Leonard MOCANU ■
Guilin, mic pe dinafară, mare pe dinăuntru
Mă număram, cred, printre cei mulți care nu au auzit în viața lor despre Guilin. Ce ar putea să te intereseze despre un ”cătun” de numai două milioane de locuitori, cu zona metropolitană (cinci milioane, pentru întreg orașul prefectural), pierdut parcă pe malul vestic al râului Li, în Regiunea Autonomă Guangxi Zhuang? Că aici se fabrică articole de cauciuc, de la anvelope, la prezervative? Că o primă așezare umană datează încă din secolul al III-lea înainte de Hristos? Că în timpul celui de-al doilea război mondial a fost un centru militar, logistic și de transport important și că în acea perioadă populația a crescut de la 70.000 la 500.000 locuitori, ca urmare a stabilirii aici a numeroși refugiați din toată China? că în 2020 avea un PIB pe locuitor de 6569 USD, fiind pe locul 134 dintre orașele Chinei? Că agricultura este o ramură economică de bază în zonă? Slăbuț.
Totuși, Guilin, pe numele său ”de fată” Gveilinz, este un oraș prefectural, statut care îl plasează administrativ între cel de provincie și cel de ”județ”, adică un fel de regiune. În traducere, Guilin înseamnă ”Pădurea de Osmantus Dulce”, osmantus fiind o plantă arboricolă cu flori, despre care vom mai vorbi pe parcursul acestui articol. Este una dintre cele mai populare destinații turistice din China, datorită peisajelor și peșterilor cu fenomene carstice de o frumusețe răpitoare. Deviza localnicilor este ”Pe apă, prin munți, cel mai frumos, Guilin”. Consiliul de Stat al Chinei l-a desemnat ”Oraș renumit, cultural și istoric, de importanță națională”. Începând cu anul 1981, Guilin a fost introdus pe lista celor patru orașe (alături de Beijing, Hangzhou și Suzhou), unde protecția patrimoniului natural, istoric și cultural este o prioritate națională. Orașul are o solidă bază universitară, atât în domeniul tehnic, cât și în cel medical sau al tehnologiei informației.
Am ajuns la Guilin cu avionul, folosind serviciile uneia dintre liniile interne de transport aerian ale Chinei. Zborul din Xi’an la Guilin a durat cam două ore, avionul a fost plin ochi, cu mulți copii, între care doi bebeluși gemeni care își dorea amândoi să stea în brațele mamei și simțeau ace ascuțite prin pamperși la bunica, bunicul sau tata. Despărțirea de Sofia a fost abruptă, dar atât de emoționantă, încât unul dintre companioni și-a uitat un bagaj de mână la controlul de securitate (avea să-l recupereze câteva zile mai târziu).
Vremea frumoasă ne-a permis să admirăm de la înălțime peisajul exterior, gazdele noastre ne-au gratulat cu câte un sandviș, iar la sosire eram proaspeți, gata de noi aventuri. De la Guilin, am trecut în ”epoca” patriarhatului, ghizii locali urmând să fie doar bărbați. Pe cel de aici îl cheamă Kevin, pe numele european, fiind fascinat de mic de isprăvile eroului din seria ”Singur Acasă”.
Primul popas a fost la Peștera Fluierului de Trestie, cunoscut și ca Palatul Artelor Naturale. Motivul avea să ni se devoaleze în jumătate de oră, timp în care am urcat pe aleea care duce din parcare până la intrarea în peșteră, printr-un peisaj frumos de regiune montană. Pentru cei care au dificultăți cu urcatul, un trenuleț monorail le stă la dispoziție, dar în grupul nostru nimeni nu a simțit nevoia să apeleze la serviciile lui.
Pe platoul de la intrare, sunt mai multe băncuțe pentru odihnă, precum și o platformă belvedere, de unde se poate admira splendoarea văii și a versanților montani de dincolo de ea. Pe o estradă, este montată o oglindă, care permite realizarea unor fotografii artistice, după imaginația autorului. Dealtfel, după cum ne-a prevenit Kevin, întreaga după-amiază avea să graviteze în jurul acestui cuvânt: imaginație.
Numele peșterii este dat de trestia care crește din abundență la exterior și care poate fi folosită pentru fabricarea fluierelor. Deși există certitudinea că peștera era cunoscută încă din secolul al VIII-lea, în baza inscripțiilor din interior, aceasta a fost redescoperită în anul 1940 de refugiați chinezi, care fugeau din calea japonezilor.
Peștera este o ”colecție” imensă de fenomene carstice, stalactite, stalacmite și coloane, care au dat naștere unor forme interesante, pe care firea poetică aparte a chinezilor le-a botezat, folosindu-și din plin imaginația. Drumul prin peșteră este un traseu sinuos, astfel conceput, încât să urce și să coboare pe la cele câteva zeci de ”exponate”, înșiruite asemenea lucrărilor de artă dintr-un muzeu. Pentru a crește spectaculozitatea acestora, ele sunt astfel luminate, încât să fie scoase în evidență de o manieră explicită detaliile care au condus la numele cu care au fost botezate.
Încă de la început, Kevin ne-a recomandat să lăsăm imaginația să zburde, să ne creem noi înșine povești cu zmei, feți frumoși și zâne și să vedem dincolo de ce natura a vrut să scoată în evidență. Fiecare ”piesă” de muzeu este unică. Ea ne urcă spre cer, sau ne coboară în abisul mărilor și oceanelor, ne scoate în cale animale cunoscute sau figuri de basm, ne dă întâlnire cu fantezia și ne reîntoarce la realitate. Desigur, există un nume pentru fiecare, dar, din nefericire, sub vraja care îl învăluie pe turist, a le reține pe toate este o aventură sortită eșecului, mai ales că primul impuls al acestuia este cel de a-și îndesa în ”desagii” cu amintiri și pe cardurile de memorie ale camerelor foto cât mai multe cadre.
Parcă mai mult decât oriunde în această călătorie, la Guilin ochii au fost cei care s-au desfătat din plin, nelăsând celorlalte simțuri prea multe motive de satisfacție, iar Peștera Fluierului de Trestie avea să fie doar începutul. Din acest motiv, articolul va fi completat cu mai multe fotografii decât de obicei, din dorința de a trezi amintiri dragi celor ce au trecut prin acele locuri și de a le stârni curiozitatea celor ce se pregătesc să viziteze China și au de ales între mai multe oferte.
Cum fenomenele carstice sunt create prin prelingerea apei, evident că în peșteră sunt și mici lacuri, a căror oglindă este pusă în evidență într-un mod măiastru, creând peisaje foarte plăcute ochiului. Cum spațiile din jurul micilor lacuri te îndeamnă la meditație, aici au fost istalate băncuțe, pe care vizitatorii pot să-și limpezească gândurile.
Cele aproape două ore din peșteră și din afara ei au trecut parcă pe nesimțite, dându-ne din plin o stare de bună dispoziție, greu de ”dislocat”. Am pornit apoi spre oraș, unde, în parcul central, amenajat în jurul Lacului Rong, ni s-a propus să admirăm Dealul Elefantului, o ridicătură de teren care, privită din unghi favorabil, permite imaginației (iarăși imaginația) să reveleze silueta unui elefant cu trompa în apă. Fără a avea spectaculozitatea elefanților de stâncă de la Etretat, de pe coasta Canalului Mânecii, în Normandia, cel de la Guilin este un obiectiv ce merită văzut și păstrat în memorie. Plimbarea prin parc ne-a permis să remarcăm la tarabe numeroasele costume tradiționale ale zonei, complet diferite de cele din orașele vizitate anterior. Cele de la Guilin sunt dominate de culoarea neagră a veșmintelor și de acoperămintele de cap metalice, argintii, în formă de coroană, cu oglinzi și alte zorzoane.
A urmat un intermezzo pe o stradă comercială, autocarul rămânând în parcarea unui hotel. Și aici numeroase tarabe cu produse autohtone, dintre care mă gândesc la două: prima, care comercializa condimente locale, la care baza era ardeiul iute, tocat mărunt de o tânără, pe un fund de lemn, cu două satâre; la a doua, se vindeau băuturi (să zicem) răcoritoare. Am ales o băutură verde, stoarsă pe loc, din ceva ce părea trestie de bambus, fericindu-i pe ursuleții Panda, pentru așa o delicatesă. Gustul era extrem de dulce, leșios chiar, cu un puternic iz de clorofilă. Entuziaști, i-am povestit lui Kevin despre achiziția noastră și am aflat, desumflați, că ”materia primă” era, de fapt, trestie de zahăr.
La întoarcerea în parcare, am fost surprinși să vedem că la scara unuia dintre autocarele de acolo se vorbea românește. Era un grup din Târgu Mureș, venit cu o altă agenție, tocmai la capătul lumii. Mai mult, românii noștri erau cazați în același hotel, pe care aveam să-l cunoaștem imediat după cină. El se numește Bravo și e plasat chiar pe malul lacului Rong, în zona centrală a orașului. Camera de hotel era în ton cu cele de dinainte, cu un pat și mai lat decât cel de la Xi’an, și cu mobilier ”aristocratic”, cu o canapea de lectură și un birou elegant, care parcă mă aștepta să semnez ceva cecuri și să-mi verific corespondența.
Indiferent cât de îmbietoare părea camera, am vrut să profităm de orele serii și să luăm pulsul orașului. Mai întâi, ne-am informat despre piscina, de care citisem în informațiile despre hotel, dar am aflat că era exterioară și am zis ”pas”, pentru că apa era prea rece pentru experiențe. Apoi, nu am avut decât să traversăm bulevardul și am ajuns în parc, unde ne-am înscris în furnicarul uman, mergând către un ”necunoscut” extrem de colorat. Cum scopul nostru principal era să recunoaștem topografia locului, am hoinărit pe alei, am trecut peste podurile din marmură albă, spectaculoase ca imagine și arhitectură, ne-am clătit ochi privind frumoasele chinezoiace îmbrăcate în costume tradiționale și, nu în ultimul rând, am admirat de la distanță cele două pagode ”gemene”, a Soarelui și a Lunii, care răsăreau parcă din apa lacului. Ne-am propus ca a doua zi, seara, să le vizităm, apoi ne-am întors la hotel pentru binemeritata odihnă.
Matinali fiind, ne-am permis, după micul dejun, o escapadă prin parc, de data aceasta la lumina zilei, pentru a ne încărca la maximum bateriile. Liniștea dimineții părea de netulburat. Pe oglinda lacului, două plute din tuburi de bambus din…plastic, cu motor, ale căror ”marinari” adunau cu mincioace frunzele și orice alt obiect plutitor. Ici-colo, pe alei, persoane care făceau curățenie. În spațiile mai deschise, grupuri de persoane, de regulă în vârstă, făceau exerciții de gimnastică tradițională chineză, sub conducerea sau nu, a unui ”maestru”. Exercițiile erau diverse, iar arsenalul celor care păreau mai profesioniști cuprindea săbii, evantaie sau tamburine.
Ne-am întors la hotel la timp pentru startul aventurilor din acea zi. Am pornit către port, pe traseu întâmpinând și un moment mai puțin plăcut, generat de un accident mortal dintre un scuter și un camion. Desigur, victima nu era șoferul.
Am ajuns în portul turistic, pregătiți pentru croaziera pe râul Li. La debarcader, așteptau în ”dană multiplă” câteva zeci de vaporașe de pasageri, grupate câtre patru. Pe mal, sute de pasageri, grupați în jurul ghizilor, încercând să identifice ambarcațiunea cu care aveau să călătorească. Pe măsură ce nava de la larg se umplea, aceasta se desprindea de cea de lângă ea și pornea la drum, în aval. Evident, totul era organizat ”militărește”, coordonat, astfel încât treaba să meargă ”ca pe apă”. Deja câteva nave porniseră la drum, când am primit permisiune să urcăm la bordul navei noastre, apoi, cu o manevră de întoarcere la larg, ne-am înscris pe șenal, într-o procesiune asemănătoare unui șir indian.
La puntea ”centru”, complet închisă ca o cabină de avion, eram aproximativ o sută de pasageri, iar după limbile vorbite era clar că veneam din mai multe țări latine ale Europei. Ne-am identificat locurile, câte patru de o parte și de cealaltă a meselor, am aflat unde erau centurile de salvare și ne-am relaxat. La câteva minute după terminarea manevrei, ni s-a permis ieșirea pe puntea superioară, astfel că mai toată lumea a dorit să vadă peisajul fără interferențe.
În prova, nave, în pupa, și mai multe nave. Pe maluri, un peisaj asemănător celui de pe Dunăre, care avea să se modifice încet lăsând loc în plan secund unor munți mai scunzi și cu crestele rotunjite. Ici-colo câte o insulă, pe care se puteau vedea turme de bivoli sau alte rumegătoare. Din loc în loc, râul Li primea câte un afluent. Pe alocuri, praguri, ocolite cu măiestrie de timonier. Navele aparțineau unei companii turistice diu Guilin, iar Kevin ne-a spus că zilnic făceau traseul în aval încărcate cu turiști, pentru a se întoarce pe seară înapoi, fără pasageri.
De-a lungul malului, am văzut cultivatori de orez sau crescători de animale. În câteva locuri, debarcadere de la care nave de mai mici sau mai mari dimensiuni îmbarcau turiști pentru scurte croaziere. De asemenea, foarte multe plute cu motor (pe vremuri, erau din bambus, acum, ca și în Delta Dunării, din plastic sau fibră de sticlă) plimbau doritorii, dând o impresie de Veneție a Estului. De departe, nu se auzea dacă gondolierii de ocazie cântau. Stând pe punte, fără a ne sătura de frumusețea peisajelor, aproape că nu ne-m dat seama cum au trecut câteva ore, dar, mai neplăcut, cum pielea neprotejată de pe brațe și fețe ale celor mai puțin inspirați căpătase culoarea racului fiert.
Am fost invitați în cabină, unde ni s-a servit un prânz la caserole, asemănător celui din avioanele companiilor care se respectă, apoi fuguța înapoi pe puntea superioară, pentru a nu pierde peisajul care se găsește pe bancnota de 20 de Yoani. Am reușit și noi să fotografiem cât mai aproape de realitate peisajul, apoi ne-am pregătit de acostare în portul Yangshuo, finalul croazierei noastre.
Din port, am pornit pe o alee cu tarabe, până la principala stradă comercială a orașului, West Street, dându-ne întâlnire după un ceas. Cum soarele ardea, evident că am căutat locurile cât mai umbrite, destul de puține. Mai mult, am ales de la o tarabă o atât de cunoscută pălărie conică, purtată de agricultorii chinezi. Se poate spune, deci, că m-am chinezit la cap. Nu aveam de unde să știu că peste doar o jumătate de oră aveam să port o astfel de pălărie, chiar într-un loc cu specific agricol.
Odată terminată excursia noastră prin centrul orașului Yangshuo, ne-am îmbarcat în autocar și am pornit pe drumul de întoarcere către Guilin. Pe parcurs, aveam să fim oaspeții unui loc încântător, unde am asistat la câteva lecții deosebite. Să o luăm pe rând.
Am intrat în curtea unei ferme experimentale pentru cultura ceaiului, Guilin Tea Institute, unde am fost așteptați de un ghid, Steven, care, pentru început, ne-a invitat în lanurile de ceai, nu înainte de a ne înmâna câte o pălărie conică, pentru protecție la razele solare.
Apoi, după ce am făcut cunoștință cu plantele de ceai, ne-a dat explicații despre modul în care acestea sunt valorificate, transformându-se în produsul atât de cunoscut și iubit pe tot globul. China este cel mai mare producător mondial de ceai, urmată de India și Sri Lanka. Din plantele de ceai, în respectiva fermă experimentală, se produc șase tipuri de ceai, fiecare valorificând anumite părți ale acestora, iar unele sortimete fiind completate și cu alte ingrediente.
Ceaiul alb se obține doar din frunzele de vârf ale plantelor de ceai sau din muguri. Se numește așa, pentru puful de culoare albă care acoperă mugurii plantei. Este un ceai dietetic, fiind indicat în principal în curele de slăbire.
Ceaiul verde se obține din primele două frunze de la vârful plantei de ceai, care suferă un proces de selectare, uscare la interior pentru un anume număr de zile, uscare la o temperatură dată, pentru un număr foarte exact de ore, presare manuală într-un vas special, care absoarbe umiditatea rămasă în frunze și, în final, ”călirea” într-un bol metalic, la foc, concomitent cu amestecarea continuă.
Ceaiul galben se obține tot din primele două frunze de ceai, în amestec cu flori de osmantus, arbore atât de comun în regiunea Guilin. De asemenea, și ceaiul galben are indicații terapeutice, dar, în plus, datorită culorii și aromei sale, era unul dintre ceaiurile cele mai apreciate la curtea imperială.
Ceaiul negru (de fapt, chinezii îi spun ceai roșu) se obține valorificând cea de-a treia frunză a plantei, evident dinspre vârf, care suferă și ea procese de uscare la soare și uscare forțată la interior, urmate de fermentare și, la final presare manuală.
La întrebarea firească – ce se întâmplă cu celelate frunze ale plantei, respectiv cele mai mature, răspunsul a fost dezarmant: sunt uscate și prelucrate, apoi fărâmate și introduse în pliculețele pe care le găsim pe rafturile magazinelor sau care ne sunt servite la micul dejun în restaurante.
Toate aceste informații, alături de foarte multe altele, ne-au fost date de Steven, în timp ce un lucrător exemplifica practic obținerea ceaiului verde. Câți dintre noi nu am asistat la o lecție la care, fascinați de prezentarea profesorului, am uitat să luăm notițe, convinși că am reținut totul din clasă, dar, odată ajunși acasă, am constatat că uitasem până și titlul lecției. Din păcate, bombardamentul informativ la care au fost supuse urechile noastre nu a permis să reținem toate detaliile interesante și importante, drept pentru care o nouă vizită la această fermă ar fi mai mult decât utilă.
Și când credeam că totul s-a terminat, am fost invitați la următoarea lecție: prepararea și servirea ceaiului. Într-o sală, la mese scunde așezate în formă de U, cu ”profesorul” și ”asistentele” lui în față, am deschis bine toate frecvențele de ascultare. Am aflat că prepararea și servirea ceaiului în China este o tradiție de care nu te poți bucura, decât dacă respecți toate regulile.
Am fost serviți cu trei tipuri de ceai: alb, galben și un al treilea, înglobând șase arome, sub formă de cărămidă, foarte scump și extrem de apreciat. Pentru fiecare tip de ceai, temperatura apei este diferită, variind între 80 și 100 de grade Celsius. Pentru început, peste o lingură de ceai (aproximativ trei-cinci grame), plasat într-o strecurătoare-infuzor, se toarnă cantitatea de apă fierbinte necesară unei căni de lichid. Apa stă în contact cu ceaiul zece secunde, pentru a-l ”trezi” pe acesta, după care este aruncată. Apoi, se toarnă altă apă, la temperatura recomandată, iar ceaiul se infuzează pentru trei minute, după care ”strecurătoarea” se îndepărtează, iar lichidul rezultat se toarnă în boluri de ceramică.
Când toate bolurile au fost umplute, participanții iau bolurile astfel: femeile susțin bolul pe sub fund cu degetul arătător al mâinii stângi și buza cu policele și arătătorul mâinii drepte, în timp ce celelalte degete ale mâinii drepte sunt răsfirate, cu degetul mic către în sus (total împotriva regulilor europene de bună cuviință); bărbații susțin fundul bolului cu degetul mic al mâinii drepte și buza acestuia cu policele și arătătorul aceleiași mâini, în timp ce palma stângă, dispusă orizontal cu degetele strânse, acoperă bolul și palma dreaptă. În acest fel, lichidul minunat se consumă până la fund, din trei-patru sorbituri. Simplu, nu?
O rație de ceai poate fi folosită la prepararea a până la șase căni, în aceeași zi, ”trezirea” făcânduse doar prima dată. Ceaiul se poate consuma atât cald, cât și rece, ca băutură răcoritoare.
Desigur, următoarea oprire a fost în magazinul fermei, unde ofertele, oricât erau ele de oferte, arătau că obrazul subțire…Ne-am orientat și noi către trei sortimente de ceai, ofertă la pachet, mai mult din dorința de a termina valuta chineză, deoarece a doua zi urma să trecem în Hong Kong, unde moneda oficială este diferită, yoanul fiind acceptat cu greutate și la parități dezavantajoase. Pe cutiile de ceai sunt scrise indicații privind prepararea fiecărui sortiment, dar am găsit și detalii privind pagina web a fermei. Din păcate sistemele de securitate funcționează în ambele sensuri, astfel că, așa cum în China accesam doar câteva pagini occidentale, în România pagina respectivă e considerată nesigură și, bineînțeles, blocată de prietenul cu cele patru ferestre colorate.
Am luat masa de seară într-unul dintre restaurantele hotelului, în condiții foarte bune, apoi, după ce s-a înserat, am pornit din nou pe aleile parcului, către cele două pagode. Am parcurs drumul, în realitate drept, pe un traseu sinuos, traversând lacul înainte și înapoi, dar am avut plăcerea să trecem printre oameni de toate vârstele, care ieșiseră la destindere, în răcoarea serii. Cum principalul obiectiv pe care ni-l propuseserăm erau pagodele, n-am prea avut ochi pentru altceva, dar odată ajunși la casa de bilete, am văzut că, pe de o parte mai erau mai puțin de două ore de program, iar pe alta nu puteam plăti decât în yoani sau folosind cardurile ori aplicațiile locale. Iată-ne puși în încurcătură, pentru că stocul de valută locală era epuizat, iar pe întuneric parcă toate casele de schimb intraseră în pământ. Soluția – un marș forțat de 12-15 minute până la hotel și altul înapoi, cu un intermezzo la recepție, unde cu greu s-au lăsat a înțelege ce vroiam.
Cu suta de yoani în buzunar (costul biletelor plus rezerva ”guvernului”), fuguța înapoi la pagode. Am pătruns într-o curte ca de templu budist, am trecut printre statuete ale diveselor zeități și am pătruns în pagodă, și în prezent lăcaș de cult. Am urcat pe scări din etaj în etaj, oprindu-ne la fiecare și ieșind pe terasa circulară, de unde am căutat cele mai frumoase cadre, spre a fi imortalizate. Am coborât și am trecut spre Pagoda Soarelui în singurul mod posibil, prin tunelul ce trece pe sub lac. În unele descrieri, tunelul este prezentat a fi din material transparent, astfel încât cei ce îl parcurg pot conversa cu peștii. În realitate, tunelul este tencuit și nu rareori e scenă pentru fotografii profesioniste.
În Pagoda Soarelui, accesul pe scări nu e permis, astfel că temerea unei noi escalade s-a spulberat. Am ajuns cu liftul direct la ultimul etaj, pentru că, oricum, acesta nu oprea la etajele intermediare. După fotografiile de rigoare, pregătiți de coborâre, am fost invitați de o chinezoiaică să luăm o poziție cât mai poetică având pe fundal Pagoda Lunii și să ne ținem de mână, iar ea ne-a fotografiat, drept mărturie a trecerii noastre prin acel loc.
Ne-am încadrat în programul de vizită, apoi, relaxați, am pornit înapoi către hotel, de data aceasta fără să ne grăbim, descoperind abia acum detaliile vieții de noapte. Pe malul lacului sunt numeroase chioșcuri, amenajate pentru relaxare. În fiecare dintre ele era câte un grup de persoane, cu instrumente muzicale locale, care se relaxa, interpretând melodii cu tonalități chineze, dar și șlagăre internaționale. Pe alocuri, grupul instrumental era completat și cu soliști vocali. Fenomenul părea să-i mire doar pe turiști, pentru că localnicii treceau fără să se oprească, mulțumindu-se să se bucure doar de fundalul sonor.
Am văzut în diverse locuri, cum ar fi mici baruri sau restaurante, tineri cu o chitară sau o vioară, exprimându-și muzical sentimentele, admirați cu ochi languroși de câte o divă. Fotomodelele de ocazie puteau fi întâlnite la orice pas, iar pe o estradă foarte populată zeci de oameni de toate vârstele exersau pași de cha-cha-cha. Pe scurt, lumea se relaxa, încercând să uite grijile curente.
Ajunși la hotel, am trecut la aranjarea bagajelor, ce se îmbogățiseră ca volum și greutate cu produsele de mătase achiziționate la Shanghai, care ne așteptau cuminți, încă de la sosirea la Guilin. Apoi, am trecut la somn, ajutați și de cele două sticle de bere locală, ”Natura 1998”, în care a fost convertită rezerva ”guvernamentală”.
Marți dimineața, programul era condiționat de plecarea trenului de mare viteză către Hong Kong, undeva spre prânz, astfel că am valorificat din nou timpul la dispoziție pentru o ultimă plimbare în parc. Noutățile care ne-au atras atenția nu au fost multe, dar deosebit de interesante.
În primul rând, am găsit într-un chioșc un ”senior”, al cărui comportament era straniu nu prin ce făcea, ci prin felul în care o făcea. Era echipat cu un amplificator digital purtat pe umăr, conectat wireless la o boxă. Își seta rând pe rând negativele unor melodii locale, cu puternic iz patriotic, apoi, în timp ce orchestra ataca partea introductivă, făcea câțiva pași către lac, cu o atitudine marțială, pe care îi încheia cu o plecăciune, precum a oricărui solist liric celebru, în fața câtorva mii de spectatori, la Metropolitan, Scala sau Covent Garden. Apoi, ținând în mâna dreaptă un microfon imaginar cânta melodia cap-coadă, transfigurat și plin de importanță. Ne-am așezat în chioșc și l-am văzut repetând scena de mai multe ori, dar am renunțat la a-l fotografia, de teamă să nu-l trezim la realitate.
Când se părea că spectacolul luase sfârșit, artistul de ocazie a scos din bagaj un microfon, pe care l-a cuplat la amplificator, reluând repertoriul, de data aceasta și mai convingător. Am părăsit loja noastră de onoare și ne-am continuat drumul. Pe o platformă cu dale din travertin, un alt ”senior” caligrafia caractere chinezești, folosind un penel de dimensiunea unei bidinele, conectat la un mop cu rezervor de apă. Evident, caracterele caligrafiate dispăreau rapid la căldura soarelui, dar exercițiul intelectual al respectivului senior este unul remarcabil.
La întoarcere, chioșcul în care repetase solistul vocal era ocupat de o formație de 10-12 instrumentiști, oameni porniți către vârsta a treia, care repetau melodii atât cu iz local, cât și din repertoriul internațional. Chiar și ”arsenalul” era oarecum cosmopolit, instrumentele cu specific chinez fiind completate cu o chitară electrică și un acordeon.
Ne-am întors la hotel la timp pentru îmbarcarea în autocar și deplasarea la gară, unde am urmat ritualul cunoscut în zona de control de securitate. Când poarta de ”îmbarcare” s-a deschis, am coborât pe peron și ne-am așezat mai ”europenește”, adică de-a valma, în dreptul plăcuțelor care indicau locul în care urma să oprească fiecare vagon, pentru că, ați ghicit, Guilin era o stație intermediară de pe traseu. Cele câteva minute de staționare a trenului au părut secunde, până ce ne-am văzut în vagon, cu valizele puse la locurile lor. Cu ochii roată, ne-am căutat din priviri. Eram toți, așa că ultima etapă a aventurii putea să înceapă.
