Jaful bogăției naturale motivul real al invadării Ucrainei

Dan MIHĂESCU ■

Un articol postat zilele trecute pe site-ul Quoara de către ziarista poloneză Anna Magdalena Wielopolska, analist de politică și relații economice internaționale, mi-a atras atenția prin elocvența cu care explică țintele și țelul real al invaziei militare declanșate de Putin în Ucraina, în urmă cu trei ani, și anume obstrucționarea principalei căi alternative a Europei de aprovizionare abundentă cu resurse energetice, alimentare și materii prime minerale, altele decât cele rusești.

Citând informații publicate de grupul de presă moscovit RBK, Wielopolska identifică programul Kremlinului de a se înfrupta pe îndelete din tezaurul pe care revendică a-l fi moștenit de drept în Ucraina, în urma cuceririi prin forță militară și anexarea regiunii Donbas. Astfel, după ce s-a înfruptat din bogatele recolete de cereale ce au căzut pradă Rusiei, odată cu teritoriile ocupate militar, acum în etapa a doua, Putin a dispus să se treacă la jefuirea resurselor minerale subterane și eergetice, evident, acesta fiind în fapt scopul invaziei. Mass-media a raportat că o companie rusă numită Torgoviy Dom „Donskoy Ugol” (Casa Comercială „Cărbunele Donului”) va începe exploatarea cărbunelui din Donbasul ocupat în octombrie, folosind Portul Mariupol din Regiunea Donetsk, pentru export. De asemenea, RBK a mai comentat că exportul poate fi efectuat și prin porturile orașului Mariupol, ocupat temporar, și orașele rusești Taganrog și Rostov-pe-Don, precum și pe calea ferată prin Azerbaidjan și Iran.

Această stare de fapt ar trebui să dea de gândit și să trezească din amorțire ţările de pe bătrânul continent pentru faptul că resursele minerale respective, furate de la Ucraina, ce constituie unele dintre cele mai bogate depozite din lume, ar putea fi deschise investiţiilor europene şi în beneficiul Europei – nu al Rusiei jefuitoare. Valoarea totală a tuturor bogățiilor minerale ucrainene aflate acum sub controlul Rusiei este estimată la aproximativ 12 trilioane USD. În același timp, Putin a aprobat la începutul săptămânii trecute un Buget Federal pentru anul 2024 ce relevă că vor fi cheltuiți bani suplimentari pentru a grăbi spolierea resurselor minerale ucrainene.

• Bugetul Federației Ruse pentru 2024 trădează pregătirile Kremlinului pentru un război lung prin niveluri record de cheltuieli militare care le depășesc pentru prima dată în istoria modernă a Rusiei pe cele sociale. Astfel, pentru forțele armate s-au alocat în mod oficial și prioritar aproximativ 30% din cheltuielile fiscale ale anului 2024 – unele dintre ele, nedivulgate, fiind alocate indirect ca de exemplu, pentru sprijinirea industriilor forțelor armate – 20%.

Această hemoragie financiar-bugetară în contextul crizei interne generată de sancţiunile occidentale va canibaliza economia rusă doar din nerăbdarea Kremlinului și din dorința, mai presus de logică, de finanțare a războiul. Pare că Putin este în situația celui care-și pune pe foc mobila din camera de zi ca să-și alimenteze războiulu din Ucraiaina. În rest, reziliența revendicată nu este nimic altceva decât o altfel de potemkiniadă.

Și pentru că Putin nu este în stare să aibă răbdare și pentru că nimeni nu este în stare să-i arate ce, unde și cum greșește:

• 653,5 miliarde de ruble ($7,4 miliarde) au fost alocate pentru reconstruirea până în 2026 a regiunilor ucrainene anexate: Donețk, Luhansk, Kherson și Zaporojie.

• în mod excepțional au fost alocate fonduri speciale pentru investiții în industria minieră a zonei ocupate. Anterior, pe parcursul îndelungatului conflict, Moscova încercase să folosească teritoriile ucrainene conduse de interfețe ruse, în Donețk și Lugansk, ca pârghii politice și militare asupra Kievului iar prin proclamarea lor ca așa zise „republici autonomome” putea evita investițiile în zone oferind în schimb minimul de sprijin social, în timp ce deținea în mod eficient aceste teritorii ostatice.

• De asemenea, deturnarea veniturilor din producția de petrol și minerit a zonei, ce se cuveneau la bugetul de stat al Ucrainei, a degradat efectiv capacitatea militară ucraineană. De acum însă Kremlinul va începe să exploateze în mod activ bogăția minerală considerabilă a Ucrainei în regiunea Donbas.
• Înainte de 2014, Donbas a generat 16% din PIB-ul Ucrainei și 25% din totalul exporturilor din Ucraina.
• Donețk și Luhansk au dominat sectorul industriei ușoare, miniere, metalurgice și constructoare de mașini.
• Regiunea are depozite de cărbune foarte bogate și a avut o industrie foarte bine dezvoltată pe orizontală în domeniul mineritului.
• Această regiune are, de asemenea, cea de-a doua cea mai mare rezervă de gaze naturale din Europa, după Norvegia.
• Acum, 63% din minele de cărbune din Ucraina sunt sub control rusesc.

Potențialul uitat al rezervelor de energie din Ucraina

Potrvit analliștilor din economie, o dezvoltare accelerată a rezervelor neexploatate din domeniul producției, exportului și stocării energiei din Ucraina ar fi în interesul tuturor părților cooperante pe viitor.

Donbasul nu înseamnă doar doar rezerve de cărbune. Există, de asemenea, depozite de minereuri de titan, de fier, aur, zinc, plumb, cupru, beriliu, grafit și multe altele. În prezent, Rusia controlează 27% din zăcămintele de minereu de fier din Ucraina, 50% din zăcămintele sale de mangan, 100% din livrările sale de stronțiu și aproximativ 20% din depozitele de metale prețioase.

Adăugați la toate astea faptul că anterior Rusia realizase capturi teritoriale în Crimeea (care are câmpuri energetice offshore uriașe) și în provinciile estice Luhansk și Donetsk (care dețin o parte dintr-un câmp enorm de gaze de șist). În plus, Putin a încercat să controleze cea mai mare parte sau toată linia de coastă a Ucrainei și ambițiile lui se conturează clar.

El nu a fost niciodată interesat de reunificarea lumii vorbitoare de limbă rusă – el a vrut doar să asigure dominația energetică a Rusiei și să facă imposibilă pentru Ucraina să-și dezvolte prosperitatea și să se bucure de ea.

Activarea mineritului în Donbas nu va fi ușoară pentru ruși – are nevoie de investiții – dar pregătesc terenul.

Viitorul aprovizionării cu energie a devenit un subiect din ce în ce mai disputat și discutat geopolitic, în ultimii ani. În același timp, tema viitorului energetic a devenit din ce în ce mai legată de problemele de securitate, de rutele concurente de transport de gaze și de relațiile ruso-ucraineene încordate, în permanență. La sfârșitul anului 2019, Kievul a încheiat un nou acord de tranzit benefic cu Moscova pentru transferul gazului siberian către UE, în contextul sancțiunilor introduse la vremea aceea de SUA împotriva proiectelor de conducte off-shore din Rusia. Acest acord de 5 ani asigură în prezent utilizarea unei mari părți a sistemului de transport de gaze din Ucraina, şi atâta timp cât gazoductul Nord Stream II prin Marea Baltică nu funcționează, sistemul ucrainean de transport al gazelor are perspective de utilizare şi de a produce venituri.

Aceste bine-cunoscute confruntări și negocieri privind diferitele rute de aprovizionare cu gaze rusești către UE au distras însă atenția de la potențialul rezervelor proprii de gaze și petrol ale Ucrainei, precum și facilitățile de depozitare asociate. Resursele naturale considerabile din sfera energetică rămân subexplorate și insuficient utilizate astăzi, în ciuda faptului că utilizarea lor ar putea stimula creșterea economică nu numai în sectorul energetic, dar și în alte industrii ale țării.

Potențial Neexploatat

Așa cum am mai spus, excluzând rezervele de gaze naturale asiatice ale Rusiei, Ucraina deține astăzi a doua cea mai mare rezervă de gaze din Europa după Norvegia care are resurse de 1,53 trilioane de metri cubi. La sfârșitul anului 2019, rezervele ucrainene identficate se ridicau la 1,09 trilioane de metri cubi de gaze naturale. Cu toate astea, astăzi Ucraina are o rată anuală scăzută de utilizare a rezervelor, de aproximativ 2%. În plus, o explorare mai activă ar putea scoate la iveală câmpuri gazeifere nedescoperite anterior, ceea ce ar crește și mai mult volumul total al depozitelor din Ucraina.

În ciuda acestei perspective favorabile, Ucraina încă depinde substanțial de importurile de gaze. Când URSS a început extracția de gaze pe scară largă în Siberia de Vest în anii 1970, o mare parte din expertiza și capacitatea relevantă în sectorul explorării și producției de gaze sovietice au fost transferate din Ucraina în Republica Sovietică Rusă și în alte state din Europa de Est. Ca urmare a acestui flux de expertiză, resursele de gaze din Ucraina au rămas în mare parte insuficient dezvoltate ,insuficient utilizate și parțial neexplorate.

Până de curând, consumul mediu anual total de gaze naturale s-a ridicat la aproximativ 29,8 miliarde de metri cubi (bcm) iar din necesarul intern anual, aproximativ 14,3 miliarde de metri cubi provin din import. Astfel, deblocarea rezervelor neutilizate ar asigura un viitor revoluționar pentru sectorul gazelor naturale din Ucraina și pentru consumul de energie.

Dezvoltarea hotărâtă a resurselor interne, deja explorate și accesibile, ar putea duce la o creștere substanțială a producției de gaze din Ucraina. Creșterea nu numai că ar permite țării să-și acopere pe deplin nevoile interne de gaze și să facă Ucraina autonomă din punct de vedere energetic. În cel mai bun caz, creșterea producției ar putea permite chiar începerea exportului de gaze către sau prin statele europene vecine. Acest lucru este fezabil, deoarece Ucraina deține un sistem substanțial de transport al gazelor infrastructura putând asigura transitarea a mari cantități de gaze în UE.

Potrivit unor estimări, până în 2030 UE va importa aproximativ 90% din gazul pe care îl consumă. Astfel, în următorul deceniu, Bruxelul va fi din ce în ce mai dornic să diversifice originile şi rutele aprovizionării europene și în acest context, exportatorii de gaze mai mici sau chiar potențiali, precum Ucraina, devin mai atractivi pentru factorii de decizie ai UE. Astfel, noii participanți pe piața europeană ar reduce dependența de marii actori din domeniu, consolidând o poziție favorabilă de negociere.

Politicienii europeni se pot elibera de vraja rusească și să se îndrepte către resursele energetice ale Kievului

Kievul poate deveni un nou furnizor major de resurse energetice pentru Uniunea Europeană înlocuind Federația Rusă iar războiul de cucerire lansat către vecinul său vestic a divulgat scopul real al invaziei ruse în Ucraina – jaful energetic și al resurselor minerale din regiunea Donbas. Practic, Europa nu ar avea nevoie deloc de gaz sau petrol rusesc dacă Ucraina ar fi suverană și inependentă. Iată de ce Europa ar trebui să trimită mai multe arme în Ucraina, astfel încât țara să-i poată alunga pe rușii din teritoriile ocupate.

Și România a fost supusă același supliciu de către Ruși din 1944

După semnarea Armistițiului între guvernul României și guvernele Națiunilor Unite, reprezentate de URSS, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, ce a marcat oficial sfârșitul participării României alături de Puterile Axei în cel de-al Doilea Război Mondial și începutul perioadei de subjugare și exploatare economică sovietică țării noastre i s-a impus:

1. Recunoașterea anexiunilor sovietice din iunie 1940 adică ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord și menținerea ocupației militare sovietice pe teritoriul național plus plata unei despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari la cursul din anul 1938, sumă ce trebuia achitată în decursul a șase ani.
2. Un număr semnificativ de militari români i-au primit cu brațele deschise pe ruși care au auzit și au crezut în declarația Regelui Mihai cu privire la ieșirea țării din alianța cu Reichulu German și înctarea războiul cu Aliații Anglo-Germani și URSS dovedindu-se că nu exista nicio ofertă de armistițiu. Un document din 2 septembrie 1944 prezintă poziția Înaltului Comandament sovietic față de armata română, locțiitorul șefului Marelui Stat Major Sovietic, generalul Antonov, transmitea mareșalului Malinovski ordinul lui Stalin de a reaminti reprezentanților guvernului român că „armistițiul cu România nu a fost încă semnat”. Astfel trupele Frontului 2 Ucrainean au continuat misiunile iar militarii români dezarmați au fost luați prizonieri de ruși. În acest context, Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului estima că aproximativ 150.000 de soldați și ofițeri români au fost capturați de sovietici după 23 august 1944 iar comandamentele sovietice au recunoscut că numărul era mai mic, între 26.000 și 40.000 de soldați.
3. În plus, România a fost obligată să contribuie la efortul de război aliat împotriva Germaniei și Ungariei prin furnizarea a 12 divizii de infanterie, completate cu alte resurse militare suplimentare.
4. La 16 ianuarie 1945, a fost semnată la București Convenția Sovieto-Română privind mărfurile românești care urmau să fie livrate URSS ca parte a despăgubirilor de război. Deși suma fusese stabilită la 300 de milioane de dolari încă de la semnarea armistițiului în septembrie 1944, rușii au distorsionat acordul, impunând României să plătească 1,2 miliarde de dolari în loc de 300 de milioane dolari, conform istoricilor români. Rușii au impus ca monedă de referință valoarea dolarului din 1938 în locul valorii la momentul încheierii convenției ceea ce a făcut ca suma efectivă, ajustată la prețurile din 1945, să creascș la 384 de milioane de dolari, față de cei 300 de milioane inițiali.
5. Mărfurile românești specificate în convenție au fost sistematic subevaluate țara noastră fiind obligată să plătească mult mai mult decât era stipulat în acord. Subevaluarea masivă a reprezentat o încălcare flagrantă a spiritului și literei convenției inițiale ce a deschis calea către o serie lungă de acțiuni de exploatare economică și politică a României de către ruși. Astfel, despăgubirile de război plătite de România către URSS nu au fost doar o povară financiară ci și instrument puternic de control și influență politică, esența relațiilor bilaterale dintre cele două țări în perioada postbelică.
6. Reichul German avea, la sfârșitul războiului, o datorie de 1,3 miliarde de mărci față de România, contravaloarea petrolului și a grânelor livrate. În mod similar, România datora Germaniei 1,25 miliarde de mărci pentru echipamentul militar furnizat. În mod obișnuit, aceste sume se echilibrau, astfel încât nicio parte să nu aibă de dat ceva celeilalte. La Conferința de la Potsdam, 17 iulie-2 august 1945, cele patru puteri învingătoare (SUA, URSS, Marea Britanie și Franța) au decis ca datoriile reciproce dintre Germania și România nu ar trebui să fie plătite. Astfel, SUA, Marea Britanie și Franța au renunțat la sumele care li se cuveneau din datoria pe care România o avea față de Germania și care au fost confiscate de puterile învingătoare, decizie luată în sprijinul URSS. Prin urmare, datoria Germaniei față de România, în valoare de 1,3 miliarde de mărci, a fost anulată. Cu toate acestea, România a fost obligată să plătească datoria de 1,25 miliarde de mărci către Germania pentru echipamentul militar și industrial livrat iar banii datorați Germania au fost încasați de Ruși. În acest fel, România a plătit din nou pentru echipamente, dar de această dată a făcut-o către URSS.

Mărfurile pe care România a fost obligată să le plătească către URSS în contul datoriei de război

Convenția Sovieto-Română din 16 ianuarie 1945 stipula următoarele obligații pentru România față de Uniunea Sovietică:

    1,7 milioane de tone petrol în anul 1945,

    1,6 milioane de tone petrol 1946,

    277.000 tone de porumb la prețul de 22 dolari/tonă,

    370.000 tone de grâu la prețul de 24,75 dolari/tonă,

    35.000 tone de orz la 21 dolari/tonă,

    100.000 de porci la 138 dolari/tonă,

    500.000 de oi la 62 dolari/tonă,

    200.000 de boi la 83 dolari/tonă,

    190.000 de cai la 157 dolari/bucată

    1.967.000 metri cubi de lemn,

    490 locomotive la 0,45 dolari/kg,

    6.000 vagoane la 0,1775 dolari/kg,

    1.200 vagoane cisternă la 0,1775 dolari/kg,

    vasul de linie de pasageri „Basarabia” la prețul de 1,4 milioane de dolari,

    nava mixtă de pasageri și marfă „Alba Iulia” la prețul de 255.000 dolari,

    două remorchere evaluate în total la 120.000 dolari,

    un doc plutitor evaluat la 850.000 dolari,

    160 vase fluviale uzate evaluate în total la 5,5 milioane de dolari,

    167 nave fluviale noi evaluate în total la 11 milioane de dolari,

    nave de dragaj și nave elevator,

    laminorul ultramodern de 14 toli de la uzina „Malaxa” evaluat la 2,46 milioane dolari,

    utilaje pentru industria petrolieră evaluate la 20 milioane de dolari (pompe de foraj, săpe, mufe etc.),

     mașini-unelte în valoare de 4 milioane de dolari,

    un turbogenerator luat de la uzine din Fieni,

    patru mașini Fourcault,

    bare de fier și țagle în valoare de 524.000 dolari.

Informațiile obținute din stenogramele Consiliului de Miniștri din perioada guvernării generalului Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945) au fost făcute publice de către istoricul militar Petre Opriș în cartea intitulată „Armata, spionaj și economie în România (1945-1991)“.

Rușii au furat cu totul un munte de uraniu din România

În afara celor menționate mai sus, pe 1 ianuarie 1952, a fost înfiinţat Sovromkvarţit, societate prin care în toamna aceluiaşi an a început jaful rezervelor de uraniu ale țării, în primul rând în Apuseni, din munţii Băiţei. Până în 1960, când s-au retras din zona Şteiului, ruşii au dus de aici un adevărat tezaur despre care se estimează că ar fi valorat la preţurile pieţei de atunci, 2,18 miliarde lei. Gheorghe Gheorgiu-Dej ar fi declarat public că România a furnizat URSS 17.288 tone de minereu de uraniu, o rezervă energetică pentru 100 de ani. Între 1945 şi 1955, costul lucrărilor geologice suportate de România pentru exploatarea uraniului a fost de 262 milioane lei, sumă ce, după 1956, a ajuns la 520 milioane de lei. Tot către URSS a plecat, în aceiași perioadă, și minereul de uraniu din minele de la Ciudanovița și Lișava din Banatul Montan, din apropierea centrelor miniere Oravița și Anina.

În primii ani după război, explorările din zona Oraviței și Aninei, conduse de ingineri și geologi sovietici, au cuprins un perimetru de peste 500 de kilometri pătrați. Zăcăminte valoroase de uraniu descoperite la Ciudanovița și Lișava au început să fie exploatate în 1953 de Sovromkvarțit (Sovrom Uraniu), sub autoritatea sovietică, și au funcționat intens până în 1960, când au trecut în administrarea statului român. La Ciudanovița, Natra și Lișava au fost conturate noi zăcăminte de uraniu la mijlocul anilor ’60, iar mineralul nu a mai fost trimis peste graniță.