Călin MARINESCU ■
În aprilie 1949, 12 state, 10 din vestul Europei, Canada și Statele Unile ale Americii (SUA) au negociat și semnat la Wasington un tratat politic și militar pentru a contracara politica agresivă a Uniunii Sovietice păstorită de Stalin.
Tratatul, cunoscut sub denumirea de NATO, pe românește Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, a marcat momentul declanșarii a ceea ce s-a numit Războiul Rece.
Tratatul cuprindea în primul rând o serie de prevederi privind cooperarea în domeniul militar și politic dar cel mai important este Art. 5 care stipulează, cum zicem noi cu subiect și predicat, că dacă una dintre țările membre este atacată de o putere terță, toate țările membre se vor considra în stare de război și vor participa la apărarea țării respective în stilul toți pentru unul, unul pentru toți – cum ziceau muschetarii lui Dumas.
Ce a urmat se cunoaște sub numele de “războiul rece”, confruntarea ideologică, politică și economică pentru întâietate între cele două mari puteri ale lumii – SUA cu aliații din NATO și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) cu țările de sub influența ei înregimentate în Tratatul Pactului de la Varșovia. Țările democrațiilor comunste erau separate de lumea liberă prin așa numita “cortină de fier”.
Ulterior, pe 13 august 1961, pentru a marca de facto separația de restul lumii a țărilor din spatele “cortinei de fier”, la inițiativa liderului mondiial al popoarelor libere – cum își zicea pe plan extern URSS, autoritățile Republicii Democrate Germane (RDG), aflate sub ocupația Armatei Roșii, au ridicat un zid care despărțea orașul Berlin în doua zone. Zidul Berlinului a devenit, pentru 28 de ani, simbolul luptei pentu libertate și democrație al popoarelor ocupate de armata sovietică.
A urmat o periadă caracrerizata prin ceea ce s-a numit cursa înarmării, militarizarea țărilor membre a celor doua tratate, dotarea cu armament din ce în ce mai sofisticat și în special dezvoltarea rapidă a armelor nucleare.
Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989 a constituit momentul de cotitură a relațiilor dintre cele două organizații militare, de fapt încetarea Războiului Rece.
A urmat o perioadă de relații relativ cordiale între SUA, URSS succedată de Federația Rusă și aliați, întreruptă o dată cu preluarea puterii în Rusia de către Vladimir Putin. Noul lider de la Moscova avea să schimbe radical politica externă a țării, ridicând pretenții teritoriale fața de vecini, declarând fără tagadă că o mare putere nucleară cum este Rusia, consideratată cea mai mare putere nucleară, poate să manifeste orice fel de doleanțe revizioniste în plant teritorial sau politic. În fapt, prin toate acțiunile sale, Putin solicita revenirea la situația politică dinaintea căderii Zidului Berlinului, când toate statele din Europa Centrală și de Est se aflau sub influența URSS și reconfigurarea arhitecturii de securitate din Europa și din lume.
Totul a culminat cu invadarea fară motiv și fără declarație de război a Ucrainei, cu încălcarea grosolană a ordinii mondiale stabilită prin tratate consfințite de ONU și mai ales a Tratatului din 1992 de la Budapesta, prin care Rusia se obliga să asigure integritatea Ucrainei contra predării arsealului nuclear moștenit de la URSS și aflat pe teritoriu acestei țări.
Evident, cele 32 de țări membre NATO, nu doresc un război cu Rusia, dar au reacționat față de politica din ce în ce mai agresivă a acesteia, în primul rând susținând efortul de război al Ucrainei cu armament, muniție și echipamente militare dar și întărind cooperarea militară între statele membre.
În ultimii ani au avut loc mai multe summituri cu reprezentații de vârf ai țărilor membre care au hotarât, în etape succesive, să dezvolte o forță militară suficient de puternică pentru descurajarea noii politici expansioniste a Rusiei.
Ultimul summit ce a avut loc la Wasington, în perioada 9-11 iule, deși declarat inițial a fi destinat sărbătoririi a 75 de ani de la înființarea NATO, a fost de fapt momentul în care Rusia și aliații săi au fost declarați inamicii democrației occidentale și în consecință dușmani ai NATO.
Este interesant de menționat că la acest summit au participat în afara conducătorilor celor 32 de țări membre ale Alianței și liderii mai multori țări dezvoltate din Asia și zona Pacificului de Sud, Australia, Japonia, Noua Zeelandă, Corea de Sud, ai Comisiei și Comunității Europene și Președintele Ucrainei, cu statut de invitați.
Summitul s-a încheiat cu o Rezoluție în 38 de puncte, prin care membrii NATO își asumă o serie de măsuri politice și militare.
Se declară unitatea din ce în ce mai puternică a aliaților în acțiunea de menținere a păcii în lume și de sprijinire a societăților democratice.
Rusia este caracterizată drept cel mai important și direct risc pentru securitatea aliaților.
Alături de Federația Rusă sunt nominalizate Iranul, Corea de Nord și China ca țări care au partereniate strategice cu Rusia și ajută la efortul de război al acesteia, contra Ucrainei.
Se cere țărilor membre să depună eforturi pentru modernizarea armatelor proprii cât și a celor participante la forțele NATO, să respecte obligația pe care și-au asumat-o de asigurare a unui buget pentru apărare la nivelul de 2% din PIB, oblgație pe care unele țări membre încă o ignoră.
Întărirea Alianței prin constituirea de baze militare puternice, bine dotate, în țările aflate în flancul estic, suplimentarea numărului de militari NATO dizlocați în acete țări va constitui o puternică măsură menită să duc la descurajarea Rusiei de a-și pune în aplicare politica expansionistă
Menținerea forțelor nucleare este considerată una din pâghiile cele mai puternice de descurajare a Rusie și aliaților ei, ca și dezvoltarea capablitaților de reacție și combatre a războiului hibrid – una dintre armele puternice ale Rusiei.
În încheiere se reafirmă susținerea și solidaritatea cu Ucraina în vederea edificării unui stat ucrainean independent și puternic ca o garanție pentru securitatea și siguranța în zona euro – atlantică.
Toate aceste măsuri adoptate în consens ne duc bine înțeles cu gândul la o escaladare a disesiunilor dintre NATO, Rusia și aliații săi, o nouă etapă a unui Nou Război Rece și ridicarea unei noi Cortine de Fier la limita flanclui estic al Alianței.
Trebuie menționată poziția ambiguă a Ungariei, care nici nu dorește să deranjeze prea mult aliații NATO dar nici nu renunță la relațiile de prietenie cu Rusia.
Prim-ministru ungar, Victor Orban, se dorește a fi un emisar al NATO pe lângă Moscova, ceva de genul în care gravita pe post de “libero” Nicolae Ceaușecu în relațiile dintre țările socialiste și Israel în anii ‘70, ceea ce poate menține o cale de comunicare între cele doua puteri, întotdeun necesară.
Deocamdată relațiile dintre NATO și Rusia se vor degrada; nici una dintre părți nu va putea renunța la poziția fermă adoptată, totuși Putin speră ca prin alegerea lui Donald Trump ca Președinte al SUA să-și poată continua politica expansionistă deși eu cred că asta este cea mai nerealistă viziune a lideruiui rus.
