Tainele Balticelor și Stele Nordului (X)

Leonard MOCANU ■

Din Berlin, drumul nostru a continuat către sud, pentru 200 de kilometri, până în Dresda, capitala landului federal Saxonia. Orașul are o populație de jumătate de milion de locuitori, al doisprezecelea ca populație din Germania și al treilea din fosta RDG.

Istoria Dresdei este îndelungată, în timp orașul fiind reședință pentru regii și electorii Saxoniei, dar, prin meandrele timpului, și reședință personală a monarhilor Uniunii Polono-Lituaniene. Situat pe mai vechea noastră cunoștință, fluviul Elba, Dresda este unul dintre cele mai vizitate orașe din Germania, nu mai puțin de 4,5 milioane de turiști înnoptând în acest oraș anual.

Cele mai vechi vestigii istorice plasează existența unei civilizații pe teritoriul actual al Dresdei undeva cu 7.500 de ani înainte de Hristos. Actuala localitate este cunoscută din secolul al XII-lea, ca așezare pe malul sudic al Elbei a unei ramuri occidentale a popoarelor slave, sorbii, de la care pare a veni și numele Drježdźany. Concomitent, pe malul nordic ființa o așezare germanică sub denumirea de Antiqua Dresdin până în 1350, sau Altendresden, ulterior, ambele putând fi traduse ca Dresda cea Veche. Într-un document din 1206, localitatea era denumită Civitas Dresdene.

Între secolele XIII și XV, Dresda a fost capitală a mai multor principate germane, în funcție de evoluția acestora, dar, în final, va fi legată de domnia ducilor de Saxonia. În 1697, conducătorul Saxoniei, Frederik Augustus I va deveni și rege al Uniunii Polono-Lituaniene, cu numele de Augustus al II-lea cel Puternic. El va aduce la Dresda arhitecți, muzicieni și pictori din toată Europa, semnând actul de naștere al Dresdei ca oraș capitală culturală și tehnologică. În acea perioadă au fost construite cele mai multe clădiri în stil baroc și au fost înființate mai multe muzee ce adăpostesc colecții de artă. În 1785, urmare a înlăturării dominației prusace asupra orașului, Friedrich Schiller a scris poemul Odă Bucuriei, pus ulterior pe muzică de Beethoven și devenit astăzi Imnul Uniunii Europene.

În 1871, Dresda a devenit parte a nou creatului Imperiu German, ajungând un centru economic puternic, în domeniul motoarelelor de automobile, industriei alimentare și a medicamentelor, dar și un centru bancar important. De asemenea, Dresda era cunoscut în acea perioadă pentru faimoasele sale fabrici de țigarete. În perioada 1918-1934, Dresda a fost capitala Statului Liber Saxonia, dar și centrul cultural și economic al Republicii Weimar.

Din păcate, bucuria evocată de Schiller nu a fost de partea Dresdei, orașul suferind în 13-15 februarie 1945 bombardamente crunte (peste 1.100 tone de bombe incendiare și 1.400 tone bombe explozive într-o singură noapte), din partea aviației aliaților (SUA-UK), care au distrus efectiv centrul istoric și au ucis mulți oameni, în principal femei, copii și bătrâni. Propaganda nazistă a avansat o cifră de 200.000 de morți, iar datele din urma cercetărilor amănunțite vorbesc de maxim 25.000. Ca o paralelă cu ce se întâmplă în zilele noastre în Ucraina, aliații au fost acuzați de un atac disproporționat ca amploare, în timp ce ei au justificat prin bombardarea unor facilități ale industriei de război și a garnizoanei militare.

În perioada comunistă, în oraș a fost staționată Armata 1 Tancuri Gardă sovietică și o divizie de tancuri germană. De reținut că și Vladimir Puțin a fost detașat la Dresda între 1985 și 1990, ca ofițer operativ KGB. Unele dintre clădirile istorice au fost reconstruite în perioada comunistă, dar, pe de altă parte, arhitectura noilor construcții a fost specifică noii orânduiri, pentru a face o ruptură cu trecutul aristocratic al orașului.

După reunificarea Germaniei, a început reconstrucția masivă a zonei centrale a orașului, care a inclus Piața Neumarkt și Biserica Frauenkirche, acțiune finalizată cu un an înainte de cea de-a 800-a aniversare a orașului. Uneori cu accente neonaziste, dar în general pașnice și tăcute, în fiecare an se organizează marșuri comemorative pe 13 februarie pentru a marca bombardamentele aliate din 1945 iar clădirile refăcute au o ”patină” care simbolizează efectele incendiilor din acel an.

O ultimă controversă este legată de includerea și apoi excluderea văii fluviului Elba pe lista UNESCO. Dacă valoarea istorică și culturală sunt argumente pentru includere, construirea podului Waldschlösschen (absolut necesar pentru descongestionarea traficului rutier, dar prea modern ca aspect), care ar afecta peisajul cultural, este un motiv de excludere. Dresda a rezistat pe listă cinci ani (2004-2009), fiind al doilea caz de acest fel din lume.

Aventura noastră în Dresda a început la ora 18.30 și a durat două ore. În acest răstimp, am parcurs un traseu ce a început de sub podul Carola, am trecut pe lângă Memorialul Gottfried Semper, pentru a continua cu Frauenkirche (Biserica Sfintei Fecioare), biserică luterană, construită în secolul al XVIII-lea în stil baroc luteran. După distrugerea ei în 1945, a rămas în ruină până în 1994, când a început reconstruirea ei, concomitent cu a Pieței Neumarkt (Piața Nouă). La interior, aspectul este deosebit, fiind marcat de culoarea albă, combinată cu ornamente aurite. Tavanul pictat este ca o fereastră spre cer, iar balcoanele suprapuse te fac să te întrebi dacu nu cumva ai nimerit într-o sală de concerte.

Afară, Piața Neumarkt este înconjurată de mai multe clădiri baroc iar statuia lui Martin Luther confirmă orientarea religioasă majoritară. Drumul nostru a continuat pe strada Topfer, unde, pe un perete, tronează celebra pictură Fürstenzug, într-o traducere a traducerii englezești, Procesiunea Prinților. Pictura originală a fost realizată între 1871-1876 pentru a celebra a 800-a aniversare a Dinastiei Wettin, familia domnitoare a Saxoniei. Ulterior (1904-1907), pentru a o proteja de intemperii, pictura a fost acoperită cu peste 23.000 de plăcuțe din porțelan de Meissen. Lucrarea are 102 metri lungime, fiind considerată cea mai mare operă artistică din porțelan din lume. Printre personaje, se regăsesc, portretele a 35 de margravi, duci, electori și regi ai familiei Wettin, din 1127, până în 1904.

Am ajuns apoi la catedrala catolică Sanctissime Trinitatis (Sfânta Treime), fosta biserică catolică a curții regale a Saxoniei. A fost construită între 1738-1751, cam în același timp în care protestanții construiau Frauenkirche, pentru că, în timp ce majoritatea populației orașului era protestantă, familia conducătoare era catolică.

Ca multe alte clădiri din zonă, a fost avariată grav în timpul bombardamentelor din februarie 1945. A fost refăcută în 1962, apoi la începutul acestui secol. Catedrala dispune de o orgă restaurată cu mare grijă. În criptă, se află inima regelui Augustus cel Puternic, precum și rămășițele a nu mai puțin de 49 de membri ai familiei Wettin. Cripta adăpostește și rămășițele regelui polonez Augustus al III-lea, unul dintre puținii monarhi polonezi care nu sunt înmormântați în catedrala Wavel din Cracovia, pe care am văzut-o la începutul călătoriei.

Interiorul catedralei este mai sobru decât cel al Frauenkirche, dar am identificat scenele Drumului Crucii, atât de cunoscute bisericilor catolice. Pe cornișa acoperișului pot fi văzute mai multe statui, printre care cea a Mariei Magdalena, a lui Wenceslaus, duce de Boemia, sau a Sfântului Casimir.

Cu câteva poze în Piața Teatrului, evident incluzând sala de concerte Semperoper, cu frumoasa cvadrigă de pe acoperiș, sau statuia regelui Johann, ne-am îndreptat către Palatul Zwinger, care se află în proces de renovare, astfel că în locul celebrelor grădini am văzut doar săpături și utilaje de construcții, amintind de avariile extensive din timpul bombardamentelor lui februarie 1945.

Ne-am întors pe malul Elbei, unde am identificat podul Augustus, Judecătoria și terasa Bruhlische. Am pornit spre parcare prin terasă, am trecut pe lângă Academia de Arte Frumoase, și pe lângă clădirea Lipsius, care găzduiește o importantă colecție de artă.

Ne-am întors la autocar și am schimbat impresii, cea mai apăsătoare fiind creată de tenta de afumat a majorității clădirilor și construcțiilor, precum podul Augustus. Nu sunt nici pe departe un fan al distrugerilor, cu atât mai puțin al celor care provoacă zeci de mii de victime. Apreciez tenacitatea celor care vor să ridice din cenușă clădiri cu rezonanță istorică, artistică și culturală și aplaud munca lor pentru a da lumii imaginea reală, cât mai apropiată de vremurile de glorie. Totuși, mi-e imposibil să înțeleg atitudinea celor ce s-au ocupat sau se ocupă de destinele Dresdei de a menține imaginea unui oraș cenușiu doar pentru a comemora un moment tragic din istorie. Nu vreau să fiu partinic, dar am vizitat orașe aproape rase de pe fața pământului, de unii sau alții dintre beligeranți și aici aș enumera Londra, Amsterdam, Arnhem, Berlin, Varșovia, care își trăiesc viața ca și cum ororile celui de-al doilea război mondial trebuie date la spate, dar păstrate în memorie, pentru a nu se mai repeta. Ce să mai vorbim de Hiroșima sau Nagasaki?

Ce este de neînțeles, e atitudinea păstrării acestui cenușiu care apasă pe creier pe localnici și pe vizitatori deopotrivă. Au trecut opt decenii de la terminarea războiului, omenirea a mers mai departe fără a șterge cu buretele realitățile acelor vremuri, dar să ofere tinerei generații o perspectivă mai luminoasă și plină de optimism. Inițiatorii vorbesc de aducere aminte, însă foarte puțini mai sunt să facă acest lucru, odată cu trecerea anilor. Și se poate învăța și din muzee ale holocaustului, ca la Auschwitz, și din memoriale precum cele din centrul Berlinului, și din panourile cu fotografii de la podul John Frost din Arnhem. Cu ce sunt vinovați tinerii Dresdei să trăiască sub un ”cer” plumburiu și să nu vadă decât cu greu soarele din viața lor? Cred că cel mai bun argument ar fi Oda Bucuriei, despre care scriam mai sus.

Au urmat alți 150 Km către sud, până la Praga, ultima ”bornă” a călătoriei noastre, dacă avem în vedere că prin Budapesta mai trecuserăm la plecare. Este sentimentul meu, dar această călătorie s-a plast pe o sinusoidă, în creștere către Scandinavia, apoi în descreștere către țară. În Cehia și în Praga aveam să resimțim acea atitudine specifică populațiilor care au trecut printr-un regim totalitar, indiferent cât de dur a fost acesta. Anumite mentalități, chiar dacă se estompează, ele nu se schimbă cu totul.

Despre ce vorbim? În drum către Praga, Alex a fost informat că reprezentantul firmei partenere Christian Tour din Cehia urma să vină la hotel, pentru a colecta taxa de oraș, care ni se mai ceruse (aveam să aflăm ulterior) doar în Berlin. Am strâns în pușculiță cei câțiva Euro de persoană și am așteptat să treacă timpul până la cazare, mai ales că aceasta părea promițătoare.

Urma să fim cazați într-un complex de hoteluri cu rezonanță sportivă, Olympik, care cuprinde trei clădiri, Olympik Congress, Olympik Tristar și…Olympik. În lipsa reprezentantului partenerului ceh, interesat doar de a încasa suma de bani pentru taxa de oraș, am bâjbâit printre cele trei clădiri imense, de peste 18 de etaje fiecare,  pentru a afla în final că nu eram nici congresmeni și nici nu aveam stele în frunte. Complexul este deservit de o parcare, separată pentru fiecare hotel, cu acces prin bariere și cu sens unic. Evident, am apelat la bunăvoința unor persoane, pentru a ridica barierele.

La recepție, angajata ne-a întins plictisită un teanc de hârtii, cerându-ne să completăm individual datele noastre de identificare, deși eram grup, aveam un tabel cu componența și, mai mult, exista un ghișeu check-in pentru grupuri, nefuncțional. Simțeam deja aerul de România.

Unii colegi, mai curioși din fire, au dat căutare pe Internet și, din recenzii, au aflat că prin camere mai umblă ploșnițe. În ce ne privește, nu a fost cazul, dar alți membri ai grupului au solicitat schimbarea camerei, în care mirosea puternic a insecticid. Deci, chestia cu fumul și focul. Inițial, am identificat trei lifturi care deserveau turiștii, iar cu unul dintre ele am ajuns la etajul 14, unde aveam camera. A noastră a fost chiar OK.

A doua zi de dimineață, ne-am luat măsură de precauție micul dejun încă imediat după deschiderea restaurantului, estimând aglomerațieju prin numărul de etaje, de camere și mai ales de autocare din parcare. Nu am făcut rău, mâncarea a fost bună, dar atmosfera de plictiseală a personalului ne-a adus iar aminte de țara noastră. Coborârea cu bagajele a fost o adevărată aventură pentru mulți, deoarece, situați la etaje intermediare, au avut neplăcerea să constate că lifturile coborau pline ”din amonte”. Una dintre soluții era să urci cu bagajele până la ultimul nivel, apoi să zâmbești frumos, satisfăcut, la fiecare etaj, când ușa se deschidea în fața altor nefericiți, mai puțin inspirați. Cu acest prilej, am aflat că mai existau alte două lifturi, total insuficiente, așa că unii colegi și-au cărat averea pe scări preț de multe etaje.

Înainte de a vizita Praga, să facem, ca de obicei, un rezumat al celor mai importante date despre țară și oraș. Republica Cehă este o țară din Europa Centrală, cu o suprafață de 78.800 kmp, în mare parte deluroasă. În istorie, Cehia a fost cunoscută inițial ca Ducatul Boemiei, încă din secolul al IX-lea, devenit regat în 1198. După bătălia de la Mohacs, din anul 1526, rând pe rând, toate teritoriile Coroanei Boemiei au fost integrate în Imperiul Habsburgic.

În secolul al XIX-lea, teritoriile cehe au devenit puternic industrializate, iar ca urmare a primului război mondial, acestea vor face parte din Prima Republică Cehoslovacă. După Acordul de la Munchen, în 1938, Germania și-a extins controlul asupra Cehoslovaciei, care a fost dizolvată și s-a reunificat în 1945, pentru a intra în sfera de influență sovietică trei ani mai târziu.

Cehoslovacia a fost, în 1968, teatrul unei încercări de liberalizare politică și economică, cunoscută ca Primăvara de la Praga, dar aceasta a fost înăbușită prin intrarea brutală a forțelor militare ale Tratatului de la Varșovia (cu excepția României) în țară și prin impunerea unui guvern marionetă subordonat Moscovei.

După ce revoluțiile anticomuniste din estul Europei au avut succes, Cehia și Slovacia au ales să se separe pașnic. Ulterior, ambele țări au devenit membre ale NATO și Uniunii Europene. Populația este de peste 10 milioane locuitori, economia este orientată către servicii, prelucrarea materialelor și dezvoltare tehnologică. Cehia a preferat să rămână la moneda națională proprie, Coroana Cehă. Interesant este că actualul președinte al republicii este un general în rezervă, Petr Pavel, fost șef al Statului Major General Ceh și președinte al Comitetului Militar al NATO. Se pare că această postură a dat idei și altor șefi ai Apărării.

Praga, capitala Cehiei, este cel mai mare oraș al țării, având o populație de peste 1,4 milioane locuitori. Praga este un centru cultural, politic, și economic al Europei, cu o istorie bogată și cu clădiri în stil gotic, baroc, romanesc și renascentist. Praga a fost, de-a lungul timpului, reședință pentru mai mulți monarhi ai Sfântului Imperiu Roman și un oraș important al Imperiului Habsburgic și Austro-Ungariei.

Dintre obiectivele culturale și turistice care au supraviețuit vicisitudinilor istoriei, pot fi enumerate Castelul, Podul Carol, Piața Veche, Cartierul Evreiesc. Peste 8,5 milioane de turiști vizitează Praga anual.

Am început penultima zi a călătoriei cu vizitarea Castelului. De fapt, ajunși în zonă, am pornit pe jos către intrarea în curtea secundară a Castelului, cu Fântâna Kohl și Capela, apoi am trecut în curtea care găzduiește Catedrala Sfântul Vit, pe care am văzut-o, evident, la exterior. Două evenimente m-au marcat în această scurtă trecere. Cum Castelul este și sediu al Președinției, drumul de acces este comun pentru turiști și pentru autovehiculele instituției prezidențiale. La ora la care ne aflam pe acest drum de acces, a trebuit să ne ferim de o limuzină care intra în zonă. Cum una dintre colege nu a fost suficient de atentă, s-a trezit efectiv cu o mână în piept și împinsă cât colo. Mâna aparținea unui militar din pază, se pare prea zelos, al cărui comportament mi-a amintit de unii oameni în uniformă, cu cască și scut, de pe la noi.

Al doilea eveniment ne-a scos în față ceremonia schimbării gărzii la palatul prezidențial, drept pentru care era pregătită o fanfară militară, pe ritmurile căreia au defilat militarii. M-am simțit ca acasă, cu mulți ofițeri pe post de băgători de seamă ai ceremoniei, de îndrumători și evaluatori ai unui eveniment firesc din viața armatei.

Odată ceremonia terminată, ne-am bucurat de panorama către Turnul Petrin, după ce am pășit prin Poarta Titanilor. Am coborât către orașul vechi, pe șosele pietruite, în pantă. Am trecut la câțiva pași de Ambasada României și de clădirea în care Mihai Viteazul a locuit în 1601, în așteptarea audienței la împăratul Rudolf al doilea. Din păcate, am reușit doar să-i fac atenți pe colegii de grup, fără a parcurge cei câțiva metri până la cele două clădiri, deoarece ”soft-ul” lui Alex era setat pe alt program. Drept urmare, voi apela din nou la arhiva personală, pentru a adăuga în galeria foto cele două obiective de mai sus.

Am coborât pe lângă Coloana Sfintei Treimi și pe lângă Biserica Sf. Nicolae, pentru a ajunge la Podul Carol, cel mai cunoscut pod peste Vltava al capitalei cehe. Podul Carol, a fost construit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pentru a înlocui un pod mai vechi, Judith, avariat de inundații. Inițial, s-a numit Podul de Piatră (nu s-a dărâmat), primind numele actual, în cinstea regelui Carol al IV-lea, abia în 1870. Până în 1841, a fost singurul pod peste Vltava, deci singura legătură dintre Castel și Orașul Vechi. Are o lungime de 515 metri, o lățime de 10 metri și se sprijnă pe 16 arcuri, protejate împotriva gheții. Este apărat cu trei turnuri, două pe malul dinspre Castel, al treilea pe malul dinspre Orașul Vechi. Balustrada podului este decorată cu 30 de sculpturi în stil baroc, realizate în 1700 și înlocuite în prezent cu replici.

Odată intrați în Orașul Vechi am ajuns într-un furnicar de oameni, fiecare dorind să facă altceva, să meargă în altă direcție, să-și dorească alt suvenir. Străzile sunt împânzite de buticuri, magazine de suveniruri, terase, restaurante, cofetării. Unele dintre ele au nume celebre, care le leagă de eroii cunoscuți ai literaturii cehe, precum bravul soldat Svejk, acum patron onomastic al mai multor berării.

Printre clădiri vechi, pe străzi înguste și întortocheate, strecurându-ne prin mulțime, am ajuns la Piața Mare, unde punctul de maximă atracție este Turnul Primăriei, care găzduiește Ceasul Astronomic, una dintre emblemele Pragăi. Despre acest ceas, construit în secolul al XV-lea, circulă mai multe legende, cea mai cutremurătoare fiind aceea în care meșterului care l-a creat i s-au scos ochii, să nu mai creeze o altă minunăție similară. Această legendă ne aduce în fața unui Meșter Manole ceh, arătând că fără sacrificii nu există creații de valoare.

Din Piața Mare, am pornit care încotro. Prima noastră destinație a fost Sinagoga Spaniolă, pentru a imortaliza monumentul lui Franz Kafka, celebrul scriitor și dramaturg evreu de limbă germană, născut la Praga. Însuși monumentul este o expresie a absurdului, care l-a urmărit pe Kafka pe toată durata vieții.

Fiind în zona Cartierului Evreiesc, am trecut pe lângă mai multe sinagogi, precum Sinagoga Spaniolă, Sinagoga Veche, sau Sinagoga Pinkas. Am văzut la lucru doi muncitori care pavau cu piatră cubică un trotuar, fără să țină cont de căldura de afară, apoi ne-am întors în zona comercială, unde ne făceau cu ochiul, din vitrine, tot felul de minunății, comestibile și necomestibile. Toate acestea au un singur numitor: prețul, deloc prietenos cu buzunarele clienților. Chiar și o doză de bere sau o sticlă de apă minerală într-un butic fără fițe costă de multe ori mai mult decât într-un supermarket dintr-o rețea cunoscută, precum LIDL, de unde ne-am aprovizionat cu mai multe sortimente de bere cehă, dintre cele pe care nu le găsim în magazinele din țară. Nu mică ne-a fost miratea să identificăm și mărci cunoscute bine pe la noi, precum Argus sau Gambrinus, alături de mult promovatele Staropramen sau Kozel.

După un raid prin piață, am decis să ne răcorim cu câte o înghețată, mai ales că forma de prezentare de bază este în cornet cât o jumătate de de colac secuiesc. Sincer, o combinație interesantă de gusturi și într-o cantitate mai mult decât îndestulătoare. Ajunși la locul de întâlnire, am constatat că mulți dintre colegii noștri cedaseră deja oboselii și se odihneau la umbră, chiar dacă în fumul unui cuptor cu lemne.

La plecare, am trecut pe lângă zona nouă a orașului, City-ul praghez, sediul multora dintre firmele atât de cunoscute în întreaga lume. Drumul până la Budapesta nu a mai adus nimic nou, astfel că, pe seară, ne-am cazat la același hotel de pe malul Dunării, de data aceasta toți în pavilionul de trei stele. Pentru ultima noapte, pentru ultimul mic dejun în drum spre casă, nu a fost nimic de obiectat. Mai mult, împreună cu câțiva colegi am făcut un memento al călătoriei sub un umbrar, în fața unui pahar cu bere sau cu vin, la răcoarea nopții și a ploii. Interesant e că respectivul umbrar nu era ”în inventar” la prima noastră trecere.

Ultima zi a călătoriei a început pe malul Dunării și s-a terminat pe malul Dâmboviței la ora 23.00. Între timp, ne-am despărțit pe rând de o parte a membrilor grupului, care au rămas în sau cât mai aproape de localitățile de reședință. În final, la intrarea în București, arătam asemenea unui grup instrumental din bancurile dinainte de 1989: o orchestră simfonică, la întoarcerea dintr-un turneu peste hotare. Să nu omit din ”condimentele” călătoriei noastre popasul la Hanul Șurianu din Orăștie, unde, invariabil, toți cei rămași în autocar am comandat ciorbă, fie ea de burtă, rădăuțeană, de văcuță sau de orice alt fel. Cu acest prilej, am constatat că sângele (în cazul nostru, ciorba) apă nu se face.

Am încheiat astfel una dintre cele mai lungi călătorii propuse de Christian Tour în programele sale și a patra cu același operator de turism. Sunt, deci în măsură, să trag câteva concluzii din cele văzute și mai ales trăite. De la malul Mediteranei, la Haifa, Tel Aviv sau Marmaris la Marea Baltică sau Marea Nordului, de la Marea Moartă sau Marea Tiberiadei la fiordurile norvegiene și insulele suedeze sau daneze, de la nopțile normale ale latitudinii noastre, la nopțile albe ale nordului, călătoriile ne-au permis să cunoaștem locuri și oameni noi (pe unii chiar să-i reîntâlnim), să trăim experiențe de toate felurile, să ne îmbogățim bagajul de cultură generală și să încercăm să povestim și altora.

Experiențele cu Christian Tour au fost pe alocuri foarte plăcute, pe alocuri însoțite de mici nemulțumiri, cauzate de motive dintre cele mai diverse. Ca unul care și-a trăit trei sferturi din viață în rigoarea cazonă, care a cerut și a dat disciplină și seriozitate, apreciez că agenția își poate îmbunătăți serviciile, dacă ar valorifica mai bine feed-back-ul însoțitorilor de grup, la terminarea călătoriilor. Astfel, ar putea fi evitate situații delicate care impun derogări de la program sau modificări ale acestuia, cauzate de specificul local al zonelor vizitate. Cei care planifică excursiile nu trebuie să se cantoneze în celebrul copy-paste al programelor, ci să le mai treacă și prin filtrul gândirii. Astfel, situații în care din țară sunt programate vizite la marile moschei ale Istanbulului în zile de vineri (zile de rugăciune la musulmani) ar putea fi evitate. De aceea, apreciez că însoțitorii trebuie încurajați să-și privească rolul cu maximă responsabilitate și să ofere la întoarcere date și informații, de care să se țină cont.

În ce privește însoțitorii, chiar dacă natura umană e diversă, ei ar trebui să aibă un ”trunchi comun” de elemente de comportament și să se păstreze în limitele unei conduite cvasicomune. Nici informațiile pe care aceștia le pun la dispoziția turiștilor la trecerea prin diverse locuri nu ar trebui să fie lăsate la latitudinea lor, fiecare cu propria personalitate și cu propria capacitate de a sintetiza și prezenta informațiile. Nu în ultimul rând la acest capitol aș sugera ca programele călătoriilor să includă, în limita timpului disponibil, opriri în locuri de mare rezonanță în istoria României (precum cimitirul eroilor de la Banska-Bistrica sau casa în care a locuit Mihai Viteazul la Praga).

Având în vedere posibilitatea apariției unor evenimente nedorite pe timpul călătoriei, apreciez că nu ar fi rău dacă agenția ar înființa un serviciu de permanență 24/7, care să fie în măsură, pe de o parte să preia problemele semnalate de însoțitorii grupurilor și să le rezolve (pe baza unor algoritmi prestabiliți) sau să le transmită către persoanele în măsură să facă acest lucru, iar, pe de altă parte, să prelucreze informațiile din avertismentele de călătorie emise din țară sau din străinătate și să propună ajustări ale traseelor sau programelor excursiilor.

Ar fi, de asemenea, de recomandat ca nicio persoană din anturajul (șefilor) agenției să nu se suprapună peste autoritatea însoțitorilor de grup, cu modificări de program, de traseu sau de orice altă natură. Aș adăuga aici o propunere de creștere a calității autocarelor, la programele foarte lungi (13-16 zile), în folosul comun al turiștilor și conducătorilor auto.

Nu în ultimul rând, scot în evidență necesitatea ca agenția și personalul ei să trateze clienții cu aceeași atitudine de respect și înainte, și după ce plătesc costurile călătoriilor. O mai mare grijă pentru sumele solicitate drept contravaloare a unor călătorii opționale din program ar fi de dorit. Este anormal ca, pentru vizitarea aceluiași obiectiv în călătorie opțională, sumele să difere (așa cum este cazul vizitării Primăriei Sockholm – 30 Euro pentru un program, 40 Euro pentru altul) și, mai mult decât atât, să fie cel puțin duble, comparativ cu prețul biletelor achiziționate on line sau la fața locului. Referitor la același subiect, agenția și angajații ar trebui să dea dovadă de solicitudine maximă atunci când li se semnalează probleme și să nu recurgă la tertipuri ieftine, de genul ”nu am primit mesajul dumneavoastră”, mai ales când trebuie să returneze, din diverse motive, sume de bani.

O ultimă recomandare vizează o mai multă exigență în relația cu partenerii locali din țările vizitate, care, în multe cazuri nici nu își fac simțită prezența, ca să nu mai vorbim de participarea efectivă la soluționarea problemelor grupurilor. Agenția și implicit turiștii plătesc sume importante care sunt virate în conturile agențiilor partenere și ar trebui să fie interesată de o colaborare serioasă și efectivă, nu formală.

Cu aceste recomandări, închei periplul nostru prin cele 12 țări vizitate, urez partenerilor noștri de călătorie sănătate și resurse de toate felurile pentru a încerca noi aventuri, iar cititorilor le doresc să se lase inspirați de cele prezentate și să nu ezite să călătorească. Dacă demersul meu și al gazetei Sentinela de a prezenta această călătorie va determina cât mai mulți oameni să se rupă de casă pentru avedea lucruri și locuri noi, apreciez că ne-am atins scopul. Și numai dacă ați respirat accelerat sau v-ați lăsat cuprinși de amintiri, dacă ați trăit aventurile noastre ca și cum ar fi fost ale dumneavoastră, nu putem decât să vă mulțumim și să vă așteptăm cu noi în alte călătorii virtuale. Prima, chiar în această toamnă.