Marina CUȘA ■
Motto: Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată (Alexei Mateevici)
Mă înfior când zi de zi descopăr mai abitir cât de actuale sunt versurile poemei Limba noastră, celebra odă a limbii naţionale scrisă de Alexei Meteevici în 1917 şi prezentată în luna mai a aceluiaşi an la Congresul învățătorilor din Moldova; doar că în prezent sensul metaforic este înlocuit tot mai des de unul factual.
Iată, spre exemplu chiar ieri, în ajunul marii sărbători naţionale de joi, 31 august, când celebrăm Ziua Limbii Române, s-a nimerit să trec prin faţa unei băcănii din cartier şi să zăresc prin uşa larg deschisă, în vitrina frigorifică, tronând cu emfază două etichete ce anunţau oferta momentului: TELEOI şi TELEVACI 40 lei/kg. Vorbele şi comentariile sunt de prisos faţă de indolenţa unui vânzător căruia i-a fost lene să mai scrie ultimele trei litere ale cuvântului substantivului TELEMEA şi să despartă în cuvinte întregul enunţ. Mi-e teamă, însă, să nu devină încet, încet, normă gramaticală.
Toți cei care au făcut o școală bună nu pot să nu tresară când văd ce a ajuns azi limba română. Fiindcă nu de mult a fost ziua trecerii în neființă a lui Eminescu, îmi imaginez ce diatribe ar fi rostit Poetul – care era și un filolog desăvârșit, cu o percepție exactă asupra a ceea ce înseamnă limbajul – la adresa „stricătorilor de limbă”, cum se numeau pe vremea sa cei lipsiți de conștiința că față de acest bun impalpabil și al tuturor, vorbitorul are nu numai drepturi, ci și obligații.
În presa scrisă și cea vorbită, în variate soiuri de broșuri, în exprimarea oamenilor simpli sau a celor cu multe diplome, în reclame și discursuri parlamentare, pe rețelele sociale, oriunde, româna e abuzată în fel și chip, denaturată până la nerecunoaștere, în acte de comunicare profund viciate care pot servi și ca material de studiu al unei nații. O ierarhie a tipurilor de greșeli e inutilă dată fiind abundența lor și faptul că provoacă daune la fel de mari în toate compartimentele, de la lexic și semantică, la morfo-sintaxă, ortografie, punctuație, stilistică, pronunție.
Scrierea cu doi „i” a devenit pentru mulți o problemă prea complicată și o capcană în care cad titrările de o șchioapă chiar pe ecranul televiziunilor celor mai bine cotate; multe enunțuri sunt confuze, fără legătură cu titlul unui articol sau chiar în contradicție cu el; alocuțiunea unui oficial se redă ad litteram, dintr-o oboseală patologică de a mai transpune vorbirea directă în indirectă. Dacă e adevărat că exprimarea trădează cum gândim, e profund îngrijorător ce se întâmplă cu generațiile tinere, cele mai active în lumea publicistică și pe internet în general.
Oare câți mai fac alergie la omniprezentul „ca și”, strecurat chiar în vorbirea unor medici și profesori reputați („Ca și medicament, folosesc…”; „A accesat fonduri europene ca și primar”), respectivii nemaisesizând că expresia în cauză presupune o comparație, ceea ce o face absurdă în exemplele citate ( George e înalt ca și Mihai. E timp frumos la munte, ca și la mare.).
Cine se simte lezat de „Familia l-au sprijinit în luarea unei decizii”, „Echipa l-au sărbătorit cu fast”, enunțuri în care substantive colective sunt urmate de un verb predicativ la plural și nu la singular, cum spune regula? Dar de „a” care se încăpățânează să-l scoată din circulație pe „al”, ce să mai zicem? – „Discursul de ieri a ministrului…”; „E un triumf a colectivului de la …”? Dar de formulări seci calchiate după limba engleză, de genul: „Conducerea C.E.C. a comunicat …”, „Realizările Midia Năvodari sunt impresionante” , când mult mai firească ar fi declinarea la genitiv a numelui întreprinderii respective și apelul acolo unde e cazul la o cratimă: „Conducerea C.E.C-ului”, „Realizările Midiei-Năvodari”.
Oare mai percepem că intonația de la televizor e deseori neromânească și multe pronunții defectuoase , de genul ,,bruksel”, „strasburg”, „kerfur”, „dejavu”, cu accent pe prima silabă, comice în ciuda vocilor emitente care se vor cât mai încărcate de testosteron și deci competente. Prenumele lui Baudelaire a ajuns pronunțat englezește și nu franțuzește de absolvenții școlii în care limba lui Balzac a pierdut competiția, nume proprii românești sunt pronunțate fantezist, culmea atingând-o rostirile de pe Google Maps, pe care doar dacă sunt făcute de vreun robot le mai scuză.
Au ajuns să „ne macine pe interior”, ca să mă exprim „în trend’’, termeni ca „reziliență”, „sustenabil”, „a implementa”, „narativ”, „zonă”, „a demara” , „a finaliza”, „determinare”, „asumat”, „executiv”. Astfel, deschizând la întâmplare laptopul, aflu despre:”O reconstrucție prin care Europa va deveni mai ecologică, mai digitală și mai rezilientă”, „Dezvoltăm România sustenabil”, „Termenul de implementare a proiectelor în domeniile de Specializare inteligentă în Regiunea Centru a fost prelungit”, „E un joc de putere legitimat printr-un narativ”, „E un moment în care relația va evolua într-o zonă de legături intense”, ” Succesul înseamnă să ai curaj, determinare,și voință de a deveni persoana care trebuie să fii”, „La nivel european a fost demarat procesul de reglementare a monedelor virtuale”, „Oamenii se vor bucura în parcul Dumitrana, acesta fiind finalizat în totalitate”, „Vedeta trăiește cum simte și este o femeie asumată”, „Popovici este cel mai bine plătit executiv român.”( nu are rost să citez sursa fiecărui exemplu, internetul este plin). Dintre toate aceste cuvinte care agasează cu încăpățânarea unor insecte sâcâitoare, am o adevărată alergie la ,,reziliență”, care s-a înfipt bine în limbaj în anii de pandemie. Văd în dicționarul online că termenul este științific și tehnic, însemnând:1. rezistență la șoc a unui metal sau aliaj (metalurgie); 2.mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic consumat pentru rupere la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete etc. etc. (rezistența materialelor); 3.care se deschide brusc (biologie, pomicultură); 4. capacitatea ființelor umane de a se adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile (psihologie). Cum a intrat în idiomul politic nu mai este treaba noastră, ci a oficialilor europeni, cert e că noi îl aveam pe mai vechiul și cunoscutul de toată lumea „rezistență”, cum de altfel găsim sinonime pentru toate cuvintele înșirate mai sus. Dar se pare că e mai puternic spiritul mimetic și dorința de a inova cu orice preț decât efortul de a vorbi pe cont propriu sau, cine știe, o memorie scurtă ne joacă feste și ne împinge spre un nou limbaj de lemn ?!
Trebuie văzut că neologisme cum sunt acestea se află într-un proces de adaptare mai mult sau mai puțin greoi, discutabil de la caz la caz, dar avem și situația extremă când vorbitorul folosește masiv cuvinte englezești ca atare, cu o nonșalanță și din rațiuni uneori greu de ghicit. De pildă, un excursionist își relatează într- un interviu astfel experiența din Australia și noua Zeelandă: „În Noua Zeelandă totul e documentat. E safe, e frumos, turistic.” „Feelingul cu care m-au lăsat acești 11.000 de kilometri parcurși este unul de pământ ancestral.” „Ne alegem un punct de start în care trebuie să revenim.”,,Era mind-blowing pentru șoferii de 4×4 să ne vadă pe două biciclete”. ,,Nu poți să nu te minunezi de inteligența, reziliența și skillurile altor specii.” „Advocacy-ul nostru pentru acțiunea climatică s-a lovit de zidul unei politici iresponsabile.” În aceeași ordine de idei, un patron de local își înștiințează clienții că „PUB Tomis a intrat în reconstrucție. Pregătim ceva și mai mișto, o locație mult mai interesantă și o terasă with a view.” Iar într-o altă intervenție, de data aceasta televizată, moderatorul se întreabă dacă o poveste nu trebuie să fie ,,mai kinky”, în timp ce invitata se scuză că ce spune poate părea ,,patetic și laim”. Desigur că cei doi știu foarte bine engleza, termenii folosiți de ei fiind frecvenți în limbajul tinerilor din Marea Britanie, dar în același timp exotici la noi prin comparație cu „ok”, „smart”, „trendy”, „cool”, intrați deja în registrul colocvial. Ce-i face pe cei doi să vorbească așa ? Șederea îndelungată în Marea Britanie sau folosirea cotidiană a limbii străine la locul de muncă? Dorința de a părea cunoscători, în pas cu vremurile, ,,open minded”,simpatici, conviviali? Oricare ar fi motivarea, nu acoperă struțo-cămila de vorbe ce a rezultat, pe care mulți o numesc „romgleză”, care crește și tot crește pe rețelele sociale și în presă.
Teama de intruziunea englezei nu este doar românească, ci și europeană, atât la noi cât și aiurea prilejuind inițiative legislative. Francezii au înființat în 1864 Comisariatul General al Limbii Franceze , pentru controlul neologismelor; în 1911au adoptat Legea împotriva adoptării termenilor străini, iar în 1970 Legea de Stat privind Menținerea Purității Limbii Franceze. In Italia a intrat în vigoare, nu de mult,șocant, amendarea cu 5000 până la 100000 de mii de euro pentru folosirea în mesajele oficiale a limbii engleze și a altor cuvinte străine.
La rândul nostru, am avut în 2004 Legea Pruteanu, intens criticată și ironizată, care preciza că orice comunicare oficială trebuie să respecte normele lingvistice în vigoare, în privința neologismelor inițiatorul propunând mai vechea teză puristă de înlocuire a termenului străin prin cuvinte autohtone. Poate că cea mai valabilă soluție în fața noului val neologic ar fi cea a Junimii, adică acceptarea împrumuturilor, dar cu o anumită moderație, acolo unde nu există deja echivalente în limbă.
Filologii de variate naționalități au reclamat inutilitatea legiferărilor, arătând că limbile sunt organisme vii cu legi proprii de funcționare și contacte inerente între ele și că nu pot fi încorsetate în acest mod. Și atunci…, ce e de făcut?
Să sperăm că marasmul în care se află limba română azi și abuzul de anglicisme sunt o fază trecătoare? Că va interveni plictisul oamenilor de a se juca de-a romgleza? Că, printr-un miracol – și nu prin actuala lege a educației – școala va redeveni serioasă, încât să formeze vorbitori competenți, cu simțul valorilor culturale și demnitate lingvistică? Că televiziunile și revistele își vor selecta mai bine colaboratorii și vor fi mai atente la formulări? Că facultățile de jurnalism îi vor pregăti mai bine pe studenți la limba română? Sau să acceptăm că într-un viitor nedefinit, în organismele statale multinaționale se vor impune una sau două lingua franca, iar celelalte vor cădea treptat în desuetudine și uitare?
Nu știm ce va fi, știm însă că o limbă e o valoare culturală incomensurabilă și dispariția ei e asemenea unui cataclism natural ireversibil.Platon ne-a spus că „limba este un instrument dătător de învățătură”, cu alte cuvinte un auxiliar al gândirii și o formă apriorică a descifrării realității. Câte limbi, tot atâtea moduri de a citi și simți lumea. Limba rămâne fără îndoială cea mai complexă creație spirituală a unui popor și principalul factor de coeziune, memoria și rădăcinile lui, fără de care e purtat de vântul istoriei.
Desigur că modul în care se prezintă limba noastră azi are legătură cu lipsa studiului temeinic al gramaticii și cu lipsa lecturii, cu ignorarea clasicilor, care pot forma gustul și modela inconștient exprimarea, cu faptul că ai noștri copii învață engleza de la grupa mică a grădiniței, când nu știu încă limba maternă, că dau examen la engleză dacă vor să intre la clasa a cincea la un colegiu, că fac în liceele de filologie, foarte căutate, câte 6 – 7 ore de limbă străină (cu istoria, geografia țării respective și cu un opțional în aceeași limbă) și numai 3-4 ore de limba română. O politică justă a învățământului ar pune accentul pe limba de stat, pe istorie și geografie, materii care contribuie la formarea conștiinței românești, căci să fii cetățean al lumii interconectate, spirit internațional, nu intră în contradicție cu să-ți cunoști, iubești și respecți valorile românești, să te exprimi mlădios și firesc în limba nației tale pe care o admiri și căreia îi simți frumusețea și complexitatea. Iar dacă am uitat acestea, să redeschidem Noica, Cuvânt împreună despre rostirea filosofică românească, și să ne reamintim savoarea unor vocabule vechi și autentic românești: „trecere”, „petrecere”, „vreme”, „vremuiește”, „temei”, „cumpăt”, „minte”, „smintire”, „ființă”, „devenire”. Să ieșim din smintire și să ne redobândim mintea cea bună! ,,Copiii trebuie să simtă românește”, spunea Eminescu, pe care l-am pomenit la începutul acestui articol și care dorea ,,să toarne în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”. Să facem același lucru, după puterile fiecăruia, să fim personali în actele de comunicare și să înnoim o dată cu schimbarea vremurilor, dar în spiritul limbii noastre și în forme care să nu o umbrească!
Și am să închei acest eseu omagial cu un citat al altui genial poet național din Basarabia frământat de viitorul graiului nostru: „Întotdeauna m-am mirat cum poţi să rămâi un prost în mijlocul unei Limbi atât de frumoase şi înţelepte cum este Limba Română?” (Grigore Vieru)
Tot aud la radio zilele astea o reclamă stupidă (cum altfel?) la ceva, n-are importanță la ce, nici n-am reținut. Ce am reținut și mă umple de nervi și de silă este un cuvânt folosit acolo de genul „merciul” (scriu cum se aude) cu sensul de produs comandat. Serios? Alt cuvânt nu există? De ce trebuie să folosească schimonoseala asta pe care nici nu o înțeleg toți?