AI nu uită. Mai avem drepturi?

🔊 Ascultă articolul

Ionuț-Eugen Ioniță ■

Inteligența Artificială (AI) a intrat deja în viața noastră de zi cu zi, fie că o recunoaștem sau nu. De la aplicațiile de recrutare și până la chatboți care ne scriu e-mailuri, AI promite eficiență și viteză. Există însă o problemă care începe să iasă la suprafață, una mai puțin spectaculoasă, dar cu efecte profunde: AI nu uită niciodată.

Această memorie „perfectă” a mașinilor contrastează dureros cu drepturile noastre fundamentale, precum dreptul la viață privată sau chiar dreptul de a fi uitați. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este doar „ce poate face AI pentru noi?”, ci și „ce face AI cu noi?”.

Context istoric: promisiunea și capcana memoriei digitale

Internetul a schimbat radical relația omului cu informația. Dacă odinioară uitarea era naturală, astăzi orice postare de pe un forum obscur din 2008 poate reapărea în fața unui algoritm de recrutare.

Europa a încercat să corecteze acest dezechilibru prin legislații precum GDPR, care garantează dreptul de a ne șterge datele. În teorie, datele noastre ne aparțin. În practică însă, odată ce au fost „înghițite” de un model de inteligență artificială, devin aproape imposibil de recuperat sau eliminat. Un cercetător citat de The European Correspondent spunea clar: „odată ce informația a fost antrenată într-un model, este tehnic imposibil să fie ștearsă, cel puțin cu capabilitățile actuale”.

Cu alte cuvinte, dreptul la uitare se lovește de o memorie artificială care nu uită și nu iartă.

Inovații recente: între utilitate și intruziune

Pe hârtie, AI e fascinantă. Poate filtra sute de CV-uri, poate rezuma mii de documente, poate chiar ghici ce muzică vrem să ascultăm. Însă această eficiență vine cu un cost invizibil: colectarea constantă a datelor noastre.

• Recrutarea automatizată – CV-uri respinse nu pentru lipsa de competențe, ci pentru „tiparul” identificat de AI în baza codului poștal sau a istoricului de căutări.
• Chatboți „prietenoși” – fiecare întrebare despre sănătate sau familie devine combustibil pentru antrenarea viitoarelor modele.
• Profilare din umbră – IA nu are nevoie de numele nostru pentru a ști cine suntem. Metadatele – cât timp petrecem pe o pagină, la ce oră scriem pe Instagram – devin portrete digitale greu de evitat.

Companiile susțin că folosesc „interesul legitim” pentru a justifica prelucrarea acestor date, chiar și fără consimțământ direct. Adică dacă beneficiul lor depășește riscul pentru drepturile noastre, pot continua nestingherite. Într-un fel, este ca și cum am semna un contract invizibil pe care nu l-am citit niciodată.

Drepturile noastre în fața memoriei infinite

În Europa, avem un set solid de protecții legale. Putem cere acces, rectificare sau ștergerea datelor. Dar realitatea este mai complicată. Cât de mult putem controla un sistem care funcționează ca un „black box”, învățând și combinând fragmente de informații pe care nici inginerii nu le mai pot dezasambla?

Un exemplu tulburător: un caz raportat deja în presă, unde un chatbot AI a contribuit la decizia tragică a unui adolescent de a-și lua viața. În fața unor astfel de realități, discuția despre drepturi digitale nu mai este un exercițiu teoretic, ci o chestiune de viață și de moarte.

Provocări și responsabilitate

• Pentru industrie: lipsa transparenței. Modelele sunt secrete comerciale, dar consecințele lor sunt publice.
• Pentru legislație: viteza. Europa scrie legi, dar tehnologia le depășește înainte ca ele să fie aplicate.
• Pentru noi, utilizatorii: conștientizarea. Ne-am obișnuit să dăm „Accept all cookies” fără să clipim. Aceeași neglijență o putem repeta și în fața unor sisteme mult mai intruzive.

---

Concluzie: să învățăm să uităm, chiar și în era AI

Inteligența Artificială (AI) promite să ne facă viața mai ușoară, dar riscă să ne transforme într-o specie lipsită de uitare. Or, uitarea nu e doar o slăbiciune umană – este un mecanism de protecție, o formă de libertate.

Dacă lăsăm algoritmii să decidă ce merită păstrat și ce nu, riscăm să pierdem controlul asupra propriei identități. Memoria digitală este o binecuvântare pentru progres, dar poate deveni un blestem pentru intimitate.

Nu e vorba de a refuza tehnologia, ci de a cere reguli clare, transparente și aplicabile. Iar până atunci, responsabilitatea noastră rămâne să folosim aceste instrumente cu ochii deschiși, să ne informăm și să ne apărăm drepturile.

Pentru că, în definitiv, întrebarea nu este doar dacă IA nu uită. Ci dacă noi vom avea puterea să nu uităm să fim liberi.

[/responsivevoice]