Călin MARINESCU ■
Un principiu de evaluare a unei persoane în condițiile economiei de piață bazată pe consum este gradul de îndatorare raportat la veniturile estimate.
A nu fi îndatorat, concept foarte apreciat în societatea românească patriarhală, azi aprope că descalifică persoana respectivă, în lumea modernă considerându-se că cel mai probabil în lipsa unui venit stabil și îndestulător nu ai meritat încrederea unui creditor.
În anii ‘80 când explicam colegilor că de fapt noi, românii, așa săraci cum ne consideram, eram mai bogați decât vesticii care în fapt nu dețineau propritatea reală a bunurilor procurate prin credite, stârneam mare nedumerire celor care mă ascultau.
Românașul avea Dacia lui, pentru care de obicei plătea banul în avans cu șapte ani, dar îi aparținea, electrocasnicele erau proprietatea noastră, apartamentele le aveam într-o formă autohtonă de leasing girat de stat și în final ne-au fost vândute la prețuri modice, pe baza valorii reziduale.
Iar acum, ne îndreptăm în ritm galopant către starea de atunci a occidentalilor și suntem din ce în ce mai datori pentru bunurile pe care le cumpărăm.
Din păcate, la o analiză serioasă vom constata că la ora actuală consumăm mai mult decât producem, ceeea ce evident duce la creșterea datoriilor fiecăruia și inclusiv a statului, care trebuie să asigure salariile sistemului bugetar.
Mai gravă este situația la nivel guvernamental unde statul e obligat să se împrumute când cheltuielie îi depășesc veniturile. Costurile unor astfel de împrumuturi duc la creșterea valorii cheltuielilor și creează o spirală a datoriei publice foarte greu de stăpânit.
O metodă de readucere sub control a datoriei publice este scăderea drastică a cheltuielilor bugetare, metodă aplicată de fostul Președinte Nicolae Ceaușescu pentru stingerea împrumutului de peste 11 miliarde USD, din anii ’70. Datoria fusese cheltuită pentru industrializarea forțată a României și apoi platită în avans cu repercursiunile cunoscute asupra condițiilor de viață și nivelului de trai al poporului.
Sub presiunea cetățenilor care în mod normal doresc creșterea permanentă a nivelului de trai, dar și pentru accelerarea dezvoltării propriilor state ori pentru înarmarea corespunzătoare, guvernele au contractat din ce în ce mai multe datorii. Astfel, azi, datoria publică mondială a ajuns la circa 235% din Produsul Intern Brut (PIB) Global,.
Una dintre cele mai mari datorii publice suverane o înregistrează Statele Unite ale Americii (SUA), aceasta fiind declarată de Președintele Donald Trump de 36.000 de miliarde de dolari, dar care reprezintă totuți sub 100% din PIB. Sunt însă economii importante ale Europei care au datorii publice suverane ce depășesc cu mult PIB-ul țărilor respective.
Astfel, Franța are o datorie publică de 132% din PIB iar Italia de peste 135% din PIB. Campioana absolută la acest sport este însă China care în ultimi ani și-a sporit semnificativ datoria publică, cu intenția relansăriii creșterii economice până la nivelul tradițional, astfel că în prezent are o datorie publică de peste 200% din PIB. Și asta în condițiile în care China are de recuperat sume fabuloase de la diverși debitori statali precum SUA, ce-i datorează peste 760 miliarde USD.
Fondului Monetar Internațional (FMI) nu vede cu ochi buni această creștere explozivă a datoriilor publice, apreciind că în următorii 10-12 ani se va intra într-o criză greu de controlat, și propune guvernelor principalelor state dezvoltate să caute soluții rezonabile de diminuare a datoriilor în cât mai scurt timp.
România, care de mult timp s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma, e unul din statele obligate să recurgă la împrumuturi pentru susținerea cheltuielilor ceea ce pe termen lung va creea probleme dacă întreaga clasă politică nu ajunge urgent la un acord de reducere a deficitului bugetar până la nivelul sustenabil.
Fără a ajunge la excesele perioadei Ceaușescu, singura soluție pare a fi reducerea cheltuielilor statului o data cu creșterea veniturilor, ceea ce nu este ușor derealiza, în condițiile în care populația și mai ales salariații statului refuză cu înverșunare măsurile propuse de guvern.
O rezistența la schimbare o manifestă și societățile comerciale, care refuză să accepte o reducere a profiturilor.
[/responsivevoice]
