Leonard MOCANU ■
Xi’an, capitală a culturii și vieții de noapte
Am părăsit Shanghaiul la bordul unui alt tren de mare viteză, îndreptându-ne către nord-vest, spre un alt oraș simbol al Chinei, una dintre cele patru capitale străvechi ale țării, pe parcursul unui mileniu și al mai multor dinastii.
Xi’an este capitală a provinciei Shaanxi, cel mai mare centru urban din nord-vestul Chinei, cu o populație de aproape 13 milioane de locuitori, inclusiv zona metropolitană. Cunoscut pentru cea mai mare parte a istoriei sale sub numele de Chang’an, actualul Xi’an este unul dintre cele mai vechi orașe ale Chinei. De-a lungul timpului, Xi’an a fost un punct terminus al Drumului Mătăsii, iar Armata de Teracotă, vestigiu arheologic bimilenar, l-a transformat în cea de-a doua destinație turistică a Chinei.
În baza noii politici de dezvoltare economică a Chinei continentale, Xi’an a devenit un centru important cultural, industrial, politic, educativ și în domeniul științei și tehnologiei. În 2020, orașul a fost clasificat drept punct nodal global de rang secundar (Beta-city) de think-tank-ul britanic Globalization and World Cities Research Network. Este unul dintre primele 100 de centre financiare ale lumii și în ”top 20” mondial din punct de vedere al rezultatelor cercetării științifice, consecință și a existenței aici a trei universități de de rang național și a altora de importanță regională. Este înfrățit cu peste 30 de orașe din întreaga lume, alături de Istanbul, Kyoto, Edimburgh, Dortmund, Brasilia, Canberra, Cairo, Quebec City, Melbourne și Atena, aflându-se și capitala Moldovei, Iași, încă din anul 1994.
Numele localității se poate traduce drept ”Pacea Vestului”, fiind adoptat încă din secolul al XIV-lea, iar apostroful indică faptul că pronunția este în două silabe. Orașul actual se întinde pe suprafața mai multor localități vechi, iar rolul său important în istorie este consemnat încă din secolul al XI-lea înainte de Hristos. În timpul războiului cu Japonia, în anul 1938, Xi’an a fost teatrul unor lupte aeriene feroce și nu a fost cucerit. Armata Populară de Eliberare a intrat în oraș pe 20 mai 1949, iar pe timpul președinției lui Mao Zedong a fost inclus în Programul de dezvoltare a Chinei Continentale. Poate nu e lipsit de interes să știm că ora oficială a Chinei se dă de la Centrul Național al Timpului, situat în proximitatea orașului.
Xi’an are o rețea de peste 270 de linii de transport în comun, cu peste 7.800 de autobuze, iar numărul zilnic al călătorilor este estimat la patru milioane. În 2013 s-a înființat un serviciu de închiriere a bicicletelor, cu peste 52.000 de unități, folosite zilnic de peste 200.000 de cetățeni. Rețeaua de taxi este bine reprezentată (aveam să beneficiem și noi de ea), iar cunoscutele scutere electrice sunt văzute peste tot, pe carosabil sau pe trotuar. Toate acestea chiar dacă principalele puncte de atracție turistică sunt accesibile și pe jos sau cu metroul, iar administrația locală a sistematizat zona centrală cu pasaje sub și supraterane, pentru siguranța pietonilor și fluidizarea traficului.
Economia orașului și a regiunii cunoaște o dezvoltare puternică, dominante fiind industria prelucrătoare, turismul și comerțul, dar și domeniul IT, cu accent pe dezvoltarea software, unde Xi’an este printre pionieri. Xi’an joacă un rol important și în industria aeronautică, axată în special pe echipamente civile.
Am ajuns, după un drum de cinci ore și jumătate, în Gara Xi’an Nord, construită între 2008-2011, având 34 de peroane, cea mai mare stație de tren de mare viteză din nord-vestul Chinei, la data inaugurării. Trebuie spus că darea în folosință a liniilor de mare viteză a pus în dificultate traficul aerian de pasageri, linia aeriană de pasageri Zhengzhou-Xi’an fiind închisă la numai 48 de zile după deschiderea rutei feroviare. Din discuțiile cu ghizii locali, aceștia ne-au spus că trenurile de mare viteză sunt preferate curselor aeriene interne, pentru că cele din urmă au întârzieri, pierzând prioritatea în fața curselor internaționale, sunt foarte confortabile, pot transporta un număr mai mare de călători decât un avion și opresc și în stații de pe traseu. Xi’an mai are o gară pentru trenurile clasice, și alte gări în construcție pentru TGV-uri.
Am fost întâmpinați de ghidul local Sofia și, pentru că ora era improprie check-in-ului, am luat cunoștință cu punctele de interes ale orașului. Prima oprire a fost la Poarta de Nord a zidului care protejează orașul istoric. Zidul de protecție a orașului vechi a fost construit pe timpul dinastiei Ming și are peste 600 de ani vechime. Zidul este o emblemă a orașului și pe el se poate ajunge din mai multe puncte, cel mai aglomerat fiind Poarta de Sud. În afara zidului, orașul era protejat și de un șanț cu apă, astăzi ”reinterpretat” și sistematizat, oferind o priveliște impresionantă. O plimbare pe zid, pe jos sau cu bicicleta, oferă turistului o experiență unică, acesta putând admira construcțiile vechi și cele recente, deopotrivă.
Poarta de Nord are o curte interioară care, după spusele Sofiei, era o capcană pentru inamicii care ar fi penetrat zidul în acest sector, întrucât puteau fi atacați de pe metereze și nimiciți, fiind efectiv fără protecție. Astăzi, curtea interioară și zidul abundă de tinere și tineri îmbrăcați în costume de epocă, în mijlocul roiurilor de fotografi. Le-am făcut și noi concurență acestora, desigur fără vreun scop lucrativ, ci doar pentru plăcerea de a păstra amintiri prețioase, pe care să le împărtășim acasă cu cei dragi.
Pe un vânt nesuferit, am ”călcat în picioare” pavajul zidului, am urcat și am coborât scările către curtea interioară și am vizitat muzeul amenajat într-unul dintre turnuri. Am văzut acolo ținute de luptători și arme ”de epocă”, menite să apere orașul de potențialii atacatori. Sus, pe zid, am aflat că hotelul nostru era plasat în orașul istoric, așa că aveam motive să ne simțim bine protejați pe timpul șederii.
Primită fără prea mare entuziasm, incursiunea pe zid a fost urmată de un alt moment neinclus în programul cu care am plecat din țară: vizita la o școală de caligrafie, gravură și pictură, pentru că, așa cum ne spusese Sofia, Xi’an este privit drept capitală culturală a Chinei, alături de Beijing (capitală oficială) și Shanghai (capitală financiară).
Lecția de caligrafie nu a fost foarte lungă, mai ales că plictiseala pusese stăpânire pe fețele unora. Ghidul nostru ne-a prezentat ”necesarul” tehnic pentru această activitate: hârtie de pai de orez, tuș negru și penel. Asistentele lui ne-au turnat tuș în ”călimări” și ne-au dotat cu hârtie și cu peneluri. Profesorul ne-a încurajat, spunând că nu e greu, dacă se respectă câteva reguli, apoi, pentru a ne cointeresa, ne-a arătat cum se scrie ”România” cu caractere chinezești. De fapt, așa cum avea el să silabisească cu caractere latine, ”Luó-mă-nἱ-yà”. După ce ne-am cam prins urechile încercând și noi, profesorul ne-a încurajat din nou, arătându-ne că, de fapt, scrierea chineză se rezumă la un număr limitat de semne, care pot fi combinate în fel și chip, pentru a obține cele câteva zeci de mii de caractere, aspect despre care am mai vorbit.
Cum lecția avea și o componentă ”comercială”, am trecut apoi în magazin, unde erau produsele expuse, în special picturi și gravuri, frumoase nimic de zis, dar care așa cum se spune mai puțin academic pe la noi, erau bine păzite.
Drumul până în zona centrală a fost scurt, pe un bulevard larg, Beida, până în Piața Turnului cu Clopot. Acolo, am debarcat, urmând a ne întâlni cu autocarul la hotel, după masa de seară. Pentru aceasta, am traversat Bulevardul Xida prin pasajul subteran, apoi, după două sute de metri, am ajuns la restaurant. Cina nu a ieșit prea mult în evidență față de cele anterioare, poate mai ”vegetariană”, ceea ce nu a fost întru totul pe gustul mesenilor. La final, am mai parcurs câteva sute de metri pedestru și am ajuns în fața hotelului Jing Jang West Capital Internațional, gazda noastră pentru următoarele două nopți.
Odată dotați cu ”cheia” de la cameră, evident un card, am fost martorii unei dispute om-inteligență artificială, care ne-a pus pe gânduri pentru viitor: la ușa unuia dintre ascensoare, un paralelipiped pe roți, înalt de vreo 80 de centimetri, cu mai multe leduri clipocind, bodogănea în chineză. Când ușa s-a deschis, ”dihania” s-a autoinvitat în lift, ocupând centrul acestuia și continuând să bodogănească. Fără a fi obișnuiți cu astfel de creaturi, colegii au stopat din fașă intenția paralelipipedului de a pune stăpânire pe lift și au urcat cu bagaje, până la sarcina maximă, evident tastând etajul dorit. Liftul a părut încurcat, neștiind pe cine să asculte mai întâi, ușa s-a deschis din nou, creatura a coborât oripilată, a urcat înapoi, apoi cu mare greutate acesta s-a pus în mișcare, pentru că insolitul pasager își cerea drepturile. Ne-am lămurit: eram în fața unui roboțel-ospătar, trimis cu o comandă room-service, care nu dădea niciun ban pe sentimentele noastre umane și se grăbea să-și îndeplinească misiunea. Am înțeles că expresia ”cel mai deștept cedează” se aplica perfect și că la modulul de toleranță din capul electronic mai este de lucrat.
Camera arăta superb, cu patul dublu mai mult lat decât lung și cu o fereastră către baie, cât tot peretele, care se putea obtura, evident, cu o jaluzea. În fața hotelului, tronau câteva automobile marcă locală, de dimensiuni impunătoare, parcă anume concepute să concureze, inclusiv la design, cu monștrii care circulă pe șoselele americane.
După ce ne-am tras sufletul și am desfăcut bagajele, odată cu lăsarea întunericului, am pornit hai-hui pe străzi. Parcă toate cele 13 milioane de locuitori se hotărâseră să iasă o dată cu noi. Pe jos, în automobile, pe scutere sau biciclete, lume ca la bâlci. În chiar vecinătatea hotelului, pe o străduță, la câteva tarabe încă se mai vindeau suveniruri și fast-food-uri chinezești. Am pornit în sensul curentului uman, și nu departe am ajuns într-o piață în care tronează (aveam să aflăm ulterior) Turnul cu Tobă, în jurul căruia roiau mii de oameni de toate vârstele. Din spatele turnului, pornește o stradă comercială extrem de animată, unde se vinde și se cumpără aproape orice de mâncart sau băut, ori suveniruri pentru toate gusturile. Aveam să aflăm că strada cu pricina este artera principală a Cartierului Musulman și că aceasta dă o tușă aparte de culoare centrului orașului Xi’an, reprezentând una dintre atracțiile turistice majore.
Cum vizitarea Cartierului Musulman era planificată pentru a doua zi, am spus ”pas” și ne-am continuat drumul către Piața Turnului cu Clopot. De o parte și de alta a aleii, numeroase buticuri cu articole de vestimentație, în special tradițională. Aveam să aflăm că de la acestea, contra unei sume de 200 de Yoani, o persoană se putea costuma în ținută de epocă și beneficia și de serviciile de coafură și machiaj, ieșind apoi ”pe strasse”, precum odinioară doamnele din înalta societate chineză.
În Piața Turnului cu Clopot, agitație mare, foarte multe ”tinere” de toate vârstele, îmbrăcate în ținute de epocă, etalându-și eleganța. În jurul lor, sute de fotografi profesioniști, oricând la dispoziție pentru cele (sau cei) care se doreau imortalizați având pe fundal Turnul cu Clopot, frumos iluminat și pavoazat. Am beneficiat și noi de amabilitatea modelelor de ocazie, pentru a mai face câteva poze, apoi am pornit înapoi către hotel, cu grijă să nu intrăm în coliziune cu numeroasele scutere și triciclete electrice de pe trotuar. Pe drum, am mai completat zestrea de suveniruri și mici atenții pentru cei de acasă, așa că, trăgând linie, am considerat ziua reușită și ne-am lăsat pradă somnului.
Sâmbătă dimineața, după micul dejun, am intrat în programul stabilit, îndreptându-ne către Muzeul Armatei de Teracotă. În drum, am făcut o escală la un atelier de ceramică, unde se produc reproduceri ale exponatelor pe care aveam să le vedem ulterior în muzeu, dar și alte genuri de produse din lemn, cu încrustații din sidef sau din metal, picturi ori obiecte de uz casnic, precum servicii de ceai sau bețișoare, ”tacâmurile” clasice ale orientalilor.
Referitor la buclucașele tacâmuri, fără a ne considera cunoscători, am încercat pe toată durata sejurului să adaptăm proverbul ”Ești la Roma, comportă-te ca romanii!” și am refuzat furculițele, în favoarea bețioșarelor. Am avut deseori ocazia să-i vedem pe localnici, în special la micul dejun, cu câtă dexteritate fac diverse operațiuni, precum decojitul ouălor, sau separarea gălbenușului de albuș (chinezii mănâncă foarte multe ouă, ca sursă de proteine). Am văzut cum copiii sunt doar îndrumați, încă de la vârste fragede, să folosească bețișoarele și sunt apoi lăsați să se descurce singuri, evident sub o ploaie de indicații. La chinezi, ”eticheta” tradițională și scorțoasă din restaurantele europene nu există. Astfel, aceștia consumă ingredientele din supe (celebrele nuddles – tăiței de orez) cu bețișoarele, apoi sorb lichidul direct din bol, ca la ceremonia ceaiului.
În atelierul de ceramică am asistat pe viu la prepararea argilei și la turnarea acesteia în matrițe, pentru a fi introdusă ulterior în procesul de coacere și finisare. Din explicațiile primite, am înțeles că, în acel atelier, se folosește exact aceeași tehnologie prin care s-a realizat celebra Armată de Teracotă. Odată bifat acest obiectiv, timp în care curtea atelierului s-a umplut de autocare cu turiști, am pornit spre muzeu. Încă de la urcarea în autocar, Sofia ne-a pus pe tavă câteva informații și oferte. Astfel, am aflat că în regiune expresiile uzuale de salut sună doar aproximativ la fel precum cele de la Beijing, la fel ca și urarea-întrebare ”Ai mâncat?” Apoi, ne-a invitat (pe banii noștri, evident) la o seară culturală la Teatrul de Operă, unde puteam viziona un spectacol de muzică și dans tradițional chinez, urmată de o plimbare prin Piața Pagodei Gâștii Sălbatice Uriașe. Nu neapărat din cauza prețului, ci pentru că asistasem la un spectacol similar, am renunțat la partea culturală, alegând, totuși să mergem în plimbarea de noapte. Astfel tot drumul către muzeu a fost o colectă de bani, bazată pe oferta doi în unul, cu discount. Ne-a informat, de asemenea, că restaurantul unde urma să servim prânzul este și ceainărie și, evident, magazin de ceaiuri și că reprezenta o bună oportunitate să achiziționăm ceai, produs tradițional chinez, la un raport calitate/preț foarte bun.
Din vorbă în vorbă, am ajuns la muzeu, ale cărui parcări ”gemeau” de autocare. Grupuri nenumărate de turiști chinezi, oameni în vârstă în principal dar și mulți tineri, veniseră pentru a vizita ceea ce a fost catalogată drept a opta minune a lumii antice.
Muzeul Armatei de Teracotă este o colecție de sculpturi în teracotă, care prezintă armatele primului împărat al Chinei din dinastia Qin, Qin Shi Huang. Această formă de artă funerară a fost realizată între anii 210-209 înainte de Hristos și a fost înmormântată odată cu suveranul, pentru a-i asigura protecție în viața de dincolo. Conform unor estimări din anul 2007, colecția ar cuprinde circa 8.000 de soldați, fiecare unic prin înălțime, rang, poziție, 130 de care de luptă cu 520 de cai și alți 150 de cai din unități de cavalerie.
Față de poziția inițială, de-a lungul celor mai bine de două milenii, peste soldații Armatei de Teracotă s-a depus un strat de pământ amestecat cu nisip de aproximativ cinci metri. Armata a fost descoperită întâmplător pe 29 martie 1974 de un țăran, Yang Zhifa, care, împreună cu cinci frați și un vecin, au intenționat să sape un puț, pentru apă cu care să-și irige culturile. Aceștia au raportat imediat autorităților, care au izolat locul și, în urma cercetărilor, estimând importanța istorică a descoperirii, au adus în zonă arheologi, care au conchis că se aflau în fața unei comori, cel mai mare număr de artefacte îngropate.
Ulterior, deasupra excavațiilor a fost construită o sală imensă, care a devenit mai târziu muzeu. Descoperitorii au fost strămutați într-o altă localitate, iar odată cu deschiderea muzeului Yang Zhifa a fost angajat de stat pentru a da semnături turiștilor, pe albumele pe care aceștia le achiziționau de la magazinul de suveniruri. El a îndeplinit această sarcină, contra unei remunerații de 300 de yuan renminbi , până la pensie, stabilită în valoare de 1.000 yuan renminbi pe lună.
Accesul în incinta muzeului se face pe la mai multe porți, unde se controlează actele de identitate. Muzeul este organizat în mai multe încăperi. Cea mai mare, 230×62 metri adăpostește cei mai mulți luptători, peste 3.000, dispuși în 11 coridoare late de trei metri, pavate cu cărămidă. În aceste coridoare sunt dispuși luptătorii, asemenea unor subunități. Fiecare luptător este unic în felul lui și toți dau impresia că țin în mîini arme, probabil sulițe sau arcuri care, cu trecerea mileniilor, au putrezit. Alături de luptătorii pedeștri în coridoare se mai găsesc și cai din teracotă. De reținut că, pentru a fi expuși, soldații și animalele au fost supuse unui amplu proces de restaurare, proces care se desfășoară și în prezent. Peste tot, mare de oameni, așa cum se poate vedea și din fotografii, astfel că, cel puțin pe latura de intrare în prima sală, sute de oameni se înghesuie să ajungă în față, pentru o poză de prim-plan sau un selfie cu exponatele, văzute din față.
Din păcate, unele exponate nu au putut fi recondiționate integral, fiind fără capete sau mâini. De asemenea, conform spuselor Sofiei, odată cu scoaterea de sub pământ, pigmenții cu care statuetele erau vopsite s-au alterat, aceste rămânănd la culoarea argilei coapte. Din acest motiv, excavațiile nu se fac cu viteză mare, cu intenția de a produce cât mai puține daune stării inițiale a statuilor. În prezent, există doar cinci statui, expuse în sala a treia, pe care se mai observă urme vagi de vopsea.
În sala întâi există două spații: unul pentru colectarea informațiilor și altul pentru restaurare. Cum, în urma săpăturilor, statuetele sunt scoase în mare parte deteriorate, în sectorul de colectare a informațiilor fragmentele excavate sunt analizate și grupate, funcție de personajul căruia îi aparțin. În cel de-al doilea sector, statuetele sunt refăcute din bucăți, pentru a căpăta o formă cât mai apropiată de cea inițială. Muncă de Sisif, am putea spune.
În sala a doua, există două sectoare, unul care cuprinde mai mulți luptători pedeștri și cavaleriști, care dau impresia unei gărzi imperiale, celălalt în care se află câteva care de luptă. În cea de-a treia sală este reconstituit un punct de comandă. Aici sunt puțini luptători, majoritatea statuetelor reprezentând ofițeri și generali. Tot în această sală sunt expuse șase siluete reprezentative recondiționate, protejate în vitrine de sticlă: un general, un ofițer, un arcaș în poziție de tragere în genunchi, un altul în poziție de tragere în picioare și un cavalerist, alături de calul său.
Vizitarea acestor trei încăperi, cu explicațiile și pozele de rigoare, a durat mai bine de o oră și jumătate, apoi, după ce ne-am reunit, am fost conduși de Sofia la magazinul de suveniruri unde aceasta era în stare să bage mâna în foc că persoana care dădea autografe pe cărți și albume și se poza cu vizitatorii era însuși Yang Zhifa, acum în vârstă de 92 de ani. Cu tot respectul pentru tratamentele tradiționale chinezești de întinerire și prezervare a condiției fizice, totuși personajul arată puțin mai tânăr.
Masa de prânz, care nu a excelat nici ea în proteine animale, a fost urmată de o sesiune fără prea mare succes de shopping în ceainărie, apoi de drumul de înapoiere către centrul orașului. Odată ajunși aici, doritorii au pornit împreună cu Sofia să hoinărească prin Cartierul Musulman, cu predilecție pe strada comercială, urmând a ne întâlni direct la restaurant (pentru prima și ultima dată același ca și în seara anterioară) pentru cină. Aceasta s-a dovedit a fi iarăși destul de vegetală, fapt ce a stârnit unele polemici cu Sofia.
Revenind la călătoria prin Cartierul Musulman, aceasta a constat într-o deplasare pedestră pe strada comercială, unde la sutele de tarabe și magazine, pot fi admirate sau consumate produse alimentare gen fast-food, dulciuri cu specific local, fructe și băuturi răcoritoare. Nu lipseau nici preparatele care nouă, europenilor, ni se par stranii: capete de miel, capete sau gheare de pui, prăjite, sau fructele exotice, precum Fructul Dragon. De la unele tarabe se pot cumpăra suveniruri obișnuite (evantaie, bețișoare parfumate), la altele, mai sofisticate, poți admira, de exemplu, procesul colectării perlelor din scoici. Parfumul musulman este dat de organizarea de tip bazar și de calitatea ”halal” a produselor alimentare, iar cel chinezesc, de orice în rest.
După cină, colegii noștri care și-au dorit spectacolul de muzică și dans tradițional au urcat în autocar, cei care au declarat ”pas” complet și-au văzut de program, iar cele două familii care au ales doar plimbarea de noapte au așteptat trecerea timpului, pentru a lua taxi-ul către teatrul de operă, nu fără o undă de îndoială că întâlnirea va mai avea loc. Se pare că girul angajaților hotelului a fost suficient pentru ca șoferul să ne ducă exact la locul dorit, cu o limuzină electrică asemenea tuturor taxiurilor din oraș. Aici, conform convenției, Sofia a achitat cursa (oricum, nu foarte costisitoare, undeva până în 15 yuani) iar noi am așteptat în foaier terminarea spectacolului, prilej pentru alte câteva fotografii.
Din autocar, am debarcat într-un fluviu de oameni, care dădea senzația curgerii în sens unic, către (aveam să aflăm) Piața Pagodei Gâștii Sălbatice Uriașe. Prea multe informații despre locul respectiv nu am primit de la Sofia, ea mulțumindu-se să ne facă un ”promo” foarte strălucitor cu o înregistrare cu alt grup de turiști români, care lăudau experiența de noapte.
Cum locul este unul dintre cele mai frecventate și încărcate de istorie, să spunem și noi că pagoda a fost ridicată la jumătatea secolului al VII-lea și renovată jumătate de secol mai târziu, ulterior adăugându-i-se fațada din cărămidă. În afară de rolul de templu budist, pagoda adăpostește o colecție de aforisme – Sutras (de fapt, texte indiene străvechi și medievale, întâlnite în hinduism, budism sau jainism) – și mai multe statuete ale lui Buddha, aduse din India, în secolul al VII-lea, de un călugăr budist erudit.
Inițial cu cinci etaje, a fost ridicată la zece după reconstrucție, apoi, după un cutremur devastator din secolul al XVI-lea, a fost refăcută cu numai șapte etaje. Construcția a fost realizată folosind blocuri de pământ compactat ca materie primă, tehnică ecologică, revitalizată în prezent. Turnul, înclinat cîteva grade către vest, este parte a Patrimoniului Mondial.
Pagoda este plasată într-un parc uriaș, străbătut de o alee centrală, pe care ne-am deplasat și noi, de la sud către nord. În centrul aleii se află numeroase grupuri statuare, cu personaje istorice importante sau cu personaje mitologice ori din folclorul chinez. Între acestea, fântâni arteziene, scene pe care evoluează artiști locali și pavaje interactive din plexiglas, sub forma unor claviaturi de pian sau a unor rețele de pătrate colorate. Odată călcată cu talpa o ”clapă” de pian sau un pătrățel, acestea se luminează în diverse culori. În ce privește fundalul muzical, chiar dacă există, este estompat de hărmălaia generală a miilor de persoane. Pe lateralul aleii, evident, tonete cu fast-food-uri și dulciuri cu specific local, servite după toate exigențele sanitare, de persoane echipate cu mănuși și măști de protecție. Pe deasupra aleii, atârnă milioane de becuri, ghirlande sau lampioane colorate (evident culoarea dominantă este roșul) așa că, preț de o oră și jumătate am parcurs de la un capăt la altul un tărâm puternic colorat, atât vizual, cât și sonor.
Unul dintre locurile cele mai savurate este Fântâna Muzicală, care, de fapt, este o fântâna arteziană ale cărei jeturi se ridică în funcție de nivelul zgomotului creat în jurul ei. De aceea, de o parte și de alta, zeci de persoane strigă cât le țin plămânii, doar doar cotele apelor proprii le vor învinge pe ale preopinenților. Dincolo de latura de amuzament, fântâna este și o modalitate de a refula aproape orice fel de frustrări.
Să spunem că pe toată durata serii una dintre tinerele noastre colege ne-a însoțit îmbrăcată într-o ținută tradițională chineză, coafată și machiată corespunzător, o dorință înscrisă în propria listă de realizări personale.
Am ajuns la hotel undeva către miezul nopții, dar am preferat să aranjăm parte din bagaje, pentru că a doua zi de dimineață urma deplasarea cu avionul către Guilin, iar regulile specifice trebuiau respectate. După micul dejun, înainte de a porni către aeroport, Sofia ne-a înmânat un formular de evaluare, rugându-ne să ne exprimăm părerea legată de prestația ei și a șoferului. Cum faptul era neobișnuit, acesta fiind (așa cum se întâmplase până atunci) apanajul însoțitorului de grup, am protestat oarecum, dar la rugămințile insistente, am făcut-o, declarându-ne mulțumiți, fără a atinge superlativul.
Ulterior, am aflat că însoțitorul grupului completase o evaluare nu la cei mai ridicați parametri, bazându-se pe divergențele avute. Drept rezultat, și bacșișul a fost la limita minimă convenită între agenții. Stând strâmb și judecând drept, Xi’an a fost singurul loc în care programul grupului a fost foarte sumar prezentat, iar ”opționalele” propuse de ghid au venit ca o completare cu caracter ”lucrativ”. E drept că a fost singurul oraș unde am luat cina de două ori în același restaurant. Totuși, impresia generală cu care părăseam localitatea era una mai mult decât agreabilă.
Judecând și prin prisma faptului că bacșișul plătit ghizilor și șoferilor este din partea turiștilor, poate nu ar fi lipsit de interes ca, înainte de a face evaluarea, însoțitorul de grup să se consulte și cu aceștia sau, pe rând, cu o parte dintre ei. Asta pentru a lăsa cât mai puțin loc subiectivismului în apreciere. La alte aspecte, nici nu vreau să mă gândesc.
