Dan MIHĂESCU ■
Am primit aceste rânduri de la un cititor care m-a rugat inițial să-i scriu eu povestea ca să nu-și mai facă de lucru cu resentimentarii din administrația publică. Am insistat să-și spună singur oful promițându-i că voi păstra discreție în legătură cu identitatea sa și asta voi face dar nu înainte de a atrage atenția că față de supliciile la care a fost supus eminentul jurat al lui Asclepios chiar în poarta spitalului, ar trebui să le crape obrazul de rușine tuturor care au o responsabilitate în cele ce s-au petrecut mai jos. Dacă ar avea ce…
La externarea din spital, pacientul, vrea-nu vrea, este condus de către o infirmieră, în fotoliul cu rotile, până la poartă, unde este predat fericitei familii…
Asta se întâmplă în filmele americane.
Eu, cetățean al Constanței, am pățit după cum vă povestesc în continuare…
La ora 13.00 m-am dus să o iau pe mama, care urma să fie externată din Neurologie.
A fost oribil. Individul urlător și-a chemat șeful de tură care a început să-mi fotografieze mașina. Unul țipa să părăsesc parcarea, altul să trag mașina între două ambulanțe, în timp ce mama mă tot suna să-mi spună că e gata, apoi că medicul mă așteaptă să-mi facă ultimele recomandări. Nu o puteam auzi și începuse să-mi fie frică pentru siguranța mea, pentru că oamenii în uniformă de paznici păreau că o să tragă de portieră din clipă în clipă și n-o să mă ia cu vorbă bună.
Am reușit să-i spun mamei să mă scuze în fața medicului și să o întreb dacă poate să răzbească singură până la mașină. Au trecut încă vreo 15 minute de calvar până a reușit să coboare, cu toate bagajele adunate.
Ce semnalez eu aici nu e comportamentul acelor grobieni de paznici, care știu una și bună ce le dă șeful în primire, ci monstruozitatea managerială, dezorganizarea și bătaia de joc față de oameni, de bolnavi, de aparținători și de personalul spitalului.
Șantierul despre care vorbeam este cel pe care a început a se construi noua Secție ”Mama si copilul”, pe locul fostei parcări destinate personalului medical și aparținătorilor, parcare care era oricum subdimensionată față de necesitățile existente. Oriunde în lumea asta, spitalele mari se amplasează la periferia urbei, unde pot fi identificate spații generoase și unde este acces facil. Numai la Constanța, guvernanții au gândit să mai înghesuie o clădire într-o incintă de mulți ani, deja, inaccesibilă.
Trebuie să moară cineva, bolnav sau aparținător, căutând un loc de parcare? Dar pacienții oncologici, dar lăuzele cu copilașii în brațe, dar cei paralizați?
Ajunsă acasă, i-am cerut scuze medicului și am motivat imposibilitatea de a urca. Raspunsul lui a fost: ”Și pe noi ne tratează la fel”.
La intrarea pentru aparținători, cea de pe Bd. Tomis, era un ambuteiaj de nedescris în jurul acelui așa zis sens girator de incintă, ambele alei spre spital fiind blocate de câte o barieră. Un paznic alerga înnebunit de la una la alta și informa pe toată lumea că nu are voie să intre. I-am spus că trebuie să o iau pe mama, că externarea este făcută, are 86 de ani, a făcut AVC, nu are decât papucii și hainele cu care s-a internat și că nu o pot plimba prin oraș pe ploaie si 5 °C. El nu și nu, că așa sunt ordinele și parcare nu mai există, că e șantier. Mă trimite să parchez peste gard, 150 de metri mai “hacana”, la Proiect SA sau în parcarea supraetajată de pe cealaltă latură a spitalului, 500 de metri mai la vale. Indicații formale, pentru că în parcarea privată de la Proiect SA oricum nu sunt locuri, iar ca să ajungi de pe Tomis la parcarea supraetajată trebuie să ocolești tot cartierul, după ce ne-a blagoslovit Chițac cu sensuri unice concentrice, excentrice, convergente și divergente prin tot municipiul. Și apoi ar însemna să mai stau la coadă vreo 10 minute numai ca să intru în parcarea publică din fața Ambulatoriului de Specialitate, presupunând că sunt locuri neocupate de personalul spitalului aflat la serviciu. ”Bine, dar tot cu autoturismul trebuie sa o preiau de la ușa spitalului, că nu pot târî prin ploaie și pe ger un om de 86 de ani cu accident vascular cerebral nevindecat, în papuci și pijama. Doar de 30 de minute am nevoie, vă rog!” În sfârșit, mi-a ridicat bariera, dar s-a ținut după mine țipând să nu părăsesc mașina, că e șantier și trebuie să fac loc dacă trece vreo basculantă de mare tonaj. Avea întrucâtva dreptate și pentru că nu am vrut să blochez locurile rezervate ambulanțelor am oprit la marginea aleii, fără să o obstrucționez, deși am observat că alte mașini personale blocau scările de acces sau locurile pentru ambulanțe, fără să le deranjeze cineva.
