Leonard MOCANU ■
Cu viteză, între două capitale
Și a sosit ziua primului transfer. Lăsam în urmă capitala oficială și istorică Beijing, pentru a ne îndrepta către capitala financiară, Shanghai. Întrucât trenul nostru urma să plece în jurul orei 13.00 și cum dimineața nu merita să fie pierdută, propunerea ”maselor” a fost o vizită la Grădina Zoologică, care ne-ar fi permis să-i cunoaștem pe frumoșii și misterioșii urși Panda, chiar la ei acasă. Alternativa ar fi putut să se cheme shoppingul, dar plasarea marilor centre comerciale la periferia orașului și ora matinală, nepotrivită cu programul magazinelor, ne-a condus către prima opțiune.
Aș dori să ating aici unul dintre punctele care e posibil să-i dezamăgească pe cei ce intenționează o excursie în China pentru shopping: programul foarte intens, precum și lipsa unor centre comerciale în proximitatea hotelurilor (chiar dacă acestea sunt poziționate central) sau a spațiilor vizitate sunt două impedimente în calea dorințelor celor amatori de produse de firmă. În linii mari, așa cum am văzut și vom mai vedea, oportunități de cumpărare de produse există, fie că ele sunt bijuterii, articole de mătase, artefacte, ceai, suveniruri. Amatorii de chilipiruri nu prea au avut multe oportunități de a-și cheltui resursele financiare prin magazinele de renume internațional. Singurele locuri în care s-ar fi putut face așa ceva au fost vestita stradă Nanjing din Shanghai și complexul Venezian din Macao.
Dintre membrii grupului, din diverse motive patru persoane au spus ”pas” vizitei la Zoo, ceea ce a impus să ne întoarcem din timp la hotel pentru a reîntregi echipa, înainte de plecarea spre gară. Și aici ar fi ceva de spus, și anume că s-au ridicat unele voci cum că minoritatea se supune majorității, iar în acest caz persoanele respective ar fi trebuit fie să vină cu noi și să stea în autocar sau să umble aiurea pe străzi, fie să ne însoțească la Zoo. Atâta vreme cât momentul nu era în program, opinez că mai multă indulgență nu ar strica nimănui, cu atât mai mult cu cât nu suntem stăpâni pe timpul, pe gusturile și pe finanțele altora. Astfel de călătorii în grup sunt și o probă de maturitate și de toleranță.
Grădina Zoologică din Beijing a fost fondată în anul 1906, fiind astfel cea mai veche de acest fel din China. Se întinde pe 89 de hectare, dintre care 5,6 hectare luciu de apă. Găzduiește peste 450 de specii de animale terestre și peste 500 de specii de animale marine, în total, peste 14.500 de viețuitoare. Este vizitată annual de peste cinci milioane de persoane.
Zoo Beijing este gazda unor specii rare, precum Panda Uriaș, tigrul din China de Sud, salamandra uriașă chineză, aligatori, maimuțe, gazele, căprioare. Dintre locatari, merită amintite animalele de mari dimensiuni, precum ursul negru chinez, elefanții, gorilele, hipopotamii, urșii albi, dar și animale de pe alte continente, precum canguri, girafe sau zebre.
Evident, odată intrați, ne-am îndreptat către spațiile destinate urșilor Panda, pentru că ei constituie marea atracție, mai ales că oricine își dorește să-i vadă mișcânduse, făcând giumbușlucuri, mâncând bambus sau îmbăindu-se. Ei sunt găzduiți atât în spații exterioare, cât și interioare. Dacă la exterior vizitatorii pot rămâne pe alei oricât doresc, pradă capriciilor ”starurilor” de ocazie, la interior publicul parcurge un circuit cu intrare și ieșire din zece în zece minute, pentru care se stă la coadă, în cel mai fericit caz una-două ture. Evident, la interior este și un magazin de suveniruri, cu orice fel de lucruri pe care se poate imprima sau modela un Panda. Unul din zece vizitatori este înarmat cu o cameră foto profesională, încercând să surprindă un cadru cât mai ”vandabil” cu putință.
Am parcurs și noi aceste spații, apoi, pentru ora rămasă, am urmat indicațiile Lisei de a merge pe circuitul ce trebuia să ne aducă la punctul de întâlnire. Am trecut rând pe rând pe lângă cuștile maimuțelor, urșilor bruni și polari (cărora le fierbea grăsimea pe sub blana mițoasă, drept pentru care traseul lor de plimbare cuprindea și camera frigorifică), vulpilor și lupilor (cam jigăriți după gustul nostru), pentru a ajunge în zona felinelor mari. Aici l-am salutat pe Regele Animalelor, precum și pe urmașul lui Sher-Khan din Cartea Junglei. Evident, nu puteam omite să dăm binețe Colonelului Hathi, elefantul, și puiuțului său, care rumegau porția de fân de la micul dejun. Cum ceasul ne dădea ghes, am pornit către locul de întâlnire, dar neșansa a făcut să ratăm un indicator, astfel că am hălăduit mai mult decât necesar, lăsându-ne colegii să ne aștepte în soare. Evident, cu autocritica făcută, ne-am urcat în autocar și am pornit către hotel, pentru întregirea echipei.
Ne-am luat ”rămas bun” de la clădirile și bulevardele metropolei, în drum către Gara de Sud, Beijingnan, cum îi spun localnicii. Să-i spunem gară, deși facilitățile tehnice și de securitate nu diferă cu nimic de cele ale unui aeroport. Odată pătrunși în imensa încăpere a gării, ne-am pomenit direct în fața ”cuptoarelor cu microunde” – benzile cu raze x pentru controlul bagajelor. Deja preveniți, unii dintre colegi au renunțat la spray-urile mai mari de 125 mililitri, alții au verificat vigilența … verificatorilor, ajungând în final să opteze la a se despărți definitiv de obiectele cu pricina, sau de a se reîntâlni cu ele la Xi’an, pentru că la Shanghai ar fi fost imposibil. Totul, bineînțeles, contra unei taxe.
Activitatea de control a solicitat-o pe Lisa, pusă în postura de traducător și mediator. Oficial, de ea ne despărțiserăm deja în autocar, când, pe lângă mulțumirile binemeritate, a primit și un pliculeț cu bacșișul tradițional în aceste condiții, conform înțelegerilor dintre agențiile de turism. Îi las pe doritori să calculeze, dacă vor, cam ce sumă poate primi un ghid local sau un șofer de autocar, dacă totalul acestui comision s-a ridicat la 1.300 de Euro și a fost necesar pentru cinci orașe. Am înțeles că între agențiile de turism există o înțelegere, prin care însoțitorul de grup evaluează calitatea prestației celor doi și decide suma pe care o va plăti, care nu poate fi mai mică de un prag minimal. Pentru servicii suplimentare sau pentru un calificativ maxim, însoțitorul poate ”plusa” cu câteva zeci de Euro. Mai mult, el completează un formular de evaluare, care este predat ghidului local și pe care acesta îl transmite la agenția cu care colaborează. În general, ghizii locali (ca și majoritatea însoțitorilor de grup) nu sunt angajați ai agențiilor, ci colaboratori externi. Mulți dintre ei sunt solicitați pentru diverse programe și, în funcție de evaluare, se mai apelează ulterior la ei. Cum colaborarea are un regim aleatoriu, iar între ”angajamente” poate trece ceva timp, bacșișul are tocmai rolul de a oferi un ”ajutor social” celor ce practică această meserie. Din ce ne-a spus Lisa, pentru a putea obține o pensie la finalul muncii active, cetățenii chinezi trebuie să cotizeze un număr de ani, iar cuantumul pensiei nu este foarte încurajator pentru cei ce au cotizat cu sume la minim. Lisa a fost…Lisa până la capăt și ne-a oferit, în contrapartidă, câte un mic suvenir.
Ne-am răspândit apoi prin gară, așteptând să treacă timpul până la plecarea trenului. După ce am identificat poarta de îmbarcare, la fel ca la avion, Lisa a uzat de ”farmecele” ei, pentru a-i convinge pe lucrătorii de la controlul tichetelor să lăsăm valizele la un loc și să umblăm ”dezlegați” doar cu bagajele ”de mână”. Ce am putut ”admira”? panourile de informații, rândurile de banchete (pentru că spațiul este și o imensă sală de așteptare pentru călătorii ”de rând”, VIP-urile având săli separate), tonetele cu suveniruri, toaletele publice și foarte multe restaurante, mai toate pline. Ce am mai remarcat? curățenia exemplară, ceva cu care deja ne obișnuiserăm, pentru că oriunde întorci capul într-un spațiu public vei vedea pe cineva măturând, adunând gunoaie, ”pescuind” divese de pe suprafața lacurilor, dând cu mopul sau ”dându-se” cu mașinuțele de curățenie. Dacă ne gândim la vremurile care au pus lumea pe jar în urmă cu cinci ani, trebuie spus că sub zece procente dintre chinezi folosesc măști de protecție în public.
La fel ca la avion, accesul pe peron, prin poarta de îmbarcare se face cu doar 20 de minute înainte de plecarea trenului, în baza biletului sau, în cazul nostru, a pașaportului. Beijing era cap de linie, iar locurile noastre erau împreună, în vagonul 12. Și aici Lisa a făcut ce a făcut și ne-a băgat ”prin față”, în condițiile în care ceilalți călători așteptau cuminți la coadă, la cei doi turnicheți. În stațiile de pe traseu, pe peron sunt amplasate plăcuțe care să orienteze călătorii cu privire la locul în care va opri fiecare vagon. Călătorii așteaptă în coloană și, deși trenul nu oprește decât pentru două minute, este timp suficient pentru coborâre și pentru urcare. În aceste stații, traseul celor care urcă în tren este diferit de al celor care coboară, astfel că cele două fluxuri nu se întrepătrund. Nimeni nu staționează pe peron dacă nu are bilet de călătorie, iar ”persoanele care au condus pe călători la tren” își iau ”la revedere” înainte de controlul de securitate.
Odată urcați în tren, ne-am depus bagajele mai voluminoase la capătul vagonului (evident, cine a avut noroc să găsească loc), sau pe platformele de deasupra scaunelor, solicitându-le din plin. Locurile nu au fost individualizate, dar, evident, a fost OK pentru toată lumea. În vagon, fiecare rând de scaune are cinci locuri, grupate câte trei, respectiv două, separate de culoar. Toate banchetele sunt orientate în sensul de deplasare a trenului, iar la capăt de linie, dacă este cazul, printr-o simplă apăsare de pedală spătarele acestora sunt ”răsturnate” în sens invers, iar vagonul e gata pentru o nouă deplasare. Fiecare vagon are un însoțitor propriu, dar în tren există personal pentru curățenie, personal de ordine (inclusiv patrulă de poliție), sau vânzători de produse alimentare de la vagonul-bar. Evident, la fiecare capăt de vagon există cel puțin o toaletă și trebuie să fiu sincer să spun că a fost singurul loc unde se ”cam” simțea un iz specific, nu foarte convingător, deși curățenia era la ea acasă.
În timp ce însoțitorii verificau corectitudinea amplasării bagajelor, astfel încât nimic să nu atârne în afara platformelor de plexiglas, noi ne simțeam, vorba lui Mircea Baniciu, ”În tren”: Dă-i, băiete, drumul/Că n-avem răbdare./E gata, un șuier, un limpede zvon/Și trenul se mișcă cu noi. Salutare!/Trec umbre grăbite pe lângă vagon.
Adio, Beijing, romantică umbră! Am pornit de pe loc fără obișnuita opinteală a locomotivei, iar deplasarea a fost încă de la început foarte lină, fără agasantul ”glas” al roților de tren. Acest lucru este posibil pentru că la trenurile de mare viteză nu există macaze, liniile pe care circulă acestea fiind ”dintr-o bucată”. La intrarea în stații, se poate observa cum liniile trenurilor de mare viteză converg pe trasee individuale, pe viaducte plasate la divese înălțimi. Fiecare linie ajunge la peronul corespunzător și, de acolo, pleacă mai departe urmând un traseu divergent de al ”suratelor”.
Acest regim se aplică doar trenurilor de mare viteză, care circulă pe rute lungi, între principalele orașe ale Chinei. Trenurile de mare viteză sunt operate de compania de stat CRH (China Railway High-speed), iar garniturile sunt diferite, funcție de firma constructoare, o ”combinată” chineză, cu una dintre marile firme din domeniu (Bombardier, Siemens, Shinkansen). De regulă, după o colaborare sau o producție pe bază de licență, China a trecut la producția proprie a garniturilor. Acestea pot circula cu viteze de croazieră de 250-380 Km/h, dar în probe au depășit cu mult ”borna” 450.
În vagon, pe un afișaj digital, ne erau prezentați (din nou ca la avion) principalii parametri ai ”zborului”, iar ochii noștri erau pironiți pe spațiul unde era afișată viteza. După mai multe încercări, ca la atletism, ”ștacheta” a fost fixată la 351 Km/h, valoare pe care nu am mai văzut-o la următoarele călătorii, mulțumindu-ne cu viteze de ”doar” 330-340. Inginerul din mine, pus pe cârcoteală, nu poate să nu remarce toate datele de pe panou și, mai ales, cele 34 grade Celsius ale temperaturii exterioare. Chiar la ora la care scriu în sudul României se înregistrează temperaturi similare, iar știrile abundă de informații care ne anunță că, ”din cauza dilatării șinelor”, trenurile vor circula cu viteză redusă, urmând să înregistreze întârzieri semnificative. Și când te gândești că cei aproape 1.400 de Kilometri dintre Beijing și Shanghai au fost parcurși ”la minut”, poate că numai pentru asta și merită să ajungi la ”capătul lumii”.
În rest, în tren vânzătoarele treceau încoace și încolo, personalul de curățenie trecea într-un sens cu sacul pentru resturi, iar înapoi cu un mop și un pulverizator cu dezinfectant, poliția își făcea și ea rondul, iar ”mozaicul” călătorilor își schimba compoziția în fiecare dintre stațiile de pe traseu. Despre vagonul-bar, să spunem că e mai degrabă un butic, de unde călătorii nerăbdători să aștepte angajata trenului își pot procura produse alimentare sau băuturi răcoritoare și cafea. Noțiunea de bar este pretențioasă, pentru că doar cumperi și pleci, pentru că sunt, în mod excepțional, foarte puține locuri la mese unde să poți ”descânta” cafeaua, sucul sau pachețelul de alune.
Cele aproape patru ore ale călătoriei au trecut foarte repede, în consens cu viteza trenului. De la fereastră am putut admira peisajele, nu spectaculoase, dar care arată că fiecare metru pătrat este îngrijit și valorificat. Am trecut pe lângă loturi agricole, în principal orezării, solarii, dar și heleștee pentru piscicultură intensivă. Din loc în loc, pe loturile de pământ, am văzut ceva ce semăna a morminte. Am avut confirmarea că asta și erau. În China, în anumite regiuni, persoanelor care au lucrat un lot de pământ pentru foarte mulți ani li se permite să fie înmormântate pe acel lot, în semn de recunoștință și respect.
Localitățile de mici dimensiuni par într-un amplu proces de transformare. Nu există case decât în mod excepțional, iar blocurile vechi cu câteva etaje sunt înlocuite cu blocuri noi, cu multe etaje. Dezvoltare pe verticală, nu? În orașele mai mari, unde trenul a avut opriri, ”câmpurile” de blocuri de peste 25-30 de etaje sunt la ordinea zilei, chiar dacă multe dintre acestea arată evident a fi nelocuite. S-a construit ”pe stoc”, ”just în case”, astfel că orice inițiativă economică în localitate sau împrejurimi se bazează pe posibilitatea de a oferi celor ce vor lucra acolo spațiul de cazare necesar. Dacă este să o spun, după gustul meu blocurile, în proporție covârșitoare, sunt finisate la exterior în culori cam prea terne. Pentru că vorbim de locuințe, să spunem că blocurile mai vechi din Beijing, din cartierul unde este amplasat hotelul, au gratii la ferestre și la balcoane la toate etajele, în mare parte realizate ”în regie proprie” fără o concepție estetică unitară. Explicația este că se evită căderea copiilor de la etaj. La blocurile noi foarte înalte, ca deltfel și la hoteluri, ”termopanele” sunt astfel făcute încât să nu se deschidă decât puțin, pentru aerisire.
Shanghai ne-a întâmpinat cu o temperatură ridicată și cu o atmosferă cu umiditate mare, factori de disconfort. La ieșirea din gară, ne aștepta Cati, noul ghid local. Nu am stat să-i verific ortografia numelui occidental, dar o voi folosi, pentru simplificare, pe cea românească.
Înainte de a porni pe străzile metropolei, să facem cunoștință cu aceasta. Shanghai este unul dintre cele patru municipii ale Chinei care are regim de autonomie administrativă. Are o populație a zonei metropolitane estimată la aproximativ 30 milioane locuitori (cel mai mare oraș din China și al treilea din lume, în baza ultimelor statistici, după Tokyo și New Delhi). În anul 2022, produsul metropolitan nominal brut s-a ridicat la circa 13 trilioane Yoani (aproximativ 1,9 trilioane USD). Este unul dintre cele mai puternice centre din lume în domenii precum finațe, afaceri și economie, cercetare știință și tehnologie, prelucrarea mărfurilor, transport, turism și cultură. Portul Shanghai este cel mai aglomerat port de containere din lume. Rețeaua de metrou, deschisă în 1993, este cea mai lungă din lume.
Shanghai a fost un mic sat de pescari, situat în estuarul fluviului Yangtze, la vărsarea acestuia în Marea Chinei de Sud și la confluența cu afluentul său, Huangpu. Dezvoltarea sa în ritm astronomic a început în secolul al XIX-lea, având drept ”acceleratoare” poziția sa favorabilă și comerțul internațional și intern al Chinei. De fapt, și numele în etimologia locală înseamnă ”Deasupra Mării”. Shanghai a fost unul dintre cele cinci orașe obligate să-și deschidă activitatea de comerț cu țările europene, după primul Război al Opiului. Înflorirea orașului a fost maximă în anii ‘30 ai secolului trecut, devenind principalul nod comercial și financiar al Asiei.
După cel de-al doilea război mondial, odată cu victoria revoluției comuniste în China, orașul Shanghai avea să intre într-un puternic con de umbră, comerțul fiind limitat la schimburile cu țările comuniste. După câteva decenii de ”penitență” nemeritată, odată cu reformele economice inițiate de liderul chinez Deng Xiaoping în anii ‘80, orașul și-a recăpătat strălucirea, prin trecerea la un program de reconstrucție și dezvoltare, în special în districtul Poudong (cel plasat la est de râul Huangpu). Shanghai a fost clasificat drept ”oraș global”, adică nod al economiei mondiale. În 2024, găzduia 13 dintre primele 500 de companii din lume, fiind clasat pe locul patru la acest criteriu. A devenit un important centru global în domeniul cercerării și tehnologiei și găzduiește mai multe universități de renume mondial, precum Fudan și Jiaolong.
Istoric vorbind, primele așezări ale actualei metropole au existat în partea de vest, cu 6.000 de ani în urmă. În antichitate, așezarea, cu numele de ”Hu”, a aparținut mai multor monarhi și seniori locali. În perioada imperială, rolul orașului de port maritim a crescut, fiind unul dintre importantele noduri comerciale în relația Asia-Europa. În secolul al XIX-lea, odată cu primul război al opiului, Shanghai a devenit, prin tratatul de pace, oraș deschis pentru comerțul internațional. Marea Britanie, Franța și Statele Unite și-au întărit prezența pe malul estic al râului Huangpu, în afara zidurilor vechii cetăți, care a rămas sub administrarea Chinei. După primul război sino-japonez, încheiat în 1895, Japonia a devenit un nou actor econumic și comercial în Shanghai. Japonia a construit fabrici în oraș, iar exemplul a fost urmat și de alte țări. Stanghai a căpătat porecla de ”Marea Atenă a Chinei”.
După abolirea monarhiei, în 1912, zidurile orașului vechi au fost dărâmate, deoarece stânjeneau dezvoltarea. La Shanghai, în Districtul Francez, a luat ființă în anul 1921 Partidul Comunist Chinez, iar în anul 1925 tot din Shanghai a pornit mișcarea naționalistă chineză, în urma protestelor și grevelor locale, ce s-au extins în toată țara. Anii de glorie ai orașului au început în 1927, după separarea de provincia Jiangsu. Orașul a început să se dezvolte pe baza unui plan de modernizare, în afara concesiunilor străine, s-a construit un nou centru civic, un stadion, o bibliotecă publică, un muzeu, o clădire nouă a primăriei. În acei ani, la Shanghai a luat ființă o nouă formă de distracție, curentul muzical shidaiqu, o fuziune între folclorul chinez, jazzul american și muzica de film de la Hollywood.
În anii ‘20-’30, Shanghai a devenit ținta multor mii de emigranți, din toată lumea, inclusiv 20.000 ruși, din tabăra ”albilor”, după constituirea URSS. În 1932, orașul avea aproximativ 70.000 de străini, iar numărul lor a crescut, odată cu refugierea a aproximativ 30.000 de evrei din Europa. Odată cu invadarea Chinei de către Japonia și mai ales după Bătălia pentru Shanghai (1937), anumite districte ale orașului au fost complet distruse, printre acestea fiind și numeroase magazine și fabrici. După ocuparea completă a orașului, în 1941, acesta a devenit un ghetou pentru numeroși evrei refugiați din Europa din calea Holocaustului, din Lituania, via Rusia, sau din Italia, pe calea mării. În ghetou au fost internați și evreii sosiți anterior în Shanghai.
După război, ca urmare a revoluției comuniste, majoritatea firmelor străine și-au mutat sediile în Hong Kong. Economia orașului și-a reluat dezvoltarea, suprafața acestuia a crescut de la an la an, noi districte au fost înglobate de municipalitate, care a căpătat statutul de autonomie. Shanghai a primit numele de ”oraș roșu”, aici dezvoltându-se foarte puternic radicalismul de stânga, ca urmare a numărului foarte mare de muncitori. Acest radicalism a avut o influență nefastă în anii revoluției culturale (1967-1976, când muncitorii s-au organizat și au creat adevărate ”tribunale”, care au exercitat teroare asupra băncilor și altor instituții financiare, precum și a populației.
Deși un contributor foarte important la bugetul național, în perioada 1949-1983, Shanghai nu a beneficiat nici pe departe de investiții comparabile cu sumele virate, astfel că economia acestuia, chiar dacă a crescut, orașul a dat impresia că e tratat ca o rudă săracă. Reformele au început în anii ‘80, când China era condusă de Deng Xiaoping. Începând cu 1990, s-au declanșat reforme de liberalizare economică, s-a permis din nou accesul capitalului străin, iar Shanghai a fost desemnat de conducerea comunistă drept ”capul dragonului” reformelor economice.
În prezent, Shanghai este una dintre destinațiile turistice de mare atracție, principalele obiective fiind ”The Bund”, faleza vestică a râului Huangpu, sau peninsula Lujiazui, cu impozantele construcții, precum Turnul Perla Orientală (Oriental Pearl Tower), Turnul Shanghai, Muzeul Shanghai sau Teatrul Mare. Orașul mai păstrează obiective tradiționale, precum Grădina Yu sau Templul Buddha de Jad. Turiștii dornici de shopping pot alege, de asemenea, o expediție pe strada pietonală comercială Nanjing.
Este impresionant să parcurgi orașul pe numeroasele artere suspendate, unele dintre ele trecând la câțiva metri de balcoanele blocurilor de locuințe, undeva mai sus de etajul zece. Centrul este impresionant ziua, dar mai ales noaptea, fiecare moment având doza sa de pitoresc. Privilegiat de a fi vizitat Shanghai în urmă cu mai mulți ani și de a pătrunde în unele spații de real interes, precum Muzeul Shanghai și Pearl Tower, precum și de a admira panorama orașului de pe râul Huangpu (e adevărat în luna noienmrie și pe un vânt destul de tăricel), aș pleda oricând pentru includerea în program a Turnului, unde, pe platforma belvedere, senzațiile și emoțiile se întrepătrund. Pentru că nu e de colo să vezi orașul sub tine de la 351 metri printr-o platformă de plexiglas, neștiind dacă să te minunezi, sau să te temi că aceasta s-ar putea sparge în milioane de bucăți, lăsându-te pradă gravitației. Pentru a oferi o imagine cât mai veridică, am inclus în galeria foto și câteva ”amintiri” de la prima călătorie în China.
După sosire, am fost conduși la un restaurant, unde ni s-a servit cina, apoi, conform înțelegerii, colegii noștri s-au îmbarcat pentru croaziera pe Huangpu. Am preferat să ne dezmorțim, parcurgând pe jos mare parte din faleza The Bund, unde ne-am strecurat printre miile de persoane, în special tineri, plini de bună dispoziție și exuberanță. Atmosfera era complet diferită de cea din Beijing, fapt ce denotă foarte clar diferența de mentalitate a populației din capitala Chinei, versus unul dintre cele mai cosmopolite orașe ale lumii. Cu ani în urmă, pe puntea navei ce ne plimba pe apele râului Huangpu, printre atâtea minunății, am întrebat dacă poate fi pe lume ceva mai frumos. Răspunsul însoțitorului nostru a fost ”Nu ați văzut Hong Kong”. Cu aceste gânduri în minte, am ajuns târziu în noapte la hotel, unde ne-am găsit odihna într-o cameră superbă, la etajul 22.
