Călin MARINESCU ■
În mentalul colectiv al generației mele Beirut este orașul nemuritor și totuși în subconștient nu pot să nu gândesc totuși că asupra arabilor trebuie să pice “Blestemul Beirutului”!
Deunăzi, am descoperit pe Facebook o evocare Comandantului de Cursa Lungă Ștefan Pravdencu, adevărat lup de mare, acum ancorat în mijlocul Deltei Dunării într-o minunată pensiune, din Beirutul perioadei de înflorire, înainte de teribilul război civil.
Postarea mi-a trezit amintiriea orelor petrecute de un tânăr cadet, ambarcat pe o nava micuța dar care la fiecare voiaj atingea portul Beirut, visul levantin al oricărui marinar al vremii. Căci să știți că acolo era localizat adevărtul Levant.
Durata scurtă a escalei, de cel mult 24 de ore, ne obliga să fim “speedy-gonzales” și în consecință să ne mișcăm cu talent și fă fim cât se poate de rapizi, fără a lasă descoperite servicii de la bord legate de cerințele operării navei ce descărca în ritm alert.
Cele câteva ore petrecute în oraș erau minunate. Nu doar prin prisma rezolvării problemei financiare în uriașul bazar dar și datorită minunatului oraș adevărata perlă a Orientuilui Mijlociu, cu bulevarde largi mărginite de clădiri care mai de care mai mărețe,bine întreținute; fie că erau construcții moderne, fie că erau clădiri venind din istorie, construite fiecare în specificul culturii sau religiei proprietarilor.
O falafel (șaorma) și o bere în față Cinematografului Byblos și poate încă o bere la cârciuma de lângă poarta de acces în port, cunoscută între marinarii noștri drept “La pomul blestemat”, cârciumă aparținând cunoscutului Barba Gheorghe, fost marinar, se părea, după alții fost pirat, care avea o afinitate deosebită pentru marinarii români și chiar o rupea pe românește.
Eu nu cred că există marinar român care să aibă amintiri neplăcute în legătură cu Escala în Beirut.
Cândva, ca ofițer maritim pe o nava mică, “Moldova”, cargou de 550 tone, am fost obligat de reprezentantul Navrom la Beirut, Comandantul Titi Pleșoianu, ca împreună cu doi polițiști locali să scotocim toate stabilimentele orașului-port pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu telegrafistul nostru care era dispărut din bazar. Ulterior am aflat că acesta avea o relație mai veche cu o armeancă din Beirut și că s-a cazat la această până când a plecat nava și apoi a cerut azil politic, parcă la ambasada Germaniei.
Defectarea telegrafistului a fost un fapt deosebit. La acea vreme nu dispăreau marinari din echipajele navelor așa cum s-a întâmplat în perioada anilor ’80, când întoarcerea din voiaj cu echipajul complet, în special din țările Europei de Vest, era apreciat ca mare succes și totodată un eveniment comentat pozitiv cu ocazia diverselor ședințe ale organizației PCR.
Și totuși, parcă, din păcate am și o amintire mai puțin plăcută.
În 1984 am acostat în Beirut pentru a descărca mărfuri generale cu o navă de 4800 tdw, într-o perioadă de acalmie a teribilului război civil care a dus practic la distrugerea orașului. Din port priveliștea era dezolantă. Cât vedeai cu ochii clădiri demolate de artilerie, câte un schelet de clădire în picioare, ici și colo. Permanent se auzea gasul armelor. Nava noastră, de altfel singură din port, era înconjurată de tancuri ale armatei libaneze dintre care unele patrulau prin port.
Împreună cu secundul am încercat să de ducem până la siloz ca să vedem dacă mai există punctul nostru de reper, “La pomul blestemat”, dar la un moment dat am fost întâmpinați cu focuri de arme automate, destul de intense, și doar sub protecția unui tanc am reușit să revenim la navă, fiind aspru admonestați de militari.
Beirutul este una dintre cele mai vechi așezări din Mediterana, fiind documentat a fi fost înființat de vechii fenicien cu circa 5000 de ani, în urmă.
Trecut din stăpânirea Califatului Arab la Cavalerii Cruciați, apoi a Romei și pe urmă intrat în componența Imperiului Otoman, orașul a fost distrus cel puțin cinci ori și tot de atâtea dăți și-a revenit, cu o perseverență de invidiat.
Pe teritoriului Libanului sunt recunoscute oficial 18 credințe religioase care, majoritatea, au câte ceva de împărțit, luptele locale fiind aproape permanente. În peisajul confesional predomină creștinii maroniți, musulmanii șiiți și musulmanii suniți.
O dată cu căderea Imperiului Otoman, după Primul Război Mondial, Siria și Libanul au devenit protectorate ale Franței.
După cel de al Doilea Război Mondial, înainte de a se retrage, francezii au creat un sistem de împărțire complementară a puterii de stat între creștinii maroniți și musulmani, în condițiile în care la acea dată 60% din populație era creștină.
Ulterior, războaiele succesive dintre țările arabe și Israel au dus la evacuarera din Palestina a unui mare număr de emigranți palestinieni; unii împinși cu armele de armata israeliană dar foarte mulți fugind de teamă întâlnirii cu aceasta.
După o perioada petrecută în Iordania, palestinienii s-au refugiat în Liban, țară care i-a primit cu brațele deschise fără a ști la ce se expun și fatalitate va genera gestul uman de bunăvoință .
O dată cu primirea imigranților palestinieni și pe fondul creșterii demografice rapide, specific societăților arabe, musulmanii au devenit majoritari ceea ce a dus la începerea unor lupte interne pentru reașezarea sferelor de putere în stat, care au durat peste 10 ani.
Cu ajutor internațional până la urmă s-a convenit o pace destul de șubredă, asigurată de armata libaneză destul de puternică pentru această sarcina.
Astăzi orașul-port a renăscut în mare parte, consecințele dezastruoase ale războiului civil fiind îndepărtate ușor, ușor, dar zona portului a fost din nou afectată de explozia unui depozit de azotat de amoniu care a afecta clădirile moderne construite din oțel și sticlă. Evident, a fost distrus parțial și marele siloz portuar, în trecut ferit de tirurile de artilerie din perioada luptelor.
Situația economică este instabilă, lipsesc multe bunuri necesare vieții de zi cu zi, corupția este instituționalizată, se operează cu două rate de schimb față de dolar, folosirea cardurilor este dificilă și costisitoare, totul se discuta și se tranziaționează cu lichidități.
Fără tăgadă, distrugerea perlei Orientului Mijlociu a fost aportul incontestabil al palestinienilor la zestrea de cultură și civilizație levantină din Beirut și Liban, cei care astăzi prin Organizația Hezbollah, susținută de Iran, controlează viață politică și economică a țării de adopție.
Dacă cum 40 de ani o vizită la Beirut era o desfătare, acum 20 de ani însemna un mare risc, iar în prezent necesită mare atenție, într-o țară care încă nu este stabilă.
Războiul din Fâșia Gaza va aduce noi probleme societății libaneze, mai ales dacă armata israeliană va acționa și pentru destructurarea Hezbollah.
