Leonard MOCANU ■
Am plecat din Copenhaga marți, 25 iunie, după o experiență încântătoare, pornind către sud, pentru a ajunge în Germania. Drumul nu a arătat nimic deosebit, poate doar faptul că intram și noi în lumea căldurilor care învăluiseră Europa și de care fuseserăm feriți parțial.
Cumva înainte de ora 11.00 eram ajunși la terminalul ferry din portul Rødby (Rødbyhavn), de unde urma traversada de 40 de minute către Puttgarden, port și localitate rurală pe insula Fehmarn. Intram în patria lui Euro 2024, ale cărui ecouri urmau să crească, pe măsură ce ne apropiam de Berlin.
Despre călătoria pe mare, nu ar fi prea multe de spus, poate doar faptul că ”drumul fără pulbere” pe care l-am parcurs va fi ”dublat” de un tunel rutier și feroviar, în lungime de 17,6 kilometri, care va ridica presiunea de pe greu încercatele ferry-uri ale companiei Scandlines.
A pornit inițial ca proiect al unui pod peste Strâmtoarea Fehmarn, ale cărui studii de fezabilitate s-au derulat la finalul secolului trecut și era estimat să fie dat în exploatare în anul 2018. Totuși, noi studii de fezabilitate au arătat că un tunel subacvatic ar comporta mai puține riscuri și ar costa aproximativ la fel. Inițial, cheltuielile au fost estimate la 5,5 miliarde Euro, dar au crescut între timp către 7,4 miliarde. Cheltuielile vor fi suportate în totalitate de Danemarca, iar această țară va percepe taxă de trecere, în timp ce Germania va cheltui aproape un miliard de Euro, pentru a conecta tunelul cu rețeaua proprie de autostrăzi.
Tunelul va consta, de fapt, în…cinci tuneluri, câte două pentru căile rutiere și feroviare (prin care trenurile vor circula cu 200 km/h) și unul de urgență. Lucrările au început oficial pe 1 ianuarie 2021, printr-o ceremonie on-line (aviz tăietorilor de panglici de pe la noi), fie pentru economie de resurse cu deplasarea la fața locului a cohortelor de aplaudaci, fie pentru că nemții și danezii erau prea obosiți după Revelion (sper să sesizați gluma și să înțelegeți tonul admirativ cu care salut…normalitatea).
Odată ajunși la Puttgarden temerea că, din motive de securitate, Germania instituise controalele la frontieră pe durata Campionatului European de Fotbal, ceea ce ne făcea să credem că urma să petrecem ceva timp cu controlul actelor, s-a dovedit fără fundament. În aceste condiții, odată coborâți de pe navă, am pus ”prova” autocarului către sud-vest, cu destinația Hamburg.
Puttgarden este situat pe insula Fehmarn, care este legată de continent prin podul Fehmarnsund. Ce am remarcat pe toată coasta, apoi pe marginea autostrăzii către Hamburg și, ulterior către Berlin, a fost numărul imens de ”eoliene” sau, după caz, de câmpuri de panouri fotovoltaice instalate, ca măsură pentru sporirea cantității de ”energie verde” produsă în Germania. Evident, m-am întrebat cum procedează nemții cu surplusul de energie obținut la orele de vârf, ce măsuri au gândit și aplică ‘Enelii’, ‘Hidroelectricii’ sau Transelectricii’ lor, ce ordine a emis directorul ANRE-ului lor și cum procedează prosumatorii. Desigur, m-am întrebat de ce nu se întreabă același lucru ministrul energiei, primul ministru sau chiar președintele, ultimul evident în limba germană.
Despre Germania, se pot scrie tomuri, dar acestea nu ar face obiectul istorisirii noastre, astfel că mă voi limita la câteva date statistice, dintre care nu trebuie să lipsească apelativul de ”locomotivă” a Europei, e adevărat, care mai gâfâie din când în când.
Deci, pe numele ei oficial Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), țara în care tocmai intrasem are o suprafață de 357.100 kilometri pătrați (cam o dată și jumătate cât România) și o populație de peste 84 milioane locuitori. Pe verticală, se ”întinde” de la minus 4 metri, la 2962 metri și se învecinează cu nouă state europene, la care se adaugă ieșirea la Marea Nordului și Marea Baltică. Este traversată de fluvii importante ale Europei, dintre care enumerăm Dunărea, Rinul și Elba. În 2021, a avut un PIB total de 4.743 trilioane USD (locul 5 în lume), în timp ce, raportat la numărul de locuitori, PIB-ul o plasează pe locul 15 în lume (56.956 USD).
Germania este o federație a 16 ”landuri” (13 landuri de suprafață și trei ”landuri-oraș” – Berlin, Brema și Hamburg), care au o autonomie importantă, pe lanțul de decizie politică și administrativă. Principalele orașe sunt și două dintre cele pe care aveam să le vizităm, Berlin, capitala țării și Hamburg, precum și Munchen, pe care l-am lăsat unui alt program turistic.
Am ajuns la Hamburg undeva în jurul orei 14.00, iar în zona Gării Centralei jumătate de oră mai târziu. Pentru că avem să-i străbatem străzile, ar fi bine să știm că Hamburg (Freie und Hansestadt Hamburg – Orașul Liber și Hanseatic Hamburg) este un oraș-land, plasat la vărsarea râurilor Astler și Bille în fluviul Elba. Așezat într-o zonă de foarte joasă altitudine, influențată de mareele Mării Nordului, ce se fac simțite mult în amonte pe Elba, orașul este traversat de nenumărate râulețe și canale (Fleet), zonele terestre fiind legate între ele de circa 2.500 de poduri (cel mai mare număr de poduri din Europa, de șase ori mai multe decât în Veneția și dublu față de Amsterdam). Hamburg este oraș port, cu o industrie în care construcția navală are un rol important. De altfel, noi, românii, suntem legați de Hamburg, oraș în care, la Șantierul Naval Blohm&Voss, a fost construită, între 1938-1939, Nava Școală Mircea. Acum, din păcate, șantierul este în moarte clinică, având câteva sute de angajați și perspective sumbre de redresare.
Locuit încă dinainte de Hristos cu câteva secole, Hamburgul are înscris pe certificatul de naștere anul 810, când Carol cel Mare dispune construirea unei biserici pentru creștinarea păgânilor localnici și a unui castel cu numele actualului oraș. Membru de marcă al Ligii Hanseatice, Hamburg a înflorit în Evul Mediu, ca producător principal de bere și centru comercial, apoi ca antrepozit și loc de schimb comercial între Marea Nordului și Marea Baltică. Primarul orașului este, totodată și prim-ministru al guvernului de land. În această calitate, Hamburg are reprezentare și în Consiliul Federal German (Bundesrat). Populația orașului este de peste 1,8 milioane locuitori, cu o rată a imigranților de circa 15%.
Primul impact nu a fost și cel mai plăcut, pe peronul Autogării Centrale făcându-și veacul mai mulți cetățeni pe care în România îi numim ”aurolaci”, cu privirile tulburi și cu atitudine vădit ofensiv-agresivă. Ne-am îndreptat, pietonal evident, către Primărie, parcurgând strada Monckeberg, printre clădiri reprezentative, ca Muzeul de Artă Aplicată și Design, Gara Centrală și nelipsitul magazin universal Saturn, de mare renume în Germania.
Prin aglomerație, printre monumente de factură modernă și clădiri mai vechi și mai noi, am ajuns în piața Primăriei, care se pregătea pentru evenimente cu public numeros, așa cum dovedeau rândurile de bănci în curs de instalare. Primăria (Rathaus) este, totodată, și sediul guvernului și parlamentului local.
Clădirea este construită în stilul neo-renascentist la exterior, abandonat la interior, pentru a prezerva câteva detalii istorice. Turnul are 112 metri înălțime, înăuntru sunt 647 camere, iar costurile la construcție (1886-1887) au fost de 11 milioane mărci aur. Am pătruns în holul central al Primăriei printr-o ușă monumentală din fier forjat. Holul, cu arcade gotice, mărginit de scări pe laturile scurte, cu numeroase coloane frumos ornamentate, ne-a permis câteva minute de odihnă la răcoare și ședințe foto. Apoi, s-a ”sunat” împrăștierea, cu consemn de revenire la Autogara Centrală după alte două ore.
Ne-am despărțit de grup, iar primul obiectiv în care am intrat a fost curtea interioară a Primăriei, cel puțin la fel de frumoasă, dominată de fântâna zeiței Hygieia (a sănătății și igienei, în mitologia greacă) din centru. În continuare, am urmat indicatoarele, în drum către port. Am trecut pe lângă sediul filialei locale a Băncii Federale Germane, apoi, printre clădiri vechi, am ajuns în zona ”lagunară”, pentru început la canalul Binnenhafen, înțesat de iahturi și șalupe. Am trecut pe podul pietonal peste canal și am admirat clădirile vechi din cărămidă roșie, probabil foste depozite, astăzi cu destinații diverse, în special cluburi și restaurante.
Mergând pe același pod, am văzut către dreapta, peste acoperișurile clădirilor vechi, zona ”City”-ului hamburghez, am trecut peste canalul Kehrwiederfleet și, de deasupra canalului Sandtorhafen, am pătruns către o altă lume, a clădirilor moderne, din oțel și sticlă. De departe, cea mai impresionantă clădire este sala de concerte Elbphilarmonie (în limbaj local, Elphi), care arată ca un decupaj în trei dimensiuni al unui volum de apă, cu acoperișul asemenea mării încrețite de un vânt tăricel. La fel de bine, acoperișul poate fi asemănat cu o velă înfoiată de vânt, cu un aisberg sau cu un cristal de cuarț.
Edificiul are o istorie cel puțin la fel de spumoasă, ca și aspectul, fiind construit începând cu anul 2007, pe o bază formată dintr-o clădire veche de cărămidă (un fost depozit). Proiectul a fost pus în practică inițial în baza unei inițiative private, fiind preluat apoi de primăria orașului. Este cea mai înaltă clădire locuită din perimetrul orașului (108 metri), având destinație de sală de concerte și, totodată, ansamblu rezidențial. Estimată inițial la un cost de 240 milioane Euro și un termen de finalizare de trei ani și jumătate, clădirea a costat în final aproape de patru ori mai mult, fiind necesar aproape un deceniu pentru edificare (2016).
Ne-am întors pe același pod, apoi am schimbat de drum, preferând podul Brooks, foarte frumos ornamentat. Ca orice oraș legat de navigație prin port și șantier naval (vezi Constanța și Galați), evident și în Hamburg există o elice pe post de monument. Pe drumul de întoarcere, am ajuns la ruinele Catedralei St. Nikolai, astăzi muzeu memorial. Fiind una dintre cele cinci catedrale luterane ale orașului, a fost construită în formă inițială, pe structură de lemn, în 1195. În secolul al XIV-lea, a fost construită o nouă biserică, din cărămidă, distrusă în urma unui incendiu, în anul 1842. Cea de-a treia construcție, pe același amplasament, a fost edificată între 1874-1876, drept cea mai înaltă clădire din lume, la acel moment. În urma bombardării orașului, în al doilea război mondial, clădirea a fost distrusă, rămânând în picioare cripta și turnul, cu clopote (carillon), în care se poate urca în prezent cu un ascensor. Acum muzeu și loc de reculegere, catedrala a rămas în memoria localnicilor drept Biserica Sf, Nikolai, deși între timp a fost construită o nouă catedrală, cu același hram, în zona portului.
La înapoiere, am vizitat Catedrala St Petri, de asemenea protestantă, am remarcat că una dintre străzile centrale ale orașului poartă numele președintelui României și am imortalizat statuia marelui poet german Heinrich Heine, autorul nu mai puțin celebrului poem Lorelei, despre sirena care a produs multe naufragii marinarilor de pe Rin, cu cântecul ei vrăjit. Pentru doritori, inserez linkul către liedul Lorelei, interpretat în limba germană și tradus în engleză, preluat de pe platforma YouTube.
Ca să nu ne pierdem exercițiul, după magazinele H&M în Norvegia și LEGO în Danemarca, am trecut și în Germania pragul unui brand local, Deichmann, pentru a procura un nou set de ”anvelope” de vară pentru doamna mea, ca urmare a faptului că cele vechi s-au uzat prematur.
Obiectivele fiind ”bifate” (mai puțin plimbarea printre clădirile science-fiction din port, ingenios luminate, așa cum apare în oferta operatorului turistic) am plecat către Berlin, urmând să ne cazăm. Având în vedere presiunea pusă pe hotelurile din și de lângă Berlin, ca urmare a desfășurării Euro 2024 (în acea seară meciul Țările de Jos – Austria a avut loc la Berlin), partenerul german ne-a găsit soluție de cazare la hotelul Windham Garden, din Potsdam, la cinci minute de mers pe jos de Castelul Sanssouci și de parcul acestuia, confirmând axioma că tot răul este spre bine. Spun asta, pentru că în acest fel am putut să luăm contact cu un obiectiv istoric și turistic important, pe care agenția Christian Tour ar trebui să-l introducă în programul permanent și că, nu în ultimul rând, hotelul chiar a fost de calitate.
Potsdam este capitala landului Brandemburg și este parte a zonei metropolitane Berlin-Brandemburg. A fost reședința regilor Prusiei și a împăratului Germaniei, până în 1918. Orașul are o vechime de peste 1.000 de ani, iar planurile după care a fost edificat în Epoca Luminilor au fost gândite să creeze un echilibru atent între arhitectură și mediul înconjurător și să creeze ”un vis pastoral, pitoresc” locuitorilor și vizitatorilor. Potsdam este cunoscut pentru palatele sale, pentru lacurile sale și pentru întreaga sa semnificație istorică și culturală.
Printre obiectivele de mare interes pot fi enumerate parcurile și palatele Sanssouci, cel mai mare sit de patrimoniu al Germaniei, dar și Palatul Oranjeriei, Palatul Nou, Palatul Cecilienhof sau Palatul Charlottenhof. La Potsdam a avut loc, în 1945, conferința prin care URSS, SUA și Marea Britanie au decis separarea Germaniei în două țări, influențându-i istoria pentru următorii 45 de ani. În oraș funcționează Universitatea, trei colegii și peste 30 de institute de cercetare.
Miercuri dimineața, rezolvând cu micul dejun devreme și profitând de timpul rămas până la ora de întâlnire la autocar, ne-am permis o raită de un sfert de oră până în parcul palatului Sanssouci, trecând pe lângă Gara Imperială și ferindu-ne de zecile de studenți care se îndreptau spre Universitate, evident pe biciclete. La întoarcere, am primit din partea lui Alex un bonus de alt sfert de oră în grădinile Palatului, unde am putut ocoli clădirea Palatului Nou, cu anexele sale Teatrul în aer liber, Templul Prieteniei, Templul Antic și grădina privată a Kaiserului și familiei sale. Totodată, am imortalizat parte din clădirile care compun ”zestrea” Universității, biblioteca și sala de festivități, legate între ele printr-un portal monumental.
Am parcurs pe autostradă ora care ne despărțea de Berlin, unde am pătruns până în inima orașului, trecând pe lângă Coloana Victoriei. Destinată pentru a marca victoria Prusiei în războiul împotriva Danemarcei, coloana a căpătat o semnificație mult mai mare din momentul în care a fost proiectată (1864) și până la inaugurare (1873), deoarece, între timp, Prusia mai câștigase două războiaie, cu Austria și cu Franța (Războaiele Unificării). Drept urmare, la partea superioară s-a adăugat sculptura de bronz a zeiței romane Victoria, înaltă de peste 8 metri, ducând monumentul la altitudinea actuală de 67 m.
Nu putem păși pe străzile capitalei germane fără să știm câte ceva despre aceasta. Berlin este oraș-capitală și, totodată oraș-land al Germaniei. Are o populație urbană de peste 3,5 milioane locuitori (cel mai mare oraș al UE în termeni de populație urbană) și peste 4,5 milioane locuitori, cu zona metropolitană. Este înconjurat de landul Brandemburg. Berlinul este plasat pe râul Spree, un afluent al râului Havel, în care se varsă la Spandau. O treime din suprafața orașului este compusă din păduri, lacuri, parcuri, grădini și canale.
Berlin a fost pe rând capitală a Magraviatului (Principatului) Brandemburg (1417-1701), Regatului Prusiei (1701-1918), Imperiului German (1871-1918), Republicii Weimar (1919-1933) și Germaniei Naziste (1933-1945), înainte de a fi capitala RDG, apoi a Germaniei Unificate. Cel care a stabilit capitala la Berlin a fost Frederik I, din Casa de Hohenzollern.
În Berlin funcționează patru universități (Humboldt, Universitatea Tehnică, Universitatea Liberă și Universitatea de Arte), iar Grădina Zoologică este cea mai vizitată din Europa. Foarte multe muzee, și obiective turistice întregesc imaginea capitalei care este supranumită ”Inima Europei”. Din păcate, există o rană ale cărei cicatrici pot fi văzute pe străzile Berlinului, din fericire doar pe asfalt, Zidul Berlinului, o construcție stalinistă, care a separat fizic orașul deja rupt în două părți după cel de-al doilea război mondial. Animalul asociat Berlinului este ursul, pe care îl întâlnim pe steag, pe stemă și în toate formele în magazinele de suveniruri și pe străzi.
Până să ne oprim în Piața Domului, pe Insula Muzeelor, am trecut pe lângă statuia lui Rudolf Virchow, medic, biolog și om politic german de la finele secolului al XIX-lea, și pe lângă Friedrichstadt Palast, sală de spectacole din Berlinul Răsăritean, atât de cunoscută nouă, românilor care batem la porțile vârstei a treia, prin secvențele de balet pe care Televiziunea Română ni le difuza cu pipeta în nopțile de Revelion, pe post de schimburi culturale între țările socialiste.
Odată ajunși, ne-am dezmorțit picioarele și am beneficiat din nou de inițiativa lui Alex de a face o călătorie cu vaporașul pe râul Spree. De data aceasta, spre deosebire de Copenhaga, înclinarea spre tehnică a germanilor a prevalat, în locul năbădăioasei ”ghidușe”, trebuind să ne mulțumim cu vocea rece a unei înregistrări.
Traseul a cuprins o deplasare în jurul Insulei Muzeelor, trecând pe rând pe lângă Muzeul Vechi/ Altes Museum, care găzduiește una dintre cele mai importante colecții de artă clasică din lume, Muzeul Nou, gazdă a mai multor colecții antice, inclusiv din Egiptul Antic, pe lângă Muzeul Bode, care adăpostește colecții de sculpturi, artă bizantină și numismatică, Muzeul Pergamon, în prezent închis pe o perioadă estimată la 14-20 de ani, pentru ample lucrări de renovare, Catedrală/Dom, Muzeul de Artă Humboldt Forum și am văzut de la distanță Turnul de Televiziune, construit în Berlinul de Est, ca emblemă a orașului și expresie a realizărilor comuniste. Turnul de Televiziune, la cei 368 metri ai săi, este cea mai înaltă construcție din Germania. La înălțimea de 203 metri, se află o platformă de observație și un bar, precum și un restaurant rotativ.
Croaziera a continuat către Reichstag, clădirea Parlamentului German, apoi către impresionantă clădire în sticlă ce găzduiește Guvernul Federal, pentru a se termina la locul de acostare, chiar lângă peretele Muzeului German de Istorie. De aici, am pornit pe jos către Poarta Brandemburg, alt simbol al orașului.
Am lăsat în urmă Universitatea Humboldt, pe peretele căreia se află o placă memorială ce amintește că marele fizician Max Planck, teoretician de marcă în domeniul fizicii cuantice. Numele universității este dat după doi oameni de știință germani, Wilhelm și Alexander von Humboldt, primul filozof și lingvist, al doilea naturalist.
Deplasarea a continuat pe Bulevardul Unter den Linden (Pe sub Tei), magistrală rutieră și pietonală care leagă Palatul Republicii (fostul Palat Berlin, reședința Casei de Hohenzollern) cu Poarta Brandenburg. În anii Germaniei Naziste, teii care dădeau numele și farmecul bulevardului au fost tăiați pentru construirea liniei de metrou, dar și ca lemn de foc în ultima iarnă a războiului, pentru a fi replantați în anii 50.
Am trecut pe lângă Muzeul Bud Spencer și Muzeul Madame Tussaud și am fost impresionat de numărul uriaș de bicicliști de pe străzi, ca să nu mai vorbim de numărul de biciclete parcate în fața Bibliotecii Universitare. În imediata vecinătate a Porții Brandenburg, tronează patru ambasade, două câte două, ale celor patru țări care și-au împărțit sectoarele de administrare a Berlinului, după război: Federația Rusă, SUA, Marea Britanie și Franța.
Odată cu ajungerea în zonă sarcina noastră de turiști a fost îngreunată considerabil, deoarece în spatele Porții Brandenburg, în Piața 18 Martie, erau amplasate ecrane uriașe și tribune, pentru urmărirea meciurilor de la Euro. Evident, spațiile erau îngrădite, iar numărul polițiștilor, agenților de ordine și al oamenilor de rând era foarte mare. Totuși, nu putem trece pe lângă celebra poartă, fără să aflăm câte ceva despre ea: monument neoclasic din secolul al XVIII-lea, a fost ridicat pe locul uneia dintre porțile orașului. Quadriga de deasupra porții este sculptată în bronz. De-a lungul timpului, poarta a fost locul de derulare a unor evenimente istorice majore. Între 1961 și 1989, poarta a fost blocată de zidul Berlinului, simbol al divizării orașului. În noiembrie 1989, zidul din zona Porții Brandemburg a fost dărâmat, apoi, pe 22 decembrie (ce zi și-au ales și ei!) cancelarul Helmut Kohl a trecut pe sub poartă, pentru a se întâlni cu prim-ministrul Germaniei de Est, Hans Modrow. În prezent, Poarta Brandenburg simbolizează unitatea germană, dar și europeană.
Ne-am strecurat printre grupurile de microbiști puși pe comentat și ne-am îndreptat către parcul din fața clădirii Parlamentului German, Reichstag. Din păcate, și acest spațiu era îngrădit și păzit, iar despre vizitat, fără programare și în condițiile timpului la dispoziție, nici nu putea fi vorba. Ne-am mulțumit cu câte un ”selfie” în fața celebrei clădiri și, trăind oarecum din amintiri, am căutat alte puncte de interes.
Totuși, dacă tot suntem aici cu povestirea, haideți să vedem ce și cum cu această clădire emblematică, precum atâtea altele, pentru Berlin. Tradus în română, Reichstag ar fi ”Adunarea Imperială”, clădire istorică, sediul Parlamentului German. Totodată, în această clădire se întrunește Convenția Federală, adunare care alege pe președintele țării.
Clădirea, în stilul neo-renașterii, a fost construită între 1884-1894, pe malul stâng al râului Spree. A găzduit atât Parlamentul Imperiului German, cât și pe cel al Republicii Weimar. Din cauza unui incendiu puternic, pe timpul Germaniei Naziste clădirea nu a fost folosită pentru scopul ei inițial. Pe timpul celui de-al doilea război mondial, edificiul a fost distrus, mai ales că, datorită simbolisticii sale, a fost o țintă predilectă pentru Armata Roșie.
După război, odată restaurată, clădirea a găzduit expoziții și evenimente speciale, în condițiile în care, localizată în Berlinul de Vest, nu a putut fi folosită ca parlament de niciuna dintre cele două republici. După reunificare, în anii 1995-1999 a urmat o nouă etapă de restaurare, pe baza unui nou plan, care să permită utilizarea în scopul inițial. Coordonatorul lucrărilor de transformare a Reichstag-ului a fost Norman Foster, iar elementul principal care a fost adăugat este cupola din sticlă, accesibilă pentru vizitatori, operă a arhitectului Gottfried Bohm. Cheile clădirii au fost înmânate președintelui Bundestag-ului la 19 aprilie 1999.
Din respect pentru istoria și importanța clădirii și a orașului Berlin, adaug acestui articol o serie de fotografii mai vechi, făcute în 2009, când pașii m-au purtat pentru prima dată pe aici. În acestea se poate vedea cupola circulabilă, prin care se urcă pe un plan înclinat în spirală, și care permite vizitatorului să distingă cu o deschidere de 360 de grade principalele puncte de atracție ale Berlinului. Mai mult, ghidurile audio sunt interactive și dotate cu dispozitiv de localizare foarte precis, astfel că acestea îi transmit turistului când să se oprească, să se întoarcă la dreapta, să identifice obiectivele din exterior, apoi să pornească mai departe.
Poate unii vor zice că nu e nimic extraordinar, dar plusez, spunând că ”dom”-ul mai are și roluri practice. Astfel, după cum se poate distinge din fotografii, lumina din exterior este preluată prin acoperiș, măsurată și filtrată de acesta (mișcarea soarelui este supravegheată electronic) și dirijată către interior, respectiv către Sala Mare în care se reunește Bundestagul, prin intermediul unor oglinzi dispuse pe un conoid, cu vârful în jos, astfel încât luminozitatea să fie cvasi-constantă și să nu deranjeze ochii persoanelor din interior. Totodată, forma acestui conoid, favorizează mișcarea ascensională a aerului cald din Sala Mare, creând în acest fel un sistem de aer condiționat, pe cât de ingenios, pe atât de eficace. Dacă mai adăugăm că turiștii au privilegiul de a urmări din cupolă lucrările parlamentului, cred că invitația de a ne programa o vizită în acest obiectiv are suficiente argumente. Dacă nu, să mai adăugăm că în sălile de la parter ale uneia din aripile palatului (zonă inclusă în itinerariul de vizitare) restauratorii au păstrat inscripțiile în limba rusă ale militarilor Armatei Roșii care au luptat pentru cucerirea acestuia.
În proximitatea palatului Reichstag și a Porții Brandenburg poate fi descoperit pe asfalt traseul Zidului Berlinului, marcat acum, așa cum se vede din fotografii, prin linii discontinue din piatră cubică și metal, pe care este gravată inscripția ”Berliner Mauer, 1961-1989”, care nu mai necesită traducere. Am călcat și noi în picioare această inscripție, simbol al unei lumi (sperăm) de mult apuse. Cum șansa de a vedea și fotografia părți ale zidului era foarte mică, cele mai apropiate fiind în Piața Potsdam, mă voi mulțumi să apelez din nou la arhivă, invitându-vă să parcurgeți foto galeria, unde puteți vedea segmente ale zidului pe care le-am călcat în picioare împreună cu colegii de la un curs internațional, precum și alte fragmente, pe malul râului Spree, folosite drept suport pentru artiștii plastici de toate vârstele, invitați să creeze lucrări tematice, cu prilejul celei de-a 20-a aniversări a dărâmării acestuia. Au trecut doar 35 de ani, iar realitățile acelui an, în Germania, în România și în toată Europa de Est par celor de vârsta mea atât de aproape și, totodată, atât de departe, de parcă ar fi fost trăite într-o altă viață. Greu de explicat și mai ales greu de înțeles.
La întoarcerea către locul de întâlnire, am trecut pe la Memorialul Evreilor Uciși în Europa, loc de reculegere și reflecție, pe la care ar trebui să treacă, din când în când, unii lideri actuali cu pofte de mărire, indiferent de mijloace, apoi, ieșind din nou pe Bulevardul Unter den Linden am identificat un muzeu al mărcii Volkswagen, în care sunt expuse numeroase autoturisme, adevărate comori pentru nostalgici, dar și pentru colecționari. Din păcate, lipsa de orientare și de timp ne-a privat de a trece și prin celebra Gendarmenmarkt, piață publică, atât de cunoscută prin cele două biserici care o mărginesc, Biserica Franceză și Biserica Germană, și unde se organizează un celebru târg de Crăciun. Și, pentru că tot amintim de biserici, atașez și fotografia turnului Bisericii Memoriale Kaiser Wilhelm, distrusă de bombardamentele aliate, care a fost lăsat în starea de acum opt decenii, ca un avertisment și o lecție despre ororile războiului.
Alte avertismente, la fel de sinistre, aveam să vedem în aceeași zi în Dresda, însă despre ele voi vorbi în episodul următor.
