomat și are un aer aferat. Viața e plină de surprize și, chiar dacă o treabă pare stupidă din prima, e bine să cercetezi problema. Așa că i-am întrebat frumos despre trecut, prezent și viitor. Și despre relația dintre ei.
El: „Avea 19 ani când am văzut-o la scară blocului meu. Am intrat în vorbă cu ea și mi-a fost milă, așa că am luat-o la mine. Pe atunci aveam o afacere care mergea binișor. Am zis să o ajut o vreme. La un moment dat m-am căsătorit, apoi s-au întâmplat diferite chestii și soția m-a părăsit. Au trecut 22 de ani, ea e tot la mine și nu-mi mai permit să o întrețin. Am dat-o la cursuri de dans modern și de pictură. E și virgină, poate de aia e nervoasă.”
Ea şedea umilă pe scaun, cu o privire absentă. Nemachiată, slăbuță, cu părul prins în coadă, îmbrăcată extrem de modest, cu jeanşi și tricou sub care se văd mușchii bine conturați. Oare merge la sală?
O întreb care crede că sunt problemele ei psihice. Primul, „nu mă pot încadra în societate”, a fost destul de așezat. Atât a spus și părea să creadă că pentru ea, și ar fi trebuit să fie și pentru mine, e lămuritor, cuprinzător și suficient pentru scopul propus. Apoi a început să se enerveze, pentru că nu mi s-a părut un motiv suficient pentru pensionare și am insistat să aflu cum se manifestă asta.
„Ceva nu e în ordine cu mine din moment ce mă aflu aici și am fost și la alți doctori înainte. Cu încadratul în societate nu le am sub nicio formă. Nici acum nu mă pot încadra în societate. Nici ajutor social nu pot să primesc; am primit doar o lună dar s-a sistat pentru că am refuzat să adun frunzele din parc; îmi place să stau retrasă și liniștită. V-am spus că ceva nu e în ordine cu mine. Uneori îmi vine să trântesc; prefer să merg pe străzi să mă plimb.”
Nu mai e umilă de mult. Stă dreaptă pe scaun și aruncă flăcări cu o atitudine belicoasă.
Mi-a luat ceva timp să-i aflu istoria, pentru că evoca numai cea ce o punea într-o lumină favorabilă și lucrurile nu se legau deloc. „Uneori vorbesc singură, gândesc cu voce tare, ca orice om care a trecut prin multe în viață”. Nu înțelegeam cum a ajuns la 17 ani pe străzi. Acum are 41 de ani.
Avea 11 când au divorțat părinții; ea a rămas cu tatăl, sora ei a plecat cu mama în alt județ. După șase ani, tatăl s-a recăsătorit și ea a fugit de acasă. „Nu am fugit din cauza soției lui, era de treabă, dar eu sunt o fire mai independentă. Am plecat în alt oraș și m-am angajat, am stat în gazdă.” A lucrat fară carte de muncă în diferite locuri și la un moment dat a terminat liceul la seral. Nu a ținut legătura cu mama sau cu sora, pentru că nu se înțelegea cu ele. Afirmă că pe tată nu l-a mai văzut de atunci, apoi rectifică acuzator: „L-am căutat după câțiva ani și m-a strâns de gât în scară blocului, apoi nu l-am mai căutat”. Nu dă detalii.
Nu a urmat niciodată tratament psihiatric, nici nu a prezentat vreodată simptome psihotice sau nevrotice. De la 22 de ani, după ce a fost luată în grijă de acest om, care s-a purtat cu ea „ca un tată”, nu a mai muncit și nici nu și-a mai căutat vreun serviciu. O întreb când a realizat că „nu se poate încadra în societate”, pentru că pare să fi reușit când și-a propus să obțină diplomă de bacalaureat, la fel și când a fost obligată să se angajeze ca să se întrețină sau când a făcut cursurile de dans și de pictură. Nu cumva a profitat de ajutorul primit și aceasta e numai o scuză pentru a nu mai face nimic? Oare acum, când acest om declară ferm că nu mai poate sau nu mai vrea să o întrețină, nu va trebui și nu va reuși să se încadreze?
Răspunsul a fost: „Dacă omul ăsta nu mai vrea să mă țină la el, voi vedea atunci ce e de făcut; voi căută în altă parte, Dumnezeu știe! Voi hotărâ atunci, nu acum. Probabil că mă voi angaja, voi avea grijă de cineva, voi închiria o cameră. Nu vreau să mă angajez acum din cauza stărilor mele pentru că uneori mă culc la 5 dimineața și mă scol la prânz. Deocamdată nu vreau și nu pot să mă încadrez în societate. Sunt normală, disciplinată și la locul meu. Dacă omul ăsta o să își ia mâna de pe mine și o să trebuiască, o să mă încadrez în societate. Sunt destule anunțuri în ziare pentru îngrijire de babe!”
Cu ultimele fărâme de bunăvoință arunc niște truisme gen prevedere, planificare, organizare, responsabilitate. „O să mă încadrez în societate când ajung pe ultima sută de metri. Până atunci, nu!”
A ieșit victorioasă din cabinet și nu i-a mai trebuit nicio pensionare.
Apoi a intrat samariteanul, ca să afle rezultatul. Pe el n-am mai avut curiozitatea să-l consult, deși ar fi trebuit, pentru că ultimele lui vorbe au fost: „Are o mulțime de talente, dar poate societatea nu e propice”.
PS: Am avut curiozitatea, în schimb, să o caut pe Facebook. Machiată și îmbrăcată provocator, în rochii sexi sau semidezbracată, dansând pasional.
N-am diagnostic și nici diplomat, da’ domnu’ mi se potrivește mănușă. Știu să fiu și aferat. De meserie, sunt formator de talente mai mult sau mai puțin expirate.