Leonard MOCANU ■
Trecător prin această viață, am tot auzit despre conflictul dintre generații, despre faptul că registrul normelor de conduită socială e fluid, într-o continuă transformare, odată cu societatea. Mă tot întreb dacă și de ce aceste norme devin tot mai absente într-o lume anarhică și orientată către ură și conflicte?
Mă întreb de ce românii sunt promotorii acestei lipse de reguli și norme, de ce ei sunt primii care adoptă atitudinea de revoltă împotriva a tot și a toate și devin prieteni cu ”legea” bunului plac. Detaliez câteva aspecte (aparent minore) remarcate din primele trei zile ale noului anu precum și în anul care s-a încheiat căutând o explicație, completată de o proiecție a viitorului nu foarte îndepărtat.
Miercuri, 1 ianuarie 2025, zi superbă, cu temperaturi primăvăratice, o invitație la mișcare în aer liber, pentru că, nu-i așa, semne bune anul are, zice românul optimist. Din toată ”salba” stațiunilor nordului de litoral am ales-o pe cea de la Miazăzi – Eforie Sud. Asta pentru că doream să aflăm dacă lebedele au revenit la locul lor, după finalizarea amenajării plajei și a digului de la Capul Turcului.
La fața locului, lume multă, estimez la câteva sute bune de persoane de toate vârstele și, evident, mașini cât cuprinde. Fiecare șofer, de capullui, parcase cum au vrut mușchii nu cerebelul: pe locurile special amenajate de pe esplanadă, pe o bandă de circulație, tot pe esplanadă, făcând imposibilă trecerea a două autovehicule simultan. Mai erau mașini vraiște, cât cuprinde, în parcările și pe drumul de acces către plajă și, bineînțeles, pe plajă, direct pe nisip. Nu te-ai indigna prea tare, dacă din ultima categorie ar face parte șoferi și însoțitori în vârstă, cu handicapuri locomotorii, sau cu copii mici. Dar nu, ”grosul” comozilor era asigurat de bălălăi numai buni de întors pământul cu cazmaua sau de cărat saci de ciment la concurență cu motostivuitoarele. Cum altfel pot ei să-și impresioneze însoțitoarele, decât făcând altfel decât toată lumea ”normală”?
Cam același fenomen îl întâlnim zilnic prin parcările hipermarket-urilor unde cu locuri libere, fără locuri libere, cu ecuson de persoană cu dizabilități locomotorii sau fără, cu copii mici ori nu bântuie epidemia parcatului cât mai aproape de intrarea în magazin. Din nefericire pentru ”comozi”, ușile sunt prea mici, altfel ar intra cu automobile cu tot printre rafturi, doar să nu se deplaseze pe propriile picioare. Apoi, merg și varsă bani cu găleata pe la tot felul de cluburi ca să scape de sarmalele și cârnăciorii în plus.
Din păcate pentru amatorii ”comuniunii cu natura”, mai ales cea cu pene albe și gâturi lungi, lebedele priveau mulțimea de pe plajă de undeva dintre diguri, astfel că micii noștri companioni nu au putut inițial să se bucure decât de căldura și soarele de afară. Încet-încet, curiozitatea a câștigat iar înaripatele monumente ale naturii s-au apropiat de mal, în grupuri mai mari sau mai mici, pentru a privi îndeaproape mulțimea. Era un soi de muzeu sau expoziție la care nu era foarte clar cine erau exponatele și cine privitorii. Evident, unii dintre cei de pe mal au pornit a îmbia lebede cu bucăți de pâine spre deliciul copiilor dar și spre indignarea pescărușilor, rude mai sărace, din plan secund. Să mai spunem că în țările civilizate hrănirea animalelor din natură este interzisă (spre binele lor, pentru a nu le ”toci” instinctele primare și a nu le face dependente de prezența omului)? Păi cum? La noi, codrul a fost frate cu românul dintotdeauna (un fel de Cain și Abel, pentru că cel din urmă l-a tratat pe primul cu tăișul topoarelor și drujbelor). Românul grijuliu nu ar da o jumătate de chiflă unui copil sărman, dar oprește pe Transfăgărășan să hrănească urșii. Nu ar da un blid de mâncare vecinului aflat la ananghie, dar iese cu caserolele pline să hrănească ”pensionarii” pubelelor, câinii și pisicile mahalalei. Așa că de ce să mai vorbim despre grațioasele lebede? Nu au și ele suflet?
Plimbarea a continuat pe plajă, apoi pe scările șubrezite de vreme, cărora nu le poartă nimeni de grijă, pentru că nu aduc profit. Apoi pe esplanadă, prin parcul frumos gândit, dar care dă evidente semne de șubrezeală. În special pavajul granulat (nu știu cum se cheamă în termeni tehnici) se erodează cu pasul fiecărui trecător fisurile din anii trecuți transformându-se deja în mici cariere de piatră spălate de ploaie, măturate de vânt, așa cum s-a întâmplat și cu banii contribuabililor.
Privind la mulțimea de mașini parcate fără noimă, nu mică mi-a fost nemulțumirea să admir o autoutilitară de poliție (cu număr MAI) strecurată prin spațiul liber, fără ca ocupanții să se sesizeze cu privire la lipsa de legalitate a situației. Probabil erau încă plecați cu gândul la protestul confraților pentru efectele ordonanței ”trenuleț” asupra bugetelor lor. În ce-i privește pe polițiști, militari când le convine, nemilitari mai mereu, școliți on-line, care cu greu sunt în stare să identifice capitolul de contravenții din Codul Rutier, iar completarea unui proces verbal este mai complicată decât redactarea unei teze de doctorat, nu pot să înțeleg de ce nu se ”răzbună” pe guvernanți făcându-și datoria exemplar. Uită repede, mai ales liderii lor sindicali, că anul trecut au beneficiat de o majorare a soldelor de grad care le-a umflat portofelele, dar se plâng de lipsa celor câteva procente ale indexării. În rest, când vine vorba să-i vezi la treabă, să te ferească Dumnezeu! De la Mangalia la Constanța, în plin sezon, îi vezi aproape în fiecare intersecție majoră, fiecare în altă ținută, fiecare dirijând, sau mai degrabă privind traficul, la răcoarea aerului condiționat din limuzine mult peste potența românului de condiție medie, sau povestindu-și aventurile prin boscheți. Ce mai contează că unii trec pe lângă ei fără centură, cu telefoanele în mână, fără lumini de drum aprinse sau că fac slalom printre mașini? Polițiștii veghează ca vegetația de pe marginea drumului să crească fericită.
A doua zi am repetat aventura; de data aceasta pe faleza Cazinoului din Constanța, în Portul Tomis și pe Plaja Modern. Lume multă, cât cuprinde, greu de crezut că era zi lucrătoare, așa cum a hotărât, intransigent, guvernul proapsăt ”uns”. Mă întreb, oare dintre politicienii de vârf ai României, nu a observat niciunul cum se procedează în Occidentul râvnit și hulit deopotrivă? Chiar e atât de greu ca numeroșii miniștri, secretari de stat sau atârnători de prin ministere, plecați la schi în Elveția sau Austria să vadă că în țările Europei adevărate cetățenii (marea lor majoritate) au liber (din concediu, nu pe gratis) de pe 20-21 decembrie, până pe 1 ianuarie? Că acolo nu stă numeni să aștepte ”punțile” guvernului, precum mortul colacul? Că acolo nu mergi la muncă o zi, apoi trei sunt libere, evident cu gândul la următoarele trei zile libere și la felul cum vei recupera în ianuarie eventualul liber de pe 27, 28 sau 29 decembrie? Sau că acolo poți să-ți planifici viitorul Crăciun încă din ianuarie, că nu trebuie să te gândești la tot felul de ”inginerii” de genul concediilor medicale sau îmbolnăvirilor subite, pentru a nu întrerupe aceste frumoase zile alături de cei dragi? Nu, la noi o astfel de măsură nu ar avea farmec, pentru că poporul nu ar mai avea cui mulțumi pentru firimiturile de bunăvoință, stoarsă cu greu, cu gândul la soarta economiei românești. Economie care, garantat, își face planul între Crăciun și Anul Nou, când nu ai cu cine te relaționa în țară sau afară, pentru că unii ”lucrează” iar alții petrec. Interesant că nici pe liderii sindicali, acești Matusalemi ai clasei robotitoare române, nu-i stânjenește acest nefiresc pentru că altfel ar cere introducerea unor prevederi specifice în contractele colective de muncă. Până la urmă, de ce să ceară, dacă România și românii se comoprtă ca într-o vacanță perpetuă, cu și fără ”punți”?
Am încercat un exercițiu de imaginație, cam cum ar arăta țara asta dacă ar fi condusă de promotorii acestei schimbării a formei fără fond, ce ia ochii alegătorilor precum mărgica frumos colorată. I-ar vedea oare, potențialul ministru al Internelor Diana Șoșoacă, pe polițiștii care mai mult nu fac? Le-ar bate obrazul? Cum le-ar cere dumneaei polițiștilor timorați să-și facă treaba atunci când au de controlat sau de sancționat un specimen care urlă în gura mare, se filmează cu telefonul mobil și se dă victimă a sistemului? Pe ce ton și cu ce limbaj le-ar cere să aplice legea? Ar purta botniță atunci când dialoghează cu subordonații? ”Dați poporului pâine și circ” se spune de pe vremea romanilor, dar întrebarea este dacă circul ține de foame? Cineva spunea că atunci când pe tron urcă un bufon, acesta nu devine rege, ci palatul devine circ.
Am încercat un alt exercițiu: cum ar reacționa potențialul președinte George Simion dacă o gașcă de descreierați ar ignora legile statului și pe ale bunului simț și ar sparge poarta Cotroceniului și ar pătrunde în forță în ”Biroul Oval”, ca să vadă cum își petrece timpul ”excelența sa”? I-ar destitui pe cei însărcinați cu securitatea, sau și-ar aminti de aventurile lui din Timișoara?
Exercițiile de imaginație pot continua. Numai că ar trebui să înțelegem că experimentele de genul celor prin care învățătoarele noastre îl puneau pe ”bătăușul clasei” să facă ordine, pentru că, responsibilizându-l, acesta se va cuminți, dădeau mai întotdeauna greș.
Concluzia mea este că până când legea și regulile nu vor fi impuse cu mână fermă în această țară, ne va fi din ce în ce mai rău.
Să nu vă imaginați că în statele occidentale ordinea se impune cu ploconeli și rugăminți. Martore vă sunt numeroasele filme ”rupte” din realitate. Problema este că uitându-ne în jur nu vedem cine să impună legea (din neștiință și lipsă de coloană vertebrală), dar, din păcate, vedem din ce în ce mai puțini în stare să ceară asta.
