Între Alfa și Omega

Narcis GAIDARGIU  ■

Motto: Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe și căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe. Căci unde-ajunge nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaște, și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. Nu e nimic și totuși e o sete care-l soarbe, e un adânc asemene uitării celei oarbe.

Mihai Eminescu, Luceafărul

Mi-am întrebat la o cafea, demult, un bun prieten profesor arhitect, cultivat, pasionat de artă, science fiction, istorie, religie, extratereștri:

– La ce bun atâtea noțiuni, atâta citit și documentare de-a lungul istoriei umanității?

– În afară de arhive, bibliotecile publice ori private, fie ale unor instituții, dintre care unele celebre au dispărut în dezastre, ce crezi, Lami, rămâne depozitată undeva în Univers imensa arhivă imaterială ce înglobează cunoștințele acumulate prin instruirea și experiența fiecărui individ? Când plecăm din lumea asta, se pierde tot ce n-a rămas posterității, materializat prin scris ori dăltuit în piatră?

– Am convingerea, mi-a răspuns, că undeva se depozitează toate, altfel nu ar avea rost tot efortul, atât individual cât și al umanității, de-a lungul întregii sale existențe. Poate că într-o altă dimensiune, poate într-o altă lume imaterială, o lume imuabilă, cred și sper ca ființele noastre celeste să aibă acces la o bibliotecă universală, unde să se perfecționeze în continuare, să acceadă la niveluri superioare ale existenței.

– Cine ar putea să creeze un mecanism atât de complex?

– Ai spus singur. Marele Creator. Dar nu, nu un bătrân cu barbă albă, deși ar putea fi oricine și orice.

Ne despărțiserăm de ceva vreme, fiecare pe drumul său, dar gândul îmi rămăsese tot la discuția cu Lami.

O conștiință atotcuprinzătoare deci, care organizează Universul, care menține în relație și echilibru, un echilibru în continuă schimbare, tot ce există.

Totul.

Este prea frumos, mult prea spectaculos, imens și complex, dar în același timp atât de bine organizat, ca existența Universului să fie rodul unei întâmplări, fie ea și Big Bang.

De obicei vorbim doar de Universul nostru, atât cel cunoscut, cât și cel pe care urmează să-l descoperim pe măsură ce științele avansează.

Savanții noștri ne spun de ceva vreme că Universul din care facem parte este în continuă expansiune.

Aflăm că Universul conține un număr finit de corpuri astrale. Cum așa, universul nu e infinit? Și, dacă nu e infinit, ce e dincolo de Universul nostru finit? E spațiu, e materie, e întuneric? Sau întunericul e tot materie?

Ce nu ne spun, pentru că într-adevăr nu știu – există o teorie a multiversului – este posibil ca Universul nostru să expandeze dintr-o cauză internă datorată Big Bangului, dar și sub acțiunea altor universuri din jur aflate în contracție și într-un alt timp al existenței lor.

De aici, dintr-o Cale-Lactee parte a unui roi de galaxii, privim prin telescop la miliarde de ani lumină, încercând să inventariem și să găsim rostul unei infime părți a micului nostru Univers, ale cărui margini încă nu le știm.  

Savanții apreciază materia cam la patru procente din spațiul ocupat. Între fărâmele acestor patru procente de materie astrală e spațiu cam cât încape patru într-o sută.

La distanțe greu de cuprins cu mintea, alte posibile universuri cu planete, cu stele, cu galaxii ori cu altă rânduială sau alte legi, purtătoare ale unor mase imense ce interacționează gravitațional prin forțe direct proporționale cu produsul maselor lor, sunt prinse în angrenajul necuprinsului.

La momentul minus zero al Universului nostru, un punct de dimensiune aproape zero și energie aproape infinită, a făcut bum sub presiunea altor universuri aflate în expansiune, intrând în funcțiune principiul acțiunii și reacțiunii.

După aproape paisprezece miliarde de ani de la momentul Big Bang, Universul nostru se află încă în expansiune, chiar accelerată după calculele actuale, deci e încă tânăr, urmând să intre cândva într-o stare de echilibru, apoi, cine știe, procesul se va inversa și tot așa. Bineînțeles, materia se va reorganiza, spațiile se vor schimba, energiile vor fi redistribuite, într-un dans celest ce nu are nici început, nici sfârșit.

Știu, da! …

Mânați de graba existenței noastre înghesuită într-o clepsidră, și ea mărginită într-o fărâmă de timp și spațiu, avem nevoie de repere. Am vrea să știm originea lucrurilor, dar odată ce-am afla-o natura noastră ar iscodi să știm ce-i dincolo de ea, și-așa progresăm ca civilizație căutând într-una, mutând mereu și mereu ținta, tot mai departe în spațiu-timp.

Important este că nu suntem singuri, că nu doar Universul nostru există, iar în jur nu-i numai spațiu gol și întuneric.

Nu, nu suntem singuri.

Am putea spune că haosul are nevoie și tinde să devină ordonat prin însăși existența sa, prin consumarea energiilor sale și în timp.

În cazul haosului primordial, mult timp.

Măreția asta a unei rețele de universuri nu poate să existe singură de la sine, fără o organizare, nu neapărat apriorică și nici transcedentală. Este exactă și pur matematică.

O conștiință supremă universală, care a evoluat și s-a dezvoltat odată cu materia și energiile pe care le organizează, astfel încât nimic nu e neglijat, nu se pierde, ci doar se tranformă continuu. O entitate endemică ce s-a autoperfecționat, s-a adaptat și și-a extins sfera de acțiune în toate cele ce sunt, pe măsura propriei evoluții.

O conștiință atotcreatoare a universului de universuri din care face parte și micul nostru Univers. A materiei, a luminii, a spațiului și timpului în care existăm, a tot ce este material și imaterial.

Întunericul exista dinaintea luminii. La fel și materia. La fel și cerul, aici, în micul nostru viitor Univers.

Apoi s-a făcut lumină.

O conștiință inter-universală care nu a început odată cu Big Bangul, ci l-a creat.

Este alfa și omega, începutul și sfârșitul, ce este, ce era și ce vine.

Da, cred în ea.

Cred că aproape adormisem, când …

Se făcea că Atotcuprinzătorul se supărase pe noi.

Ne dăduse să avem în grijă Raiul terestru, iar noi, în loc să-l prețuim, ne tot băteam și ne omoram între popoare, riscând să distrugem întregul Pământ.

Trimisese asupra noastră popor din depărtare, de la marginea marginilor, care ca un vultur veni peste noi poporul acela a cărui limbă nu o înțelegeam, dar el înțelegea toate limbile Pământului.

Popor crunt, care nu va da cinste bătrânului și nu va cruța pe cel tânăr.

Va mânca acela rodul dobitoacelor noastre și rodul pământului nostru, până ne va nimici, căci nu ne va lăsa nici pâine, nici vin, nici untdelemn, nici rodul vitelor noastre, nici rodul oilor noastre, până ne va pierde, iar în cetățile popoarelor noastre, să nu lase în viață nici un suflet.

Pe nepusă masă, o civilizație extraterestră ne populase cerul, de jur împrejurul Pământului.

Noaptea se făcuse zi peste tot Pământul.

Nu mai puteam gândi, nu mai puteam vorbi unii cu alții, nu ne mai auzeam. Voci metalice reverberau puternic peste omenire, în toate limbile Pământului:

– Am primit poruncă să salvăm planeta.

– Ascultați și siliți-vă să împliniți toate poruncile acestea pe care vi le dau eu astăzi!

– Cum au pierit alții înaintea voastră, așa veți pieri și voi, de nu veți asculta.

– Voi ați venit aici după noi.

– V-am lăsat Pământul moștenire, să-l dați mai departe copiilor voștri.

– Am plecat de aici în urmă cu un milion de ani.

– Am venit să ne luăm planeta înapoi.

– Locul vostru este în deșertul de gheață.

– Plecați acum în pribegie sau veți cădea în robie!

Apoi, liniște. Întuneric. Liniște.

Mai întâi mă lovi în față un puternic fascicul de lumină.

Apoi, un claxon îmi săgetă auzul.

Mi-am ascuns bucuria ce mă inundase. Trăiam.

Eram încă pe terasa restaurantului.

– Nu-ți bei cafeaua? S-a răcit.