Sebastian CĂTĂNOIU ■
Titlul ne duce, cum altfel, la antichitatea greco-romană, la cele trei tinere frumoase ce o însoțeau adesea pe zeița Afrodita. înfățișate ținându-se de mâini și dansând în cerc, într-o ținută, hai să-i spunem lejeră, care le punea în evidență grația și farmecul. Imaginea lor ne este familiară pentru că ele au traversat istoria artei ca simbol al frumuseții, al tinereții și al armoniei, una dintre cele mai durabile și recognoscibile teme vizuale ale culturii europene. Dansul lor în cerc este o imagine a continuității, pentru că frumusețea nu e statică, ci trece periodic dintr-o formă în alta, fără ca niciuna să fie mai importantă decât cealaltă. Frumusețea autentică, deplină, e dată de unitatea celor trei grații, să nu uităm că trei este cifra echilibrului și a plenitudinii.
Această scurtă incursiune în antichitate și lumea artei ne-a ajutat să ne apropiem de ”grațiile” înaripate la care dorim să facem referire în acest articol, trei păsări, trei promisiuni ale unei frumuseți trecătoare, de vară, niște oaspete diafane care dau strălucire lumii noastre. Prigoria, cu penajul ei exotic, adună aproape toate culorile curcubeului. Dumbrăveanca, o bijuterie a pădurii care poartă turcoazul cerului și cafeniul pământului într-o unire desăvârșită. Albastrul metalic al pescărașului pare a fi mesagerul divin care face legătura între cer și ape. O trinitate de grații sălbatice care se completează, rotindu-se în jurul câmpurilor, zăvoaielor și apelor noastre, amintindu-ne de frumusețea unică a naturii.
Denumirea populară a prigoriei provine de la verbul „a se prigori”, care înseamnă, așa mai casnic,” a se însori”. Știind că prin unele părți ale țării aceeași pasăre mai e denumită albinar, viespar, lupul-albinelor ne mai vine inima la loc, gândindu-ne că respectiva are legătură cu zonele însorite și cu albinele sau suratele lor. Numele său vechi ”merop”, cu origini grecești, desemna o pasăre ce se hrănea cu albine. Denumirea științifică a prigoriei, Merops apiaster, repetă în latină, ceea ce tocmai am aflat din greacă, apiaster putând fi tradus ca ”cel ce are de-a face cu albinele”. Ca să nu pierdem printre limbile moarte, traducerea denumirii populare din engleză (European Bee-eater) ne transformă bănuiala în certitudine : pasărea este cu adevărat un ”mâncător de albine”. (foto 1)
Clasificarea taxonomică a prigoriei ne arată că aceasta este încadrată în ordinul Coraciiformes, adică are o formă asemănătoare cu a corbilor. Doar forma, pentru că dimensiunile ei sunt mai reduse, până în 30 cm lungime, anvergura aripilor pe la 40 cm și o greutate de 50-70 grame. Speciile acestui ordin, deosebite ca mărime și apucături, au drept caracteristică coloritul exuberant al penajului. Aceste păsări au o dispunere asimetrică a degetelor, majoritatea speciilor având trei degete înainte și unul înapoi dar, ca o ciudățenie, două dintre degetele din față pornesc dintr-o bază comună, sunt lipite pe o porțiune scurtă și se separă abia mai apoi.
Hrănirea cu insecte, din zbor, a presupus unele modificări morfologice în cazul prigoriei. Astfel corpul, aripile și coada sunt alungite, iar ciocul prelung și subțire este arcuit în jos. Zborul este elegant, ușor de recunoscut: planări lungi, bătăi rapide de aripi și viraje bruște în aer. Este un vânător aerian desăvârșit, capabil să prindă insecte în zbor cu o precizie uimitoare, ajutată și de o vedere excepțională, cu ajutorul căreia poate detecta o insectă de la zeci de metri distanță. Prigoria e specializată în prinderea insectelor zburătoare, în special fluturi, libelule sau himenoptere (albine, viespi, bondari) reușind să captureze în jur de 250 din acestea, zilnic. În cazul acestora din urmă pasărea obișnuiește să-și lovească prada de o creangă, cu scopul de a îndepărta acul și punga cu venin. Chiar dacă înghit himenopterele fără a le îndepărta acul, prigoriile au capacitatea de a regurgita părțile necomestibile. Știindu-i dieta, e limpede că prigoriile zboară cu mult spor în zilele însorite, atunci când insectele zburătoare abundă, astfel că asocierea cu ”prigoritul”, cu însoritul, nu e deplasată. (foto 2)
Sunt păsări gregare, clocesc în colonii, săpându-și îndeobște în maluri abrupte, ajutându-se de cioc și gheare, galerii adânci ce pot depăși un metru lungime. Performanța această de ”miner”, improprie unei păsări, se datorează alegerii cu grijă a pereților în care sapă, îndeobște având o textură nisipoasă sau lutoasă. Chiar dacă materialele în care sapă sunt friabile, moi, prigoriile au nevoie de până la 20 de zile pentru a-și finaliza cuibul, fiind semnalate și cazuri de ”clacă” în care indivizii aceleiași colonii se întrajutorează.
La capătul tunelului prigoriile își amenajează un spațiu mai larg, unde își depun ouăle și își cresc puii, protejați de prădători și de soarele arzător, care poate fi nemilos în cazul pereților de pământ văduviți de vegetație. Cuibăritul în astfel de găuri nu are doar avantaje, prigoriile fiind predispuse la infestare cu diverși paraziți, cărora păsările le vin de hac prin dese îmbăieri…în praf. În pofida frumuseții lor sunt păsări monogame, formând perechi pe care doar moartea unuia dintre parteneri le destramă. Un aspect fascinant este că prigoriile nu sunt doar sociale, ci și cooperante. În unele cazuri, o prigorie care nu s-a reprodus ajută altă pereche să-și crească puii, un lucru mai rar întâlnit în lumea păsărilor. Acuzația omenească de ”menage a trois” este îndulcită de faptul această cooperare este dedicată doar creșterii puilor și că…prigoria stingheră este de obicei un pui al perechii, din anul precedent.
Zonele de cuibărire, mai ales cele intens populate, cu zeci sau poate sute de perechi aflate mereu în mișcare, par a fi locul din care izvorăște curcubeul. Asta pentru că prigoria este una dintre păsări europene cu cel mai spectaculor colorit. Penajul ei combină nuanțe de turcoaz, galben intens, castaniu și verde smarald, iar încercarea de a-i descrie culorile, mai ales când se află în zbor, este mai degrabă o sarcină ce poate fi dusă la bun sfârșit doar de un poet. La vederea ei, un muritor de rând rămâne fără cuvinte, dar cu certitudinea că minunile există, ba chiar și zboară ! (foto 3)
Am putea spune că frumusețea lor exotică, mai puțin întâlnită pe meleagurile noastre, se ”explică” prin faptul că prigoriile sunt păsări migratoare, oaspeți de vară cum s-ar spune. Iernează în Africa subsahariană, uneori chiar mai departe, și revin în Europa primăvara, călătoria lor însemnând mii de kilometri pe deasupra unor locuri periculoase precum marea sau deșertul. De cele mai multe ori, revin în locul în care au cuibărit în anul precedent, obicei care le face vulnerabile la modificările dramatice de habitat cauzate de activitățile umane precum exploatarea agregatelor minerale, regularizări de cursuri etc.
Conflictul dintre prigorii și apicultori e unul vechi, din păcate doar unul dintre cei implicați are dreptul de a depune mărturie și de a fi ascultat. E limpede că în perioade de secetă, atunci când alte insecte zburătoare lipsesc sau în cazul în care stupinele sunt amplasate prea aproape de locurile de cuibărit, prigoriile își vor face un obicei în a consuma albine. Ele pot reveni zi de zi pentru a se hrăni, fără a ataca stupul direct, fiind capabile de „ambuscade” favorizate de prezența unor arbori. Impactul asupra productivității stupinei este strigat în gura mare, chiar dacă pierderile reale sunt rareori semnificative, prigoria devenind astfel un fel de vinovat de serviciu. Dacă ar avea gură, prigoria ne-ar spune că lipsa insectelor, cauzată tocmai de activitățile omului, o împinge să dea iama prin harnicele albine. Ar mai trebui ca cineva să o asculte și poate, să-i dea dreptate… (foto 4)
Prigoria nu e doar frumoasă, este și un indicator ecologic. Prezența ei arată că peisajul este încă viu și ”colorat”: cu maluri virgine bătute de soare, cu sumedenie de insecte zburătoare și liniște ca la începutul vremurilor. Este o pasăre vulnerabilă la schimbările climatice, la agricultura intensivă, la extracțiile de agregate. Iar dispariția ei ar face ca, după ploaie, zâmbetul curcubeului să ne pară știrb…
[/responsivevoice]
