Sebastian CĂTĂNOIU ■
Urmare a modului de hrănire și al comportamentului lor, erbivorele mari au influențat structura și compoziția speciilor vegetale și animale din mediul înconjurător. Acționând ca niște arhitecți ai peisajului, acestea au menținut pajiștile naturale, contribuind la diseminarea ierburilor sau insectelor, în cazul pădurilor ”deschizând” ochiuri care au asigurat condiții de viață propice pentru multe alte specii. Chiar dacă marile erbivore aveau toate atributele pentru a modela în continuare peisajele, contribuind la menținerea mozaicului format din pajiști și păduri, o altă specie s-a dovedit a fi cea care, schimbând regulile jocului, a avut ultimul cuvânt de spus.
Homo sapiens, după ce și-a eliminat competitorii humanoizi mai puțin înzestrați, a trecut prin ceea ce s-a numit mai apoi ”revoluția neolitică”, evolând de la stadiul de vânător-culegător, aflat în permanentă mișcare, la cel de agricultor sedentar. Chiar din postura de vânători-culegători, grație cooperării și uneltelor de care dispuneau, oamenii au reușit să pună în dificultate animalele de talie mare. Spre exemplu, apariția omului pe continentul american, venind dinspre Strâmtoarea Behring și colonizarea treptată a teritoriilor a coincis, în același ritm, cu dispariția megafaunei americane.
Noul salt de dezvoltare s-a soldat cu o presiune sporită asupra vieții sălbatice, într-o prefigurare a vremurilor moderne: pajiștile au început a fi cultivate, pădurile incendiate, animalele capturate nu doar pentru consum, ci și pentru domesticire. La rândul lor, acestea au avut nevoie de pășuni, dezvoltarea așezărilor și creșterea populației au accentuat intervențiile umane asupra apelor sau pădurilor și au sporit nevoia de hrană, a apărut conceptul de proprietate....
În încercarea de a ne reaminti speciile dispărute, nu avem intenția de a da timpul înapoi, ci de a reflecta la puterea dobândită de om asupra Planetei și, mai ales, asupra responsabilităților pe care aceasta o implică. Demersul este de strictă actualitate întrucât avem credința că efectele legate de (re)apariția în sălbăticie a marilor erbivore sunt benefice, din perspectiva unui viitor răvășit de schimbări climatice și de incertitudini de tot felul…
Colunul -măgarul sălbatic (Equus hemionus )
Vechea denumire românească pentru măgarul sălbatic este asemănătoare cu numele unei specii, încă existentă în libertate într-o zonă îngustă dintre Turkmenistan, Mongolia și nordul Chinei: kulanul sau măgarul sălbatic asiatic, a cărei denumire latinească este Equus hemionus kulan. Unul din termenii din denumirea științifică a speciei, provenind din greaca veche, „hemi„-pe jumătate, și „onos„-măgar, ne poate oferi un indiciu și despre cum a fost perceput acest animal, în trecut.
Din păcate dispariția măgarului sălbatic european face ca reconstituirea acestuia să se bazeze exclusiv pe analiza fosilelor, care au arătat că, atât din punct de vedere genetic cât și morfologic, acesta era asemănător actualului kulan. Prin urmare, dimensiunile orientative ar fi putut fi: lungimea în jur de 200 cm, înălțimea la greabăn până la 140 cm și greutatea de 200-250 kilograme, cu mențiunea că masculii erau mai mari decât femelele.
Blana era de culoare gălbuie, cu variații de roșcat, maro sau castaniu, burta și botul spre alb, caracteristică era dunga neagră de-a lungul coloanei vertebrale. Actualii kulani prezintă o coamă dreaptă, de culoare mai închisă, care se întinde de-a lungul gâtului. Față de corp, capul și urechile sunt mari, picioarele sunt mai scurte decât la cai, dar puternice. Disproporția nu îl împiedică pe kulan să fie un alergător mai bun decât calul. Nu doar că poate atinge o viteză de 65-70 km/h, dar are capacitatea fizică de a o menține pentru perioade mai lungi!
Măgarii sălbatici sunt bine adaptați zonelor stepice, semiaride, dar pot suporta și temperaturi scăzute. Au capacitatea de a utiliza puținele resurse existente la dispoziție, astfel că în dieta lor intră plantele adaptate la uscăciune, pe care alte erbivore nu le utilizează. Kulanii sunt capabili să găsească apa de la mari distanțe, la nevoie pot săpa cu copitele sau chiar sunt capabili să foloseascî apele sărate sau amare.
Dacă urmele fosile găsite pe teritoriul României aparțin măgarului sălbatic european, este limpede că măgarii sălbatici pe care strămoșii noștri i-au întâlnit în decursul Evului Mediu erau cei asiatici, mai ales că, cel puțin Moldova și Bărăganul sunt la extremitatea vestică a stepelor ce se întind până în Asia Centrală. Ca dovadă, numărul toponimelor legate de colun este mai mare în spațiul extracarpatic, dar acestea se regăsesc și dincolo de Carpați, un exemplu fiind satul Colun din comuna Porumbacu de Sus, județul Sibiu!
Turmele, uneori ajungând la zeci de exemplare, compuse din femele și puii lor, sunt conduse de o femelă experimentată. În perioada împerecherii li se alătură masculii care dau lupte înverșunate pentru supremație. Mușcăturile și loviturile de copită, oricum periculoase, sunt amplificate de determinarea combatanților, astfel că astfel de bătălii se soldează deseori cu răniri grave.
În lipsa măgarului sălbatic european, kulanul a fost reintrodus în Ucraina, în Rezervația Biosferei Askania-Nova din regiunea Herson, încă din anii ‘50 și în Stepa Tarutino, în Bugeac, începând din 2020. Cele două locații sunt arii naturale protejate dedicate în principal habitatelor și faunei stepice, propice astfel speciei. Din păcate, un alt efect al ”operațiunii speciale” rusești din Ucraina este că, în prezent Askania-Nova se află în zona de ocupație rusească, astfel că soarta efectivelor de kulan, cai Przewalski și saiga prezente acolo este incertă.
Saiga (Saiga tatarica)
La începutul erei noastre, Strabon descria saiga ca având o mărime între berbec și cerb, convins fiind că nasul lung era folosit pentru a bea apa. Cantemir le face o descriere care dovedește că animalul era cunoscut de contemporanii săi: ”Buza lor cea de asupra, spânzură în jos de două palme mari; pentru aceia sunt nevoite ca să pască mergând înapoi. Şi grumazul lor, foarte scurt, e imobil, fără de încheiatură, pentru aceia nu pot să-şi întoarcă capul, nici în dreaptă, nici în stângă. Şi picioarele lor sunt scurte, însă atât de grabnice, încât nici câinii când le gonesc mai nu pot să le ajungă; și adulmecarea lor este atâta de aspră, încât de o milă nemțească departe adulmecă pre vânătoriu sau pre fiara care vine cu vântul asupra lor.”
Înălțimea la greabăn ajunge până la 80 de centimetri, lungimea corpului, în medie 120 centimetri, iar greutatea, mai ales în cazul masculilor adulți, atinge 70 de kilograme. Doar masculii sunt înzestrați cu coarne, care cresc pe întreaga perioadă a vieții atingând o lungime de până la 35 de centimetri, caracteristice fiind inelele suprapuse pe verticală, ce pornesc de la baza acestora.
Nările sunt caracteristice, lungi, îndreptate în jos, cu aspect de trompă. Funcția lor este duală, în timpul verii filtrează particulele de praf și răcoresc aerul inspirat, pe timpul iernii, aerul este încălzit înainte de a pătrunde în plămâni, permițând animalelor să alerge vreme îndelungată, chiar dacă temperatura este scăzută. Blana reprezintă o altă adaptare la climatul continental în care saiga trăiește. Vara, părul este scurt, având o culoare gălbuie, uneori cu tente roșcate, cu părțile laterale de culoare mai deschisă. Iarna, lungimea părului se dublează, ”coama” de pe gât, de culoare mai închisă, devenind mai evidentă.
Coarnele masculilor sunt utilizate în medicina tradițională chineză, fiind considerate un substitut al cornului de rinocer. În anii ’90, când specia încă era bine reprezentată, pe plan internațional, s-a considerat că vânătoarea la saiga poate constitui o alternativă ”sustenabilă” la vânătoarea de rinoceri, punându-se astfel o presiune sporită pe specie, în condițiile în care un singur corn de saiga valora, la acea vreme, în jur de 150 de dolari! Rezultatul a fost că declinul efectivelor de saiga a fost unul dintre cele mai abrupte observate în perioada modernă!
Chiar dacă în prezent efectivele sunt în creștere, presiunea antropică precum existența gardurilor fizice la frontierele fostelor state sovietice, realizarea de noi elemente de infrastructură sau blocarea surselor de apă exclusiv în folosul turmelor domestice, la care se adaugă și consecințele schimbărilor climatice respectiv seceta, valurile de căldură sau frecvența sporită a fenomenelor climatice extreme, conduc, împreună, la reducerea și fragmentarea habitatelor favorabile speciei.
Zimbrul (Bison bonasus)
Zimbrul este cel mai mare mamifer terestru al continentului european, greutatea masculilor maturi variază între 800 și 1000 kg, femelele adulte ating 650 kg. Masculii adulţi pot până la 200 cm înălţime la greabăn și o lungime a corpului de până la 300 cm, în cazul femelelor adulte dimensiunile sunt mai reduse. O caracteristică particulară a masculilor o reprezintă disproporţia dintre crupa relativ mică şi partea din faţă a corpului, mai impunătoare. Coarnele sunt prezente la ambele sexe, ovale în secţiune, începând de pe la 2 ani acestea încep să se curbeze către interior, curbura fiind mai pregnantă la femele. Coarnele pot ajunge la 45 cm lungime, fiind mai lungi şi mai groase la masculi.
Corpul zimbrului este acoperit cu un păr brun, brun-auriu, care asigură un bun camuflaj în mediul forestier. Părul părţii din spate a corpului este scurt, în vreme ce partea din faţă este acoperită cu peri mai lungi, care în dreptul capului formează aşa numita ”barbă”. Blana zimbrilor reprezintă o protecţie eficientă împotriva intemperiilor şi a temperaturilor scăzute, astfel că animalele sunt mai degrabă sensibile la temperaturile ridicate.
Deşi masiv şi aparent greoi, zimbrul este un animal agil, capabil să parcurgă în alergare distanţe mari, în teren accidentat, acoperit de vegetaţie forestieră. Femela dominantă se află în fruntea grupului, ceilalţi zimbri urmând-o, nu foarte departe, înşiraţi unul după altul, respectându-se ierarhia, grupurile mari se deplasează în formaţie compactă. Din necesitatea de a-şi economisi energia, zimbrii utilizează în deplasările lor, poteci folosite anterior, de ei sau de alte animale sălbatice, evitând pantele abrupte.
Dispariţia zimbrului în libertate, pe teritoriul actual al României, este asociată secolului al XIX-lea. Astfel, ultimele semnalări se referă la zona Odorhei (1814), Munţii Călimani (1817) şi Munţii Maramureşului (1852). Existenţa acestor relatări, doar în partea de nord-est a Transilvaniei, poate fi explicată prin apartenenţa acestei regiuni la Imperiul Austriac şi prin existenţa, în acea perioadă, a unui sistem administrativ, mult mai bine pus la punct decât în Moldova vecină. Conform unor mărturii orale este posibil ca zimbrul să fi supravieţuit pe catena estică a Munţilor Carpaţi, în judeţele corespondente din Moldova (Suceava şi Neamţ), până spre finele secolului al XIX-lea.
În 1923, după ce ultimii zimbrii din libertate fuseseră exterminați în Bialowieza și Caucaz, salvarea speciei de la dispariție a devenit o necesitate. Refacerea efectivelor s-a făcut pornind de la cele 54 exemplare care se mai găseau în grădini zoologice și care erau descendente din doar… 12 exemplare. Începând cu 1952, polonezii au făcut pași hotărâți privind reintroducerea zimbrului în sălbăticie, mai apoi, în anii ’60 și ’70 s-au realizat reintroduceri și în fosta URSS (Ucraina, Bielorusia, Lituania).
În România, după câțiva ani de pregătire, în data de 22 martie 2012 în Parcul Natural Vânători Neamț s-a pus în libertate primul grup de zimbri, o premieră la nivel național. Pornind de la acest exemplu, începând cu 2016, WWF- România a început reintroducerea în Munții Țarcu, iar Fundația Conservation Carpathia s-a preocupat de o inițiativă similară, din 2020, în Munții Făgăraș. După 13 ani de la prima eliberare, în România sunt aproximativ 300 de exemplare în libertate, efectiv cu care ne situăm pe locul al III-lea în UE!
Eforturile făcute în vederea salvării zimbrului și succesele obținute (în prezent, în Europa, sunt mai bine de 10.000 de exemplare) ne arată că, în pofida dificultăților, nu este chiar totul pierdut. Cooperarea internațională a fost determinantă pentru creșterea numerică a speciei și revenirea acesteia în sălbăticie, transformând zimbrul în cel mai de succes exemplu privind recuperarea unei specii. Într-o postură similară s-ar putea afla elanul, măgarul sălbatic și saiga, specii care încă mai există în libertate în Europa sau în proximitatea acesteia. În cazul bourului și calului sălbatic, specii extincte, preluarea funcțiilor ecologice pe care aceste specii le-au avut nu poate fi luat decât de specii asemănătoare. Dincolo de aspectele etice, diferitele încercări de realizare a unor specii-substitut, fie că se numesc Tauros, Heck sau Konik, și-au găsit deja locul în sălbăticie, în diferite colțuri ale Europei!
Chiar dacă dispariția unor specii native este certă, de-a lungul timpului s-a reușit, oarecum în compensație, aclimatizarea cu succes alte specii de erbivore, provenite din alte zone geografice, mai cunoscute fiind muflonul sau cerbul lopătar. Dar despre astea, vom vorbi în episodul viitor!
Pe același subiect: Marile erbivore sălbatice dispărute din fauna României (1)
