Leonard MOCANU ■
Pe 13 noiembrie se vor împlini 140 de ani de la prima reprezentație a comediei de moravuri ”O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale. Premiera a avut loc la Teatrul Național din București, având apoi alte 10 reprezentații în numai trei săptămâni. Până la sfârșitul anului, piesa se juca și pe scenele din Iași și Craiova. Cred că ar fi o adevărată teză de doctorat să identifici câte teatre din țară au avut în repertoriu această piesă, câte montări au fost și câte spectacole s-au jucat în total. Pe scenă, la radio sau la televiziune, piesa a avut nenumărate reprezentații.
Puțini sunt actorii valoroși care să nu aibă în portofoliu un rol în oricare dintre punerile în scenă. Acum un deceniu, Marius Florea Vizante juca, uneori în aceeași seară Ștefan Tipătescu la Teatrul de Comedie și Agamiță Dandanache la Bulandra. Puțini sunt regizorii care să nu aibă în CV cel puțin o montare a acestui spectacol.
Puțini sunt românii care să nu fi văzut acest spectacol, cel puțin o dată. Iată de ce te întrebi ce ar mai putea da din el un actor pentru a fi original la o nouă încercare. Te întrebi ce idei regizorale sau scenografice mai pot fi inventate, pentru ca spectatorul să nu spună ”Asta am mai văzut-o” în fața ofertei de a petrece seara într-o sală de spectacole. Mai mult, după două încercări destul de nereușite în ultimul an, cu ”Gaițele” – la TNB și mai ales ”Tache, Ianke și Cadâr” o coproducție în care Teatrul Bulandra “joacă” rol de primadonă (un spectacol cu scenariul ciuntit dincolo de limita înțelegerii acțiunii, jucat de niște actori plictisiți), am cumpănit (doar locuiesc în Cumpăna) ce motiv să inventezi pentru a-ți invita consoarta la (re)culturalizare, marca Wonder-Theatre.
Totuși, în fața ofertei de nerefuzat (120 de lei biletul) și a unei prefațe care te ducea mai degrabă cu gândul la numeroasele încercări artistice sortite eșecului, am dat clic pe butonul ”Plătește”, după ce am ales două locuri într-o sală mai mult goală. Din păcate, am văzut spectacolul singur, doar anumite considerente pe care le voi lăsa pentru sfârșit făcându-mă să nu renunț de tot.
Prima surpriză a fost că, totuși, sala Casei de Cultură din Constanța era plină. A doua, modul original în care vocea ”aburită” a Cetățeanului Turmentat ne-a comunicat să închidem telefoanele mobile și să nu înregistrăm spectacolul.
Cea mai mare surpriză a fost spectacolul ”delicios” la care am asistat pentru două ore și jumătate. De ce? Să le luăm pe rând.
Pentru început, ideea regizorală a piesei, aparținând lui Andrei Mateiu, este să ne plaseze undeva în 2035, într-un soi de epocă al celui de-al doilea matriarhat, în care deciziile sunt luate aproape în exclusivitate de femei, bărbații având în societate doar roluri decorative. Astfel, Ștefan Tipătescu este Ștefana (Fănica) Tipătescu – Cătălina Grama-Ipate -, Zaharia Trahanache este Zoe Trahanache – Magda Catone -, Ghiță Pristanda este Geta Pristanda – Beatrice Peter -, Nae Cațavencu este Nuți Cațavencu – Paula Chirilă -, Tache Farfuridi este Tanța Farfuridi – Monica Odagiu -, Iordache Brânzovenescu este Iolanda Brânzovenescu – Alexandra Ioniță -, Agamemnon Dandanache este Aglaia Dandanache – Irina Teodorescu. Zoe Trahanache este Nicu – Doru Bem. Singurul personaj care a scăpat schimbării de sex este Cetățeanul Turmentat (ar fi fost prea de tot), interpretat de Radu Micu.
Scenografia este unică, actorii acoperind, rând pe rând, anumite zone ale scenei și sălii de spectacole, lăsând astfel imaginația spectatorului să zburde. Surprinde o plasmă instalată central, pe care sunt proiectate, în funcție de momentul spectacolului, parodii ale Mona-Lisei și unde prima intrare în scenă a unui protagonist este marcată de o scurtă introducere, evident comică și cu substrat, mai aproape de ce vedem, de regulă, la intrarea în ”scenă” a sportivilor.
Scenariul are destul de puțin de suferit, iar elementele de ”noutate” nu știi dacă sunt improvizații ale actorilor sau așa le sunt rolurile. Așa cum e realizat, așa cum apar numeroasele aluzii la viața politică și socială actuală, spectatorului nu îi este greu să se imagineze în orice colț al acestei țări, pentru că, nu-i așa, Caragiale este mai actual cu fiecare punere în scenă.
O altă ”găselniță” a regizorului apare în actul al treilea, în care pe scenă se află numai Zoe Trahanache și Nuți Cațavencu, avântată în celebrul discurs înflăcărat, în timp ce Tanța Farfuridi, Iolanda Brânzovenescu și mai ales Cetățeanul Turmentat își găsesc loc în sală, printre rânduri, reușind să transforme în actori marea masă a spectatorilor, chiar ca la întâlnirile electorale reale. Dialogul Cetățeanului Turmentat cu sala este realmente savuros.
Actorii au ”ars” pe scenă. Și-au trăit rolurile cu intensitate maximă, astfel că a evidenția pe cineva poate părea nedrept. În ansamblu, un spectacol foarte reușit, care merită atenția iubitorilor de teatru. Dacă e să vedem punctele mai puțin reușite, aș evidenția, în opinia mea, cam prea multele aluzii cu tentă sexuală, unele transformate în ticuri, uneori și când nu e cazul. Dar, repet, este o părere.
Să trecem acum la ce nu este tocmai în regulă. Aș începe cu lipsa de respect a spectatorilor, ale căror telefoane mobile au zbârnâit pe toată durata reprezentației, contrar invitației de a fi trecute în modul silențios. Aș continua cu (tot un fel de lipsă de respect) numărul mare de copii cu vârste între 8-10 ani, pentru care acest spectacol nu este nici pe departe o șaradă cu păpuși sau desene animate, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea de a-i ține pe tineri atenți, în scaun, două ore și jumătate. Chiar în dreapta mea a stat un astfel de copil, care s-a foit tot spectacolul în fotoliu, care a râs și a chiuit mai mult fără rost, care a ieșit către toaletă (sau el știe unde) de cel puțin trei ori, deranjând spectatorii până la capătul rândului. Cred că mai bine energia acestor copii ar trebui consumată pe terenul sau în sălile de sport, iar apetitul cultural ar trebui orientat către ceva mai ”digerabil” la vârsta lor. Aici, rațiunea și decizia părinților trebuie să prevaleze.
Și nu în ultimul rând, o chestiune organizatorică, în măsură să frizeze cel puțin contravenționalul, dacă nu chiar penalul: din motive de sănătate, ”jumătatea” mea nu a putut să mă însoțească, astfel că am fost pus în fața unei dileme: vând biletele la fața locului, sau văd spectacolul singur. De returnat on-line, nu putea fi cazul, pentru că în ziua spectacolului așa ceva nu mai este posibil. Ajuns la Casa de Cultură, am fost îndrumat către casa de bilete. După ce mi-a ascultat păsul, doamna de la ghișeu a clătinat sceptic din cap: ”Nu cred că veți găsi cumpărători, pentru că le-ați luat de pe Internet cu 120, iar eu am o ofertă cu numai 60 de lei biletul”. Mai mult, discutând cu unul și altul dintre spectatori, am aflat că aceștia își achiziționaseră biletele prin aplicația Whats-App, direct de la doamna cu pricina. Așa se explicau teancurile de ”printuri” din fața ei, prinse cu agrafe și cu câte un bilețel pe care era scris numele celui care rezervase biletele prin intermediul ei. Cu numai un sfert de oră înainte de spectacol, am intrat pe pagina web a TicketStore, prin care achiziționasem eu biletele, și am văzut că ”fraierii” mai puteau cumpăra on-line, la 120 de lei biletul, plus taxe. Interesant, nu?
Cu bilete luate ”oficial” sau de pe ”aftermarket”, spectacolul merită. Și dacă ne gândim că în acest an, pe 24 noiembrie, adică la chiar data premierei (25 noiembrie 1884 pe stil nou) vom avea alegeri, dacă urmărim parodiile care ne sunt servite zi de zi pe toate căile, similitudinile ne se vor apărea și mai izbitoare.
