Manuel VLĂDUȚ ■
Motto: „Comandă-mă, urmează-mă sau ferește-te din calea mea!” (General George Patton)
O zi toridă de vară tipic dobrogeană, în mica urbe Murfatlar, renumită prin podgoriile sale de viță de vie, dar mai ales prin vinurile de Murfatlar ce i-au dus faima în cele patru zări…
Dar Murfatlarul mai este faimos și prin garnizoana sa militară, ce adăpostește printre altele vechea cazarmă a tanchiștilor, citadela Cavalerilor Albi – Batalionul 912 Tancuri „Scythia Minor”, care luni – 1 iulie, au sărbătorit 75 de ani de la înființarea falangei de oțel, vechiul Regiment 18 Tancuri, ale cărui tradiții de luptă le-au preluat.
Asist ca invitat special la ceremonialul militar ce se desfășoară după tipicul regulamentar. Privesc chipurile tanchiștilor din formație, cu beretele lor negre trase pe-o sprânceană; chipuri de bărbați tineri, arse de soarele și de vântul dobrogean din poligoane și tancodrom, chipuri severe, colțuroase, potrivite perfect cu forța degajată de mastodonții de oțel – tancurile T-55 – pe care le strunesc cu desăvârșire, în pofida vechimii lor…
Reprezentanții eșaloanelor superioare ale Armatei iau cuvântul pe rând, comandantul batalionului – Locotenent-colonelul Gheorghe Agneș Giubegan, foști comandanți ai unității de tancuri își rostesc cuvântul, Teodosie Tomitanul ține o predică lungă și savuroasă… după vechiul obicei.
Îmi atrage atenția însă, discursul domnului profesor doctor Costin Scurtu, istoric și custode al Muzeului Militar Național „Ferdinand I” – Filiala Constanța. Povestește cum în anul 2005, la desființarea vechiului Batalion 18 Tancuri, cinci bărbați – militarii din Garda Drapelului, cei care au predat drapelul de luptă al batalionului, către Muzeul Militar, au cerut la final un moment de răgaz pentru a săruta drapelul îngenunchind în fața lui și cum a zărit lacrimile din ochile acestora, în semn de loialitate și rămas bun…
Lângă mine, un vechi camarad de arme, Plutonierul adjutant Vasile Constantin (Vașa), tanchist, alături de care am trăit și am luptat în misiunile din Afganistan. Îmi spune șoptit, cu glas tremurat: „Eu am predat drapelul de luptă… atunci!”
Înghit în sec, cu greu… Cu câțiva ani înainte, și eu făcusem parte din garda drapelului unității mele de infanterie din vechiul Basarabi, desființată și ea, în „glorioșii” ani ai tranziției noastre democratice cea de toate zilele! Și eu lăcrimasem atunci, alături de celelalte gărzi, privind Drapelul de Luptă predat spre nemurire…
Privesc spre steagul de identificare al batalionului: un cal alb, alături de un tanc. Ei sunt cei numiți Cavalerii Albi, cei care fac imposibilul să devină realitate, îndeplinindu-și misiunile cu tancurile lor T-55 străvechi, spulberând totul în cale: ținte, dezamăgiri, constrângeri, privațiuni…
Ei sunt Cavalerii Albi, călare pe mastodonții de oțel, cei ce își îndeplinesc datoria fără clintire, făcând să meargă fără greș bătrânele lor tancuri, în speranța că poate, într-o zi, vor putea face minuni pe tancuri moderne, poate Leopard, poate Abrams sau Challenger, la fel cum încă fac cu vechiul T-55!
Sau poate, sunt doar visuri…
Până atunci, La Mulți Ani, Cavaleri! Iar ei, tanchiștii din Murfatlar, vă prezintă onorul de ziua lor – 1 iulie, purtându-și cu onoare stindardul, așa cum îi stă bine unui Cavaler Alb!
Sursa Foto: Manuel Vladut, Facebook.
Emoționantă relatare! Felicitări Manuel Vlăduț!. La mulți ani, Cavaleri Albi!
Mulțumesc! Sunt doar povești adevărate…