Călin MARINESCU ■
Așteptam cu toții renumita premieră în viața politică românească respectiv rotativa puterii între cele doua mari partide, așa cum s-a convenit la parafarea înțelegerii între Partidului Social Democrat (PSD) și Partidul Naţional Liberal (PNL) la preluare puterii, cu circa un an și jumătate în urmă.
Rotativa întârziată de greva din învățământ s-a produs până la urma și avem un nou guvern, slava Domnului, că în ultima perioada toți miniștrii în frunte cu şeful lor, generalul Ciucă, aşteptau să le fie hotărâtă soarta iar managementul ministerelor trecut pe pilot automat.
După ce ex-premierul și-a prezentat regulamentar demisia din fruntea guvernului, cu care ne amenința de câteva săptămâni, și a preluat printr-un atac la baionetă președinția Senatului, ca nu cumva să i se facă vreo surpriză, am beneficiat de nominalizarea unui nou Prim-Ministru, în persoana oacheşului Ion-Marcel Ciolacu.
A spune nou este doar ca o apreciere istorica pentru că așa cum am putut vedea, în calitate de președinte al PSD a participat activ la luarea tuturor deciziilor majore prin transfetarea puterii de decizie de la Guvern către coaliția politică (PSD-PNL-UDMR) unde socialiştii și-au impus de cele mai multe ori opinia.
Hotărârile de Guvern de adesea au fost o transpunere, pentru legalitate, a hotărârilor coaliției politice şi tocmai astfel se explică şi automatismul frazeologic “în interiorul coaliţiei”, uzitat cu mare emfază de liderii arcului guvernamental pentru a da importanţă şi greutate deciziilor lor, de cele mai multe ori târzii.
Analizând Programul de Guvernare prezentat de Marcel Ciolacu și aprobat pe repede înainte de Parlament, constatăm lipsa oricăror referiri la realizările Guvernului demisionar, la care au participat permanent așa cum am arătat, atât Marcel Ciolacu cât și asociații săi politic. Mai mult, fără a menționa explicit detașarea de fostul Guvern, pesedeii ar reluat obiceiul de a promite marea cu sarea, creâd impresia că tot ceea ce s-a întâmplat până în prezent nu a reușit să rezolve problemele spinoase ale nației române și numai ei, în calitate de pururi salvatori, o vor face.
Îmi permit să îl citez pe Adrian Năstase, care pe lângă problemele sale juridice create de lăcomie şi hoţie, motive pentru care îmi repugnă ca individ, este unul dintre cei mai experimentați observatori politici ai zilei:
Pare că exista o contradicție între timpul limitat la dispoziția noului executiv și programul foarte ambițios anunțat. Ca durata, guvernul recent învestit, va fi un guvern care, în realitate, va pregăti cele patru runde de alegeri de anul viitor. Un fel de guvern de tranziție, oarecum asemănător guvernului Stolojan (16 octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992 n.n.). Ca program, guvernul pare însă că anunță o strategie comuna PSD/PNL pentru alegeri dar și pentru după alegeri. Oricum, o formulă dez-ideologizată, asemănătoare unui guvern de tehnocrați, în care practic doar s-au învârtit scaunele în jurul mesei”.
În ultima perioadă am apreciat faptul PSD, aflat practic la putere, a renunțat la vechile metehne de a acapara viața economică a tării, poate datorită lui Marcel Ciolacu sau a Președintelui Klaus Iohanis. Retorica din ultimele zile a PSD mă duce însă cu gândul că o data ce se consideră în fruntea bucatelor pesediştii vor încerca să își reia vechile metehne şi foarte posibil ca Marcel Ciolacu, ocupat efectiv cu guvernarea admistrativă a ţării, să nu îi mai poată ţine în frâu.
În ceea ce privește noua coaliție, PSD – PNL, Adrian Năstase dixit:
“În mod paradoxal, excluderea UDMR de la guvernare nu s-a datorat prestației miniștrilor Uniunii, ci conduitei agresive, cu accente de revizionism, a echipei lui Viktor Orban. UDMR a plătit și pentru felul în care, în ultimii ani, atât PSD cât și PNL au eliminat din mesajele lor și din acțiunea guvernamentală, dimensiunea națională. În felul acesta, segmentul anti-sistem a preluat aceste mesaje, obținând rezultate semnificative, mai ales în Transilvania. Este vorba, în principal, de AUR. Păstrarea UDMR în guvern ar fi fost o piedică pentru ambele partide de la guvernare de a transmite mesaje de tip „suveranist” unui electorat afectat deja de sărăcia determinată de diversele crize, inflație, război în apropiere, etc.”
Analizând componenţa noului Guvern în frunte cu Marcel Ciolacu, constatăm că în afară de rotirea scaunelor în jurul mesei, cum se aprecia mai sus, nu s-a întâmplat nimic semnificativ.
Prim-ministrul este atent disecat privind studiile sale, chestiune în care unele organe de presă au constat mai multe perioade nelămurite în CV, mai ales cea referitoare la liceul care l-ar fi făcut bacalaureat pe viitorul actual prim-ministru, dar și unele probleme legate de obținerea licenței în studii juridice. Mă întreb însă de ce oare au apărut toate aceste informații așa de târziu căci Marcel Ciolacu a îndeplinit, de-a lungul anilor, mai multe funcții suspuse precum cele de de viceprim-ministru, președintele al PSD, Președintele Camerei Deputaților. Oare anumite cercuri vor să îi arate pisica, așa cum se spune în popor?
Evident nu are aceeași dezvoltare lineară a studiilor și activități ca ale fostului prim-ministru, Dr. Ciucă, colegul de partid al Dr. Bode, dar fără doar și poate vorbește mai dezinvolt și destul de convingător faţă de celălalt, chiar dacă atunci când frazează face un ciudat dans al cobrei din cap, baleând în dreapta şi stânga precum cântăreţul de muzică populară de pe scenă ce vrea să dea senzaţia publicului că se adresează fiecărui spectator care a plătit bilet.
Ceilalți miniștrii sunt sau rotiți dintre cei vechi, pe care i-am văzut la treabă deja, sau figuri proaspete, dar nu putem spune noi, aleși fiind dintre politicienii de vază ai celor doua formațiuni politice. Personal nu mă aștept la un reviriment al activității Guvernului.
De altfel, în ceea ce privește calitatea politicienilor nostri, criticată permanent de întreagul electorat și uneori de presa de prea multe ori aliniată, mă simt dator să apelez puțin la istoria recentă a tărișoarei noastre.
Din păcate în tumultosul an 1989, când mai marii lumii, Gorbaciov și Regan, ascunși pe o navă militară americană în largul insulei Malta au hotărât viitorul lagărului socialist, conducătorul unic al României nu a fost de acord să predea paşnic puterea, așa cu i-a cerut Gorbaciov și cum au procedat liderii celorlate state comuniste. Astfel, serviciile secrete ale celor doua puteri au organizat, împreună cu membri ai servicilor omoloage româneşti, mișcarea de înlăturare de la putere a ceauşeştilor. Acțiunea a fost scapătă de sub control, probabil mai ales din cauza atitudinii dure a lui Ceauşecu, neaşteptat de dură, care a ordonat armatei să tragă în demonstranți. Evident că au fost comandanți care au îndeplinit în prima etapă acest odios ordin și atunci a fost necesară lichidarea familiei Ceauşecu, care altfel nu se lăsa dusă.
Toată această mișcare, transfomată într-o reală revoltă populară, a dus la disoluția cvasitotală a statului și preluarea puterii de către unii revoluționari, în principiu cei care strigau mai tare și aveau mai mult tupeu; de cele mai multe ori oameni fără cele mai elementare cunoştiiţe pentru a conduce destinele ţării în noile condiții, ne mai întâlnite până atunci.
Din păcate, regimul Ceauşecu reușise să împiedice cristalizarea oricărei forme de dizidenţe politice, culturale sau sociale, așa cum au existat în celelalte ţări comuniste precum sindicalistul Lech Walesa în Polonia sau regizorul Václav Havel în Cehoslovacia. Astfel, am fost obligați să îl acceptăm la momentul potrivit pe comunistul Ion Iliescu, şcolit în URSS, care fusese îndepărtat din vârful nomenclaturii de partid după ce îl contrazisese pe Ceauşescu în privinţa oportunităţii unei regularizări hidrografice a cursului râului Argeş şi evident repudiat în special de Elena Ceauşescu care-l percepuse imediat drept un pericol politic pentru perpetuarea la putere a lui Nicuşor.
Eu auzisem, la Radio Europa Liberă, de prin primăvara lui 1989 informaţia privind considerarea de către Kremlin a lui Ion Iliescu ca înlocuitor al lui Ceauşescu, probabil în idea unei schimbări pașnice. În acele condiții tulburi s-a cristalizat atunci noua clasă politică a ţării, dacă ne amintim de primul for parlamentar numit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), cu membrii aleși într-un mod aleatoriu din rândul noilor forţe politice cristalizate şi conduse, în cea mai mare parte de către oameni fară experiență şi unde nu exista ședință fară scandaluri astfel că madam Şoşoacă are rădăcini vechi în parlamentarismul dâmboviţean. Putem acum să ne dăm seama de unde a plecat această clasă politică românească ce ne conduce de peste 30 de ani. Evident că s-au cristalizat grupuri de interese, preponderent economice, care au încercat să se elimine reciproc sau uneori s-au susținut, funcție de situația politică la zi.
Concluzia este, în principiu, că orice popor îşi are conducătorii pe care îi merită, adică îi votează la fiecare patru ani, într-un simulacru de democrație pe care o moştenim de la Clanul Ceaușescu.
Dumnezeu să ajute Romania să treacă cu bine și peste această buturugă de Guvern și om vedea la următoarele alegeri ce vom mai păţi!
