Atât a putut căprarul Caracalla

Motto: “E înspăimântător cum oamenii cei mai ignoranți au cea mai mare influență” George Orwell

Dan MIHĂESCU ■

Ai noștri ca brazii, cu mucii pe piept ●

Pentru olteni, prin tradiție, cel mai râvnit grad din Armată este cel de căprar; așa se simt ei în putere. Bine sunt și care au ajuns generali, dar prin tradiție n-au pierdut deprinderile. Fără nicio legătură cu situația de fapt, doar pura întâmplare a făcut să aflu recent că la „manșa” renăscute-i din propria-i cenușă Baze Aeriene 57 a fost parașutat comandant un oltean sadea, din ăla cu 24 de măsele cum se zice, comandorul Crețu caracalean născut și nu făcut, chiar din izbucul legendei.

Uite așa, comandorul Crețu, asemenea olteanului care când n-are nimic de făcut, se dezbracă și își păzește hainele, după ce a terminat de văruit bordurile pe care le scotea zi de zi la apelul de seară, a decis să marcheze decisiv pentru  eternitate parașutarea sa pe acolo.

Vorbește lumea că prima dată s-a împiedicat de vecinii cu care împărțea tarlaua așa că i-a băgat pe yankei, și câți ca ei, care tot aterizau prin baza lui de parcă ar fi fost sat fără câini, la ședințe de învățământ patriotic și doctrinar. “This is Romania. My country, my rules! I rule, you obey!”, și tot așa, le-a dat americanilor cu istoria națională și dacologia la geoale, până le-a intrat mintea în cap cu cine au de-a face și l-au lăsat în plata lui.

Acuma, la trei ani după ce s-a înstăpânit în regatul său, Caracalla de Mihail Kogălniceanu a decis, ca orice tiran ordinar, că-i momentul să facă tabula rasa și istoria să înceapă de la el. Așa se face că fosta Bază 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu desființată pe 30 aprilie 2004 și reînființată la 1 iulie 2018 cu numele Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu, a fost rebotezată pe 17 mai 2024 Baza 57 Aeriană “Căpitan aviator Constantin Cantacuzino”.

De ce? Pentru că: “Unitatea noastră a primit denumirea onorifică de Căpitan Aviator Constantin Cantacuzino, pilotul faimos din al Doilea Război Mondial care deține recordul pentru cele mai multe victorii aeriene. Este un om de o relevanță deosebită pentru noi și pentru istoria aviației românești”, și-a argumentat Caracalla apetența pentru noul nume propus și aprobat, din pix, în fața unei ditamai delegația de frecangii ai Casei Regale.

Am vrut și eu să aflu ce i-a cășunat Armatei Române, mai precis Forțelor Aeriene, de a schimbat tradiționalul nume onorific al Bazei 57 Aeriene, din Mihail Kogălniceanu în Căpitan aviator Constantin Cantacuzino?

Primul, Mihail Kogălniceanu, a fost figură marcantă de prim rang a istoriei făuririi statului român, ctitor al Unirii din 1859 alături de A.I. Cuza și întreaga pleiadă pașoptistă, artizan și înverșunat susținător al participării țării la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, cunoscut și drept Războiul de Independență care a dus la alipirea Dobrogei la Regatul României. Noul teritoriu, denumit și România Nouă a revenit tânărului regat ca o compensare acordată de Imperiul Rus după ce în 1812 anexase un teritoriu vast din Voievodatul Moldovei situat între Prut și Nistru, prin Tratatul de la București din 1812. Tot atunci a fost dat de Imperiul Otoman rușilor Hotinul cu Bugeacul, așa numita Basarabia istorică, în urma încheierii războiului ruso-turc (1806–1812). Mihail Kogălniceanu a fost pe rând prim-ministru, ministru de interne și ministru de externe, președintele Academiei Române, președinte fondator al Partidului Liberal și latifundiar dobrogean, chiar terenurile din zona Bazei Aeriene 57 și ale localității precum și cele din Mamaia Sat, fiind cândva în posesia sa, de unde și toponimul locului. În schimb, căpitanul aviator Constantin Cantacuzino a fost într-adevăr un mare as al aviației române, sportive, de acrobație, comerciale și de război. Era prinț cu adevărat, nu doar al aerului ci și al aristocrației dâmbovițene, os boieresc și domnesc din Moldova și Țara Românească, cu pretenții nedovedite ale unei descendențe din basileii constantinopolitani deși se contestă această perspectivă, familia fiind cunoscută și sub apelativul depreciativ Șeităreștii și Șăităneștii, (de la șăitan, șeitan, diavol).

Cel de-al doilea, Constantin „Bâzu” Cantinacuzino, a reputat 43 de victorii confirmate, 11 neconfirmate şi una comună în 211 lupte din cele 600 misiuni la inamic fiind considerat aviatorul de vânătoare cu cele mai multe victorii aeriene. Pentru faptele de arme a fost decorat cu: „Virtutea aeronautică” – «Crucea de Aur», ordinul „Virtutea aeronautică” în grad de cavaler; cu „Crucea de fier” clasa a II a şi apoi clasa I, conferite de Germania; cu ordinul naţional „Coroana României”, clasa a V-a; și cu prestigiosul ordin militar „Mihai Viteazul”, cea mai importantă decoraţie de război românească, iar în toamna anului 1944 a fost propus pentru a fi decorat a doua oară cu acest ordin. “Bâzu” Cantacuzino moare la vârsta de 53 de ani, la Madrid, unde este înmormântat 28 mai 1958.

Da de ce? ●

Sunt ușor confuz după ce aflu că la Baza Aeriană MK iarăși s-a modificat schimbarea și-mi răsună în minte concluzia amară a Lordului Beaconsfield care spunea că “Adeseori cele mai mari servicii aduse statului sunt răsplătite cu ingratitudine de politicieni”! Îmi pun întrebarea, firesc, ca orice român destupat la minte: Da de ce?

Pun mâna pe telefon și-l sun pe Caracalla! Fiind prospătură pe scena celebrităților locale, el nu eu, nu-l mai întîlnisem până atunci nici măcar pe cale herțziană așa că am fost puțin dezorientat când am întâlnit vocea unui interlocutor grobian din start.

“Bună ziua domnule comandor, sunt “Cutărescu”, directorul ziarului Sentinela, mă interesează subiectul schimbării denumirii Bazei 57 Aeriene, din Mihail Kogălniceanu în Căpitan aviator Constantin Cantacuzino. Cine a avut inițiativa, de unde a pornit, care a fost procedura, de ce a fost necesară schimbarea, au fost solicitate propuneri de la colegii din unitate, cum s-a întâmplat?”, întreb eu. Omul mă lasă să depăn și când îmi epuizez entuziasmul îmi răspunde printre clefăituri, cu gura rumegândă:”Cine ați zis că sunteți și de unde”? Repet; dă semn că pricepe ce-i cu mine, își îmbracă tonul arogant plictisit de superior deranjat și mă trimite la plimbare cu subterfugiul oricărui iresponsabil patentat: “E un proces lung care a început dinainte să ajung eu aici. Așa este tradiția în armata română unitățile adoptă denumiri simbolice, patroni spirituali. Am primit și însemnele heraldice, totodată”. Păi de ce ați primit însemne heraldice că aveați? Baza Aeriană 57 s-a desființat și s-a reînființat cu aceeași denumire și în aceeași unitate, la Mihail Kogălniceanu?” Omul mă contrează, zice că Baza Aeriană 57 nu a mai existat deși istoricul de pe siteul Forțelor Aeriene Române spune același lucru. Nu intru în dispute dar insist să aflu cine a propus noul nume? Tăcere, Caracalla dă vina pe alții, el nu! “S-a dat prin ordin de ministru!”, se eliberează el de răspundere în cele din urmă.

Înțeleg situația, mai ales că interlocutorul meu dădea semne că-și pierduse răbdarea, terminase de potolit și-l țineam ocupat în a da noi ordine, la popotă.

Și dacă situația de facto am înțeles-o, nu pot să pricep de fel de ce nu a fost luat în considerare, ca personalitate emblematică a aviației militare române pentru a patrona onorific Baza Aeriană 57, apărătoarea cerului Dobrogei, numele maiorului aviator Horia Agarici, simbolul așilor aviației de vânătoare din al Doilea Război Mondial. Horia Agarici s-a afirmat ca as al aviației de vânătoare pe 23 iunie 1941 când a înfruntat de unul singur cu avionul său Hurricane, decolând de pe aerodromul Mamaia Sat, o formațiune de bombardiere sovietice ce se aventuraseră de-asupra Constanței. În urma luptei aeriene trei bombardiere sovietice au fost  doborâte în mare, dintre care două sunt atribuite locotenentului Horia Agarici și al treilea, în comun, aviatorului și Apărării Antiaeriene de Coastă.

Urmare a curajului și atitudinii eroice asaltul bombardierelor sovietice asupra Constanței, portului și zonei industriale și de depozite de carburanți, a fost oprit. Horia Agarici a fost declarat “Salvatorul Constanței”, devenind simbol public. Remarcabila victorie a fost citată prin ordin de zi pe armată, fiind preluată și amplificată de ziare și de Radio România iar celebritatea sa de as al aviației românești i-a fost asigurată lui Horia Agarici prin versurile lui Păstorel Teodoreanu, puse pe note de Gherase Dendrino, într-un un șlagăr interpretat de  Cristian Vasile și ajuns la modă chiar de la lansare, în vara lui 1941.

„Ce-auzi venind din depărtare, of Leano?

Un bâzâit ce-aduce cu al trenului,

Când îl auzi venind din depărtare.

Nu-ţi fie frică de bâzâitul lui,

Căci a plecat la vânătoare Agarici,

A plecat ca să vâneze bolşevici.

A plecat din zările văzduhului“

Devenit simbol național pentru românii ce se doreau a fi sub protecția Armatei Regale dar și pentru militarii de pe front, căpitanul aviator Horia Agarici a fost “pus la păstrare” fiind mutat de la Escadrila 53 la I.A.R. Brașov, ca pilot de încercare, pentru a fi protejat căci pierderea vieții unui erou național, chiar și în luptă i-ar fi putut demoraliza pe combatanți. Pentru faptele de arme Horia Agarici a fost decorat cu: Medalia „Virtutea Aeronautică” clasa a treia, Ordinul „Coroana României” cu spade și cu spade și panglică, cu Medalia Virtutea Militară clasa a cincea și cu Crucea de Fier germană iar pe 24 ianuarie 1942 a fost înaintat la gradul de căpitan aviator. Mai târziu a revenit în luptă, reușind ca, până la sfârșitul războiului să mai doboare încă trei avioane inamice, cu toate că firea lui poetică și nostalgică îl arăta superiorilor ca pe un tip incapabil să lupte deși avusese comanda Escadrilei 53, dislocată pe Aerodromul Mamaia.

După război, căpitanul aviator Horia Agarici este trecut în rezervă, pentru a presta diferite activități fără nici o legătură cu meseria și pasiunea lui, zborul. Ca o consecință a servitudinii față de Moscova a regimului comunist din România, în anul 1955 el este degradat, ca și alți aviatori care se distinseseră pe frontul de est. A fost reabilitat și i-a fost redat gradul de căpitan în 1965 pe baza declarației unui pilot rus (atașat militar al ambasadei URSS la București), ajuns general, căruia Agarici îi cruțase viața și, din cavalerism, îl lăsase să iasă cu avionul din luptă, atunci când realizase că dușmanul nu mai are combustibil. Fostul adversar din timpul războiului a intervenit pentru el la conducerea țării și Agarici a fost repus în drepturi.

A trăit la Constanța, a lucrat ca tehnician electronist depanator la Întreprinderea de Hoteluri și Restaurante (IHR) Eforie și a contribuit la dezvoltarea mișcării literare din Dobrogea publicând poezii în revista Tomis. A decedat în anul 1982 fiind înmormântat în Cimitirul Central iar în 1993, s-au făcut demersuri pentru reabilitarea eroului și reînhumarea lui cu onoruri militare. Câte o stradă din orașele Năvodari și Constanța poartă numele aviatorului erou Horia Agarici.