Aurel BĂJENARU ■
Am citit cu profundă uimire fragmentul de mai jos, extras din Wasserzeichen. – Ersonnene Chronik de Eginald Schlattner, o lucrare al cărei titlu – Filigran, adică „marcaj ascuns” – pare să trimită simbolic la opinii nespuse, dar profund înrădăcinate în memoria colectivă.
Fragmentul contrazice nu doar discursul oficial promovat de administrația săsească, de odinioară și din prezent, ci și declarațiile publice ale autorului care, în calitate de „ambasador cultural”, a susținut constant ideea unei integrări armonioase a sașilor în România post-Trianon.
Ceea ce se exprimă în acest pasaj este, în esență, o respingere clară a mitului „aderării benevole” a sașilor la România Mare în 1919.
Iată formularea tranșantă:
„Falsch, wenn es heißt, wir Sachsen hätten 1919 unseren Beitritt zu Rumänien beschlossen. Schon das Wort ‘Beitritt’ ist falsch. Nicht wir gingen nach Rumänien, sondern Rumänien kam über uns. Und ferner: Was blieb uns anderes übrig?”
(Fals, când se spune că noi, sașii, am hotărât în 1919 aderarea noastră la România. Chiar și cuvântul „aderare” este fals. Nu noi am mers spre România, ci România a venit peste noi. Și, în plus: ce altceva ne rămăsese de făcut?”)
Această formulare, extrem de clară și lipsită de ambiguități, evidențiază o percepție istorică alternativă, profund diferită de retorica consensuală a conviețuirii. Sașii nu ar fi fost „parte activă” într-un proces de unificare, ci mai degrabă victime ale unei realități geopolitice impuse – căreia au ales să i se conformeze din calcul și instinct de supraviețuire:
„Wir, die circumspecti, handelten klug und weise in vorauseilendem Gehorsam.”
(Noi, cei precauți, am acționat inteligent și înțelept, cu o ascultare anticipativă.)
Această remarcă cinică și realistă, în care loialitatea este mai degrabă o strategie decât o convingere, expune o dualitate identitară esențială pentru înțelegerea poziției comunității săsești în secolul XX. Ea contrazice narațiunea oficială postbelică despre loialitate și integrare, dezvăluind o tactică de adaptare, nu o adeziune sinceră.
Prin acest fragment, Schlattner nu doar că demitizează momentul 1918/1919, dar oferă și o explicație lucidă, chiar rece, despre felul în care minoritățile, inclusiv cea săsească, au acționat în fața unui nou context politic. El nu glorifică, nu judecă, ci notează cu o precizie aproape documentară mecanismele prin care s-a făcut „înrolarea simbolică” într-un stat nou, străin prin cultură și limbă.
Acest pasaj este, într-adevăr, un filigran identitar: un strat ascuns, dar revelator, al poziției reale a unei elite germane transilvănene care, în spatele unei loialități afișate, a nutrit o cu totul altă perspectivă asupra realității post-Trianon. Această disonanță între public și privat, între discursul politic și vocea interioară, este exact ceea ce titlul cărții – Wasserzeichen – pare să semnalizeze subtil, dar decisiv.
(fragment din Eginald Schlattner: Wasserzeichen. Ersonnene Chronik, pag. 317–318)
**„Este fals când se afirmă că noi, sașii, am hotărât în 1919 aderarea noastră la România. Chiar și cuvântul ‘aderare’ este greșit. Nu noi ne-am dus spre România, ci România a venit peste noi. Și, în plus: ce altceva puteam face? Cu sau fără noi, zarurile erau deja aruncate. Noi, cei precauți (circumspecti), am acționat cu înțelepciune și prudență, supunându-ne din timp.
Românii au dus război exact trei luni. La sfârșitul lunii august au invadat Transilvania. La 1 decembrie, generalul Mackensen se afla deja în București. Curtea a fugit la Iași. Acolo au așteptat și au suferit și au sperat și s-au rugat – curtea și poporul laolaltă, stârniți de regina Maria. (…)
Să-ți pui mâinile în poală, să aștepți și să te rogi. Dar în momentul prielnic să apuci cu ambele mâini. Demn de luat aminte ca tactică și matrice. Așa se poate reuși în istorie – nu doar cu zăngănit de săbii prusace.
Vechiul Regat al României s-a umflat după război aproape de trei ori în dimensiune. Dar în noua Românie Mare, unul din trei locuitori nu era român, ci făcea parte din cele douăzeci de alte etnii. Doar atât: aproximativ 800.000 de germani, 800.000 de evrei, un milion și jumătate de maghiari.
Cu toate acestea, Bucureștiul a proclamat un stat național unitar. Iar maghiarii, care au luptat patru ani și jumătate – da, incredibil, patru ani și jumătate – ca niște lei, au pierdut două treimi din regatul lor. Peste un sfert din populația maghiară trăiește azi ca minoritate în afara granițelor proprii – un caz unic în Europa postbelică, fărâmițată.”**
Acest fragment dezvăluie o poziție profund revizionistă și critică față de înțelegerea istorică oficială a Tratatului de la Trianon și a formării României Mari. Autorul:
• Neagă caracterul voluntar al aderării sașilor la statul român („România a venit peste noi”);
• Scoate în evidență lipsa de opțiuni a minorităților („Ce altceva ne rămânea de făcut?”);
• Critică naționalismul românesc post-1918, sugerând că un stat multietnic nu putea fi proclamat ca „național unitar” fără a ignora sau suprima realitatea demografică;
• Exprimă un respect implicit pentru maghiari, admițând sacrificiile lor militare și „nedreptatea” istorică a pierderii teritoriale.
Este o voce sinceră, nefiltrată, din interiorul comunității germane din Transilvania, care nu se conformează cu discursul oficial al loialității necondiționate, ci oferă o perspectivă istorică alternativă, realistă și incomodă, contrară chiar și propriei atitudini afișate până acum față de țara în care s-a născut.
Cine este Eginald Schlattner pe scurt?
Eginald Norbert Schlattner (n. 13 septembrie 1933, Arad) este un teolog luteran și scriitor de origine săsească, important reprezentant al culturii germane din România.
Exmatriculat din Facultatea de Teologie în 1952, a urmat studii în matematică și hidrologie, obținând diploma în 1969. A fost arestat în 1957 și condamnat la doi ani de închisoare pentru „omiterea denunțării înaltelor trădări”. După detenție, a lucrat ca inginer, apoi a revenit la teologie, devenind paroh în Roșia și capelan în penitenciare.
Debutând la 65 de ani cu romanul “Cocoșul decapitat”, a publicat ulterior o trilogie autobiografică, tradusă în numeroase limbi, din care două volume au fost ecranizate.
A fost numit Ambasador cultural al României (2002), decorat cu Crucea de Onoare a Austriei (2004) și Crucea de Merit a Germaniei (2021). UBB Cluj i-a acordat titlul de doctor honoris causa în 2018.
Considerat „ultimul paroh sas” din Roșia, este apreciat pentru scrisul autentic și implicarea socială.
Activitatea sa a stârnit admirație, dar și controverse legate de trecutul comunist.
Discursul sau din anii 2003 i-a adus nenumărate elogii:
„Țin la această țară și știu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume! Când în pădurile și mlaștinile unde astăzi se află Berlinul creștea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemțește și se rosteau rugăciuni latinești. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 – la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la școala lui germană, unde se predau două ore de limbă română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a.”
[/responsivevoice]
