Ion DAMASCHIN ■
La 3 august 1944, Căpitănia Portului Constanţa primeşte o notificare de la Bucureşti, din partea Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, cu sediul în Str. Amzei 29, prin care i se aduce la cunoştinţă faptul că „a acordat protecţie şi pavilionul Crucii Roşii pentru vasele „Morina“, „Bul Bul“ şi moto-velierul din lemn de stejar „MV Mefküre“.
MV „Mefküre”, sub pavilionul Turciei, a intrat în Portul Constanța pe 25 mai, neanunțat pentru a lua la bord emigranți de etnie evreiască în cadrul unor transporturi umanitare internaționale organizate pentru a-i scăpa de holocaust. Guvernul României fusese avizat că cele trei nave, transportând emigranţi evrei, în general copii orfani din Transnistria şi refugiaţi, vor pleca din Portul Constanţa“.
Autorităţile au decis ca vasele să plece din Portul Constanţa la lăsarea serii, în sistem convoi, desemnând pentru a face navigaţia şi siguranţa acestuia pe locotenentul Adrian Gheorghiu, comandantul uni vânător de submarine.
Ambarcarea emigranţilor la bordul celor trei motoveliere a durat până la lăsarea serii. Conform cu Certificatul de plecare din port eliberat de Căpitănie, au fost ambarcaţi astfel: „Morina“ – 350 emigranţi, din care 111 evrei maturi şi 239 copii; „Bul Bul“ – 383 emigranţi, copii şi adulţi; „Mefküre“ – 302 emigranţi, copii şi adulţi.
Ordinul de plecare prevedea desprinderea de cheu a motovelierelor începând la ora 20.30. Cu destulă greutate, cele trei nave au pornit către ieşirea din port şi apoi au luat drum de sud pentru ieşirea la larg, prin pasa de navigaţie de la Tuzla.
Cu tot instructajul făcut, vasele au luat drumuri diferite, „Mefkure“, având şi o pană de motor, rezolvată în cele din urmă. A fost necesară intervenţia fermă a comandantului român al navei vânător de submarine ce avea misiunea protejării convoiului, pentru a aduce în formaţie cele trei nave, către ora 22.00.
Spre miezul nopţii convoiul de nave a trecut prin pasa barajului de mine din dreptul Capului Tuzla îndreptându-se spre Sud. Deşi, viteza era destul de mică, în jur de 6 noduri (cca. 10 km/h), totuşi formaţia strânsă, aşa cum fusese stabilită, era greu de ţinut. O hulă puternică şi forța de propulsie diferită a motoarelor făceau ca distanţa dintre vase să se mărească, devenind astfel vulnerabile în cazul unui eventual atac de submarin. În mai multe rânduri, comandantul navei de luptă antisubmarină a fost nevoit să revină pentru reglarea vitezelor, astfel ca vasele să rămână într-o formaţie strânsă.
Capacităţile de manevră diferite ale celor trei nave şi marea agitată au determinat comandanții să navige spre Istanbul în mod independent. Prima a intrat în Bosfor, în dimineaţa de 5 august, „MV Morina” iar pe 6 august, „Bul Bul”. „Mefküre”, nu a mai ajuns la Istanbul deoarece în noaptea de 4/5 august a împărtăşit soarta navei „Struma”, fiind atacată cu foc de artilerie de submarinul sovietic „ŞCI-215”, la travers de Portul Burgas.
…La 30 iulie 1944, submarinul ȘCI-215 (Știuka-215), sub comanda căpitanului de rangul 3 Alexei Strizhak, a plecat din Batum pentru a opera și aborda nave inamice ale Axei în raionul Burgas. Acesta submarinul care a raportat scufundarea moto-goeletei Mefküre, în noaptea de 5 august. Doar că ce să vedeți, o declarație a căpitanului sovietic al ȘCI 215 din arhiva Flotei Mării Negre, precizează că submarinul a fost atacat de aproximativ 200 de oameni înarmați de la bordul navei Mefküre și sovieticii au fost nevoiți să se apere și să răspundă atacului cu puști și mitraliere ușoare, și o „barkass” (posibil o barcă de salvare). ŞCI-215 a declanșat atacul asupra navei aflată sub protecția Crucii Roșii Internaționale pe 5 august 1944, la aproximativ 40 de minute după miezul nopții, când Mefküre se afla la aproximativ 25 de mile (40 km) nord-est de İğneada, în poziția 42.00’N 28°42’E, la o distanță de 19 mile marine (35 km; 22 mile) spre vest de cursul ordonat.
Puținii supraviețuitorii au amintit că la un moment dat niște spoturi de lumină de la un proiector au luminat nava dar Mefküre nu a răspuns și a continuat marșul. În aceeași noapte, la ora 02:00, stația germană de radio coastă de la Capul Pomorie din Golful Burgas a interceptat un semnal radio al submarinului sovietic ŞCI-215 pe un vector de 116 grade, exact în zona în care Mefküre a fost scufundată în acea noapte. ŞCI-215 a atacat trăgând 90 de lovituri cu tunurile de 45 mm și 650 de cartușe cu mitralierele sale de 7,62 mm. Mefküre a luat foc și s-a scufundat. Căpitanul turc, Kazim Turan, și șase marinari s-au salvat cu singura barcă de salvare disponibilă; doar cinci dintre refugiați au supraviețuit. Numărul refugiaților uciși este necunoscut, dar o estimare sugerează că include 37 de copii.
Reconstituită ca într-o anchetă criminalistică, pe baza documentelor de arhivă, am stabilit factual că puțin după miezul nopții, „ȘCI-215”, aflat la suprafață pentru a-și încărca bateriile, într-un raion situat chiar pe drumul de deplasare al navelor spre Istanbul, observă vasul cu însemnele Crucii Roșii. Fiind mascat de întuneric, comandantul Strijak ordonă drum de atac la suprafață, se apropie la 3 cabluri distanță (cca. 500 m) și, la ora 01.10, îl atacă cu o torpilă. Torpila nu nimerește vasul. Ordonă lansarea unei rachete luminoase și în mod sigur, de la această distanță, cu o lumină foarte puternică identifică „Mefküre” și vede clar că este un vas care nu transportă trupe ci persoane neînarmate ce are arborat drapelul Crucii Roșii Internaționale.
Strijak ordonă totuși scufundarea vasului cu proiectile de artilerie. În raportul înaintat comandantului său, va scrie că a scufundat la ora 02.30 (ora Moskovei), un „transportor de trupe inamic” și va beneficia de toate onorurile și recompensele care sunt acordate pentru „scufundarea unui vas inamic, încărcat cu trupe”, chiar dacă a comis una din cele mai mari crime de război pe mare, din Marea Neagră.
Nu contează că pavilionul vasului, aparţinea Crucii Roşii Internaţionale iar Moscova îşi dăduse acordul, în 1944 să nu mai atace aceste vase. Iar cât priveşte, aşa zisele „trupe“ de la bord, comandantul submarinului a văzut clar, după ce a lansat racheta luminoasă că pe punte erau copii, femei, oameni vârstnici şi ceva tineret. Din cei 302 naufragiați vor reuși să supraviețuiască, răniţi şi cu arsuri grave, trei bărbaţi şi două femei, toţi tineri, care vor fi cu greu pescuiți, câteva ore mai târziu, de către vasul „Bul Bul”, ajuns la locul sinistrului, după ce rămăsese în urma convoiului. Ei sunt: polonezii Joseph Axelrad, de 33 ani şi Josef Bank de 38 ani, românca Hilda Wurbrand, de 23 ani, soţii Ladislau Fulop de 22 ani şi Wera Fulop de 18 ani. Wera Fulop era însărcinată, în luna a noua.
Posturile de radio din Londra și New York vor transmite că vasul a fost scufundat de un submarin german. Cele cinci submarine germane existente în Marea Neagră (unul fusese scufundat) se aflau, la acea dată și oră, în port la Constanța, iar în cei doi ani de misiuni, raioanele lor de luptă au vizat numai litoralul sovietic.
Din păcate și reputatul istoric evreu Teșu Solomovici, născut în România, în lucrarea Istoria Holocaustului în România face aceeași afirmație, total neinspirată și eronată, conform căreia „vasul a fost torpilat de un submarin german. Soldaţii germani i-au mitraliat pe evreii care încercau să se salveze şi asupra lor au fost lansaţi „câini dresaţi” ca să-i ucidă în apă. Întrebându-l dacă știe cum trăiește echipajul unui submarin, a afirmat că informația în legătură cu evenimentul a luat-o dintr-o lucrare a unei scriitoare evreice. Desigur, respectiva autoare a văzut probabil în filme imagini despre modul în care acționau militarii germani cu câinii, pe uscat, evident și le-a extrapolat la lupta submarinelor.
Ar fi trebuit să i se explice autorului aș-zisului „Holocaust în România”, cu subiect și predicat, că el și familia sa au supraviețuit războiului datorită modului de abordare a situației evreilor din România de către Ion Antonescu.
Atacul unui submarin asupra unei nave se face din imersiune și nu de la suprafață unde riscă, la rândul său, să fie scufundat. Sunt și excepții doar atunci când este vorba de un vas civil, total inofensiv, cum a fost cazul vasului „Mefküre”. Pe orice submarin, spațiul este atât de limitat încât numărul cușetelor este egal cu jumătate din numărul membrilor echipajului. Când un marinar este în cart, cușeta este ocupată de colegul său care se află la odihnă. Mai este loc oare și pentru cușete de câini, doar pentru a-i asmuți asupra naufragiaților? Asemenea istorici care scriu lucruri fanteziste, doar pentru a provoca emoții, se descalifică total în fața cititorilor avizați.
Respectivii autori sunt contraziși chiar de istoricii ruși care, după anii ‘90, au avut acces la arhivele de război pe mare și relatează, în lucrările lor științifice, modul de gândire al submariniștilor sovietici. Ca orice istorici militari care se respectă, ei nu redau evenimentele pentru a stârni doar emoții cititorilor ci le prezintă așa cum s-au petrecut în mod real, fie că le convine, sau, nu.
Submariniştii Flotei Roşii din Marea Neagră au afirmat, cu mândrie, că „victoriile” împotriva celor două vase – „Struma“ şi „Mefküre “ – le aparţin şi nu vor „să le împartă cu nimeni”. Nu numai că nu doreau să le împartă cu nimeni, dar primeau şi onoruri, decoraţii, suplimente salariale, glorie, etc. Deveneau, astfel, „Eroi ai Patriei”.
Informat asupra tragediei navei „Mefküre”, ministrul de externe român a comunicat Organizaţiei Sioniste din România că va pune la dispoziţia emigranţilor nava de transport „Alba Iulia”, abia ieşită din reparaţii (după gravele avarii suportate pe timpul retragerii din Crimeea).
Evenimentele petrecute la 23 august 1944, care au condus la arestarea mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu şi schimbarea regimului de conducere al României, au perturbat, în bună măsură şi pregătirile ce se făceau pentru salvarea evreilor prin emigrare. Cu toate acestea, transporturile cu emigranţi spre Palestina au continuat în toamna anului 1944 şi în anul 1945, inclusiv cu nava de pasageri „Transilvania”.
În acest scop, trei vase de transport, de mare capacitate, sunt anunţate a sosi în Portul Constanţa: „Smirny“, „Selahatin“ şi „Toros“. Nu există date în legătură cu soarta vasului „Smirny“, sub pavilion turc dacă a ajuns, sau nu la Constanţa pentru a ambarca cca. 3.000 de emigranţi evrei proveniţi din Ungaria.
Vasul „Selahatin“, înmatriculat la Istanbul, în preajma zilei de 23 august 1944 se afla în Portul Constanța așteptând sosirea emigranților. În timpul bombardamentului masiv al aviației sovietice din 20 august asupra orașului și Portului Constanța, au fost uciși doi marinari turci. Emigranții au sosit de la București la data de 25 octombrie, iar a doua zi, 529 dintre ei au plecat cu vasul spre Istanbul.
Vasul „Toros“ a fost primul care a sosit la Constanţa după evenimentele de la 23 august 1944 pentru a ambarca evrei la bord. Certificatul de plecare din port va consemna că motovelierul „Toros“ „a plecat din Portul Constanţa pe 4 decembrie 1944, ora 09.00 cu 537 copii şi 367 maturi, în total 904 emigranţi, în perfectă stare de navigabilitate”.
Transporturile umanitare cu emigranţi evrei din porturile româneşti maritime şi dunărene efectuate în condiţii grele, de război, sub directa supraveghere a Marinei Regale Române, cu acordul Conducătorului Statului, mareşalul Ion Antonescu, atestă în mod indubitabil ceea ce se poate numi „Omenia românească”. Aceasta s-a manifestat chiar în pofida protestelor și amenințărilor repetate ale aliatului german, care adoptase „soluţia finală” pentru evrei.
Cu toate că interesele militare reclamau folosirea la maximum a forţelor navale în scopuri operative, conducerea Marinei Regale Române a găsit soluţii pentru asigurarea sosirii şi plecării navelor în sistem convoi pentru ducerea la bun sfârşit a misiunilor umanitare asumate.
Tragediile navelor „Struma” şi „Mefküre” nu pot fi imputate părţii române și nici germanilor (navele germane din Constanța nu au reacționat în nici un fel la plecarea celor care aveau evrei la bord). Ele se datorează atât autorităților turcești, în cazul „Struma”, dar și celor sovietice, în speță dictatorului de la Kremlin, Stalin, care a ordonat atacurile împotriva unor nave, aflate sub pavilionul unor țări neutre – Turcia și Panama, a Crucii Roșii Internaționale, sau a unor țări nebeligerante – Bulgaria. Nu în ultimul rând, submariniştii sovietici, în perfectă cunoștință de cauză, nerespectând legile războiului pe mare, au scufundat cele două nave, ducând la pieire peste o mie de persoane, aflate fără apărare.
Desigur, plecarea pe mare și fluviu spre Palestina și salvarea evreilor, cu participarea și implicarea efectivă a Marinei Regale Române nu ar fi fost posibilă fără ordinele date de Guvernul Român, în primul rând de mareșalul Ion Antonescu. Vom încheia acest capitol cu câteva aprecieri ale unor lideri evrei despre mareșal și rolul său în salvarea evreilor pe mare și fluviu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
