Dan MIHĂESCU ■
De câte ori am ocazia să revăd filmul “Secretul lui Bachus” un ochi îmi râde şi celălat plânge căci mi-aduc aminte ce spaimă am tras împreună cu ai mei prin toamna lui 1978…
Eram în clasa a X-a şi stăteam la etajul II ap. 4 în “Blocul Mafioţilor” din Constanţa, construit în dreapta magazinului universal Tomis (azi Tomis Mall) şi denumit conspirativ aşa, pentru că doar la parter locuiau două familii de ilegalişti PCR. În rest, la etajul I eram vecini cu şoferul prim-secretarului Comitetului Judeţean PCR, Vasile Vîlcu, cu Şeful Procuraturii Militare, cu Leahu, cu Merceologul Principal al Direcţiei Comerciale Judeţene, Tănase. La etaj cu noi locuiau: directorul Teatrului de Stat Constanţa, actorul Jean Ionescu, cu familia, Şeful Direcţiei de Cadre de la Liceul Militar de Marină Al. Ioan Cuza şi directorul tehnic al Centralei ONT Litoral…Mai sus ing. Dimoftache, Directorul Întreprinderii Piscicole Constanţa, comandantul Inspectoratului Judeţean de Miliţie, col. Rotaru, şefi din cadrul Inspectoratului Judeţean al Securităţii, lt. col. Vaccea Kenan, col. Dumitru Cosac, Directoarea Întreprindederii de Panificaţie Dobrogea – Fotini Teodorescu, Comandantul Gărzilor Patriotice, col. Tănăsescu, generalul Vasile Ionel, Comandantul Militar al Şantierului Canalului Dunăre Marea Neagră, Secretarul Biroului Organizaţiei de Bază PCR Port Constanţa – Petre Simion, Directorul Agenţiei Române de Impresariat Artistic (ARIA) Sebastian Taşcă, căpitan de rangul 1 dr. ing. Ion Plăviciosu-Comandantul Centrului de Cercetări Ştiinţifice al Marinei Militare şi amicul nostru de familie, col. Costantin Petre, Şeful Serviciului Contabilitate la Securitatea Constanţa, soţul actriţei Eugenia Petre Lipan, fratele prim-secretarului Comitetului Judeţean PCR Tulcea. Şi tot aşa…Ce să vă mai zic…? În total 42 de familii, una şi una.
… Parcă nu-ncepuse încă şcoala. Cred că încă mai mergeam la plajă, la pescuit pe digul de sud de la Năvodari…Oricum pentru după-amiază aveam program din ăsta. Tata venise de la birou pentru masa de prânz şi tocmai ce pregăteam un program în familie pe malul mării când primeşte un telefon. Îl văd transfigurat, caută cheile maşinii şi pleacă val-vârtej pe uşă fără nicio vorbă. Ies în balcon să mă uit după el dar ia-l de unde nu-i. În schimb, îi văd debuşând pe uşa blocului, pe rând, la intervale scurte de timp dar cu aceiaşi cadenţă de parcă s-ar fi dat alarma la pompieri, pe vecinii noştri: actorul Jean Ionescu, col. Kenan, col. Constantin Petre… Ciudat lucru! O oră mai târziu revine, tot agitat! Îi cere nişte bani maică-mi. Vreo 700 de lei. Ea îi zice că n-are atât până la salariu şi merg la bunici să împrumute. Se întorc. Tata pleacă iar dar revine după încă o oră. S-a dus plaja şi partida de pescuit la mare. Seara îi aud povestind amândoi pe balcon. Fusese chemat la Securitate; şi el şi vecinii dintre care doi aveau chiar acolo locul de muncă, aşa cum am mai spus. La Bucureşti, Securitatea, Miliţia şi Procuratura Generală puseseră la cale capturarea unui întreg clan mafiot ce a pus pe picioare cea mai mare afacere clandestină cu alcool din epoca socialistă. Doar că, pe undeva pe fir, mai întâi noi, familia Mihăescu, apoi şi prietenii vecini din bloc, chemaţi să depene istorisiri bahice, ne-am intersecatat în viaţă cu unul din naşii cantrabandişti – nea’ Traian Popescu, contabilul Fermei de Vinificaţie de la IAS Niculiţel.
Pe nea’ Traian Popescu l-am cunoscut în toiul unei întâmplări disperate, la vremea aceea. Cred că era pe la începutul lui mai 1974. Ziua era cald, plăcut dar seara se făcea rece. Taică-meu obişnuia să meargă pe teren cu întreaga familie, adică cu maică-mea şi cu mine şi la vremea respectivă a făcut documentare pentru un reportaj în judeţul Tulcea. Ne-a dus o tură şi pe la fabuloasele mânăstiri, Celic-Dere, Cocoşu şi Saon şi la întoarcere, pe drumul tehnologic din podgoria Niculiţelului, a noastră Dacie 1100 s-a proptit în drum, ca măgarul îndărătnic. Nu mai intra în viteză. Pregătirea de înserare a naturii descria un tablou mirific între liniile de vie şi buza de pădure, din deal. Dar frigul şi foamea începuseră să strângă cam tare. Cu chiu cu vai am întâlnit un tractorist care se grăbea spre casă, fără remorcă. A oprit, ne-am vorbit şi ne-a sfătuit să ne ia la remorcă vre-o doi kilometri până la prima gospodărie. Altceva nu era de făcut acolo şi atunci. Când tractoristul a desfăcut şufa de remorcaj de după nişte uluci de gard ni s-a arătat în faţă un personaj pantagruelic, parcă din alt film. Bucuros nevoie mare că are oaspeţi pe nepusă masă şi-a deschis larg uşile casei şi porţile inimii. Ăsta era nea’ Traian Popescu. Ne-a salvat în seara aia şi aşa s-a legat o prietenie frumoasă, de familie, pe mulţi ani. A doua zi i-a chemat pe meşterii de la remiza auto a IAS Niculiţel care au urcat maşina pe o rampă, au demontat ambreiajul, au pus saboţi noi pe placa de presiune pe care i-au nituit aşa cum reparau şi tractoarele din vie, şi ne-am urmat drumul spre casă iar prietenia s-a pecetluit cu vizite reciproce la Constanţa şi Niculiţel, petreceri de 1 Mai şi 23 August ori câte un Paşte discret la mânăstiri. Gesturi amicale, relaţii, ajutor, uşi deschise la medici, copiii o vorbă, un sprijin, o repartiţie bună pentru primul loc de muncă, lucruri fireşti şi atunci şi acum, între prieteni. Prieteni ne erau şi vecinii din bloc şi uneori chefurile de acasă se mutau la Niculiţel, la cele două conace de protocol ale IAS-ului, unul la Ferma Bădila, sub dealul împădurit Sarica celălalt în vie, la Ferma Cocoşu, unde, rând pe rând, i-am dus pe toţi. Şi de fiecare dată nea’ Traian Popescu îi cadorisea pe toşi cu câte o canistră de 20 de litri cu vin Aligoté – marca distinctivă a Niculiţelului.
Ei, tocmai dărnicia aia trebuia acum recuperată de “organe”, căci nea’ Traian Popescu, contabilul şi Şefa Fermei de Vinificaţie, Aurelia Hîrtop, din fundul lumii, de acolo de la ei, din marginea pădurii Niculiţelului făcuseră afaceri private cu vinul statului, pe picior mare, devenind furnizori de bază ai reţelei mafiote pusă pe picioare la Bucureşti de Gheorghe Ştefănescu. Şi acum statul socialist umbla să recupereze tot ce prăduiseră ăştia iar nea’ Popescu, fiert pe cifre şi date precise, îşi făcuse o agendă unde trecuse tot ce turnase pe caneaua butoaielor în contul prieteniilor. Uite aşa a ajuns şi taică-meu, corespondentul ziarului Scînteia, pe lista pesoanelor ce beneficiaseră de pe urma Reţelei Ştefănescu alias Bachus, ca şi vecinii colonei de Securitate ori actorul Jean Ionescu. “Aţi băut?”, la întrebat anchetatorul pe tata. “Am băut, să trăiţi!”, probabil că i-a răspuns sincer. “Cam cât?”. “Cam cât, s-a putut”. “Păi cât să apreciem noi?, a mai întrebat anchetatorul, nedumerit. “Să fie vreooo 20?, a bâiguit tata. “Doar?”… “Da, doar o dată”, şi-a revizuit atitudinea, tata. “ Şi cu încă o dată şi încă de vreo trei ori…”. “Bun! …x 7 lei litrul, „plângeţi masa” cu 700 de lei la casierie, tov. George Mihăescu”. Pentru cazare şi protocolul de la cele două conace nu primise mercurial, Securitatea Statului.
Procedura s-a repetat pentru fiecare în parte iar nea’ Popescu n-a primit nicio indulgenţă de la anchetatori pentru că a turnat un ziarist, un actor şi doi colonei de Securitate, dintre care unul era fratele prim-secretarului PCR al judeţului Tulcea, Ion C. Petre (sau Petre C(e) Ion) aflat în graţiile Elenei Ceuşescu, căreia îi făcuse cadou o superbă haină din blană de nurcă finlandeză cu ochi roz, crescute la Gospodăria de Partid de la Malcoci. Sigur s-au ales toţi cu câte o spaimă, şi noi membrii familiilor, căci undeva în cartoteca individuală daravela cu pricina fusese înregistrată şi putea fi scoasă pe tapet când ţi-era lumea mai dragă…
● ● ● ● ●
I s-a spus, scurt, “Afacerea Bachus” și a fost pusă pe picioare de Gheorghe Ștefănescu, administratorul unui depozit de vinuri din București, de lângă Podul Basarab pe Calea Griviței. Iniţial, Ștefănescu a lucrat direct cu podgoria de la Cotești, unde producția era raportată ca fiind micșorată de calamități inventate. Gruparea condusă de Gheorghe Ştefănescu a “lucrat” fără a fi descoperită aproape opt ani în condiţiile în care controalele făcute de autorităţile vremii îl găseau pe Ştefănescu cu actele în regulă.
Scandalul ce avea să fie transpus ulterior în 1984 în filmul “Secretul lui Bachus”; regizat de Geo Saizescu, a fost declanșat în vara lui 1978 fiind implicați peste 250 de polițiști și procurori din toată țară, în cursul anchetării unor operațiuni ilegale cu aur și valută.
Au fost anchetate peste 280 de persoane cărora li s-a dovedit implicarea în reţeaua de corupţi între care s-a aflat şi prim-secretarul PCR, de la Sectorul 1 Bucureşti, directori, directori adjuncți, șeful Direcției generale a comerțului Bucureșți, un anume Comaroni, prim-secretarul PCR de la Vrancea a fost schimbat, președinți de CAP-uri etc. Prinderea lui Ștefănescu și deconspirarea rețelei sale (din care făceau parte sute de persoane cu funcții relativ importante în structurile PCR) se datorează unui flagrant organizat de Securitate, în cursul căruia Ștefănescu urma să cumpere aur de la un bișnițar local (povestea cu securistul care a cumpărat vin pentru o nuntă care s-a amânat și vinul s-a deteriorat între timp este folclor). Ștefănescu a fost arestat în august 1978, iar în locuința sa s-aut găsit aproape 19 kilograme de aur și câteva milioane de lei. Estimări neoficiale ale prejudiciului adus statului român de rețeaua lui Ștefănescu indică cifra de aproape 5 milioane de dolari, la nivelul anilor ’70. În momentul arestării lui Ștefănescu, Miliția a dispus reținerea și confiscarea a 2.443.412 lei în numerar, librete și obligațiuni CEC, plus aproape 19 kg de aur, valorând 9,5 milioane de lei, două autoturisme Lada, un apartament cu patru camere și o vila în Breaza, însumând aproape un milion de lei.
Ancheta a scos la iveală că reţeaua lui Ştefăneascu beneficia de protecţia unor personaje înalte din societatea românească a acelor ani precum: miniștri, secretari de partid, judecători, notari, funcționari.
Personajul principal şi capul reţelei mafiote de contrabandă cu alcool Gheorghe Ştefănescu, a fost executat în 1981 urmare a sentinţei de condamnare la moarte pentru furt din avutul obştesc; într-o perioada în care cursul oficial al dolarului era de 18 lei, iar cel „la negru” era în jurul a 25 de lei, „gaura” de 10 milioane de lei, dată atunci de Ștefănescu bugetului de stat, nu depășea 500.000 de USD. Investigaţiile au scos la iveală că reţeua pusă la cale de el a sustras de la IAS Coteşti şi ÎVV Vrancea mari cantităţi de vin din vânzarea cărora s-a ales cu un profit de peste 4,5 milioane lei. În acelaşi timp, Ştefănescu a mai fost judecat în alte opt dosare (de sustrageri de vin şi alcool rafinat) de la Valea Călugărească, ÎVV Constanţa, IAS Niculiţel, Staţiunea de cercetări viticole şi IAS Drăgăşani, IVV Ulmeni, ÎVV Buzău, ÎVV Ilfov şi Întreprinderea Policolor Bucureşti, Biofarm, prejudiciul total ridicindu-se la aproximativ 14 milioane lei. La IAS Cotesti (1976—1978), controlul Ministerului de Finanţe a stabilit că plusurile create aici şi comercializate la diferiţi clienţi au adus unităţii un prejudiciu de peste 80.250.000 lei. Ca delegat al ÎCC Alimentara 8 şi ICRA Bucureşti, lui Ştefănescu nu-i era greu să constate existenţa plusurilor şi predispoziţia cramagiilor de a le vinde — exact ceea ce avea el nevoie pentru a-şi demara afacerile. Ca să-i fidelizeze i-a luat cu binişorul oferindu-le cadouri pentru a obţine, cu forme legale, vinuri mai limpezi sau cu tărie alcoolică maximă, apoi a trecut la bani la început câte un leu pe litru; ca în final să le arunce tentanta ofertă de 5 lei pentru litrul de vin predat fără forme legale. Cantităţilor relativ mici de astfel de livrări le-au urmat rapid altele de ordinul vagoanelor. Aşa s-a întâmplat şi cu nea Traian Popescu, economistul Fermei de Vinificaţie IAS Niculiţel care a făcut echipă, evident, cu Şefa de Fermă, ing. Aurelia Hîrtop, soţia directorului Nicolae Hîrtop. Amândoi au fost condamnaţi ani buni la închisoare cu executare, după ce le-au fost descoperite ascunse în vie mari cantităţi de aur, valută şi bani.
La începutul „afacerii”, Ștefănescu s-a ocupat de cupajarea şi bentonizare băuturilor amestecând sortimente de calitate inferioară, mai ieftine, cu mici cantități de băutură de bună calitate, mixul fiind vândut la prețul băuturii de calitate bună. Adică, amesteca o cantitate mai mare de vin de 7 lei/litrul cu o cantitate mai mică de vin de 9 lei, amestecul fiind vindut la cel din urmă preț. La fel proceda cu vinurile de 9 și 12 lei/litrul şi cu amestecul de țuică de prună și rachiu de drojdie. Deosebirea constă în faptul că în cazul amestecului de „tării” în care „pruna”, deși mai slabă decât „drojdia”, era mai scumpă, concentrația alcoolică era „reglată” prin „altoirea” amestecului cu apă de robinet. Ștefănescu s-a ocupat de „cupajarea” băuturilor până în 1974, când a renunțat la această metodă mai complicată, înlocuind-o cu amestecul de laborator, intrând în scenă vinul pichet.
Vinul fals se fabrică fie din alcool cu apă și zahăr, fie din drojdia care rezultă din fermentarea mustului, peste care se pune apă și zahăr, acest din urmă vin numindu-se pichet [fr. piquette]. Vinul făcut cu drojdie e un vin ordinar, care poate cauza sănătății fiindcă în procesul de fermentare drojdia poate produce și alcool metilic. Gustul de sauvignon se obține cu ajutorul florilor de viţă de vie uscate din care se face o fiertură concentrată care se adaugă în vin. Coriandrul macerat dă gust de otonel, iar diverși aromatizanți care se găsesc în comerț și care se folosesc în cofetării dau diverse alte gusturi. Caramelul, de exemplu, se folosește pentru a da culoare vinului, iar gelatina pentru a-i da limpezime.
Ancheta a scos la iveală că Ștefănescu a cumpărat 138 de vagoane de șapte lei litrul, 24 de vagoane cu vin de nouă lei și opt vagoane cu vin de 12 lei. Amesteca vinul de calitate superioară cu cel inferior și îl comercializa cu prețul cel mai mare. Prin această inginerie de oenologie, el a realizat un plus de aproximativ 1.053.668 lei.
În total „filiera” Ștefănescu ar fi procesat aproape 280 de tone de produse alcoolice, echivalentul unui tren de marfă compus din 28 de cisterne. Întregul sistem era atât de bine pus la punct încât nici un control financiar nu a fost în stare să-l descopere.
Emoționantă evocare! Ca un episod dintr-un film bun de aventuri, dar nu orice film, ci unul bine documentat. Felicitări, Dan Mihăescu!
M-am delectat citind „istoria” asta, cu gândul că am identificat în sfârșit, un „șpalt” al viitoarei autobiografii – Dan Mihăescu. E o bucurie că suntem contemporani și prieteni. Spor la scris, felicitări !