Leonard MOCANU ■
Drumuri…euro-balcanice ●
Ne mâncau tălpile, așa că ”am dat prins” la oferta agenției Ihtis Eco Travel, cunoștința noastră din Basarabia, pentru o nouă aventură, de data aceasta în Grecia. Programul propus urma să îmbine momentele cu profundă conotație religioasă, cu cele destinate relaxării și distracției, având, evident, ca ingrediente temperamentul meridional și firea deschisă a gazdelor noastre.
Călătoria s-a derulat cu un autocar al companiei ALT și a început pentru noi cu un ”drum de seară”, de la autogara Constanța Sud. Se pare că agenția și-a creat un bun renume printre turiști, eminamente constănțeni sau tulceni, astfel că aproape toți eram cel puțin la a doua experiență. Și dacă cei din Constanța, nu ne cunoșteam între noi, colegii din orașul de la poarta Deltei păreau a fi ”în familie”, dar aceasta nu ne-a împiedicat să devenim repede un grup unit, fără orgolii sau ifose. La aceasta a contribuit din plin și însoțitorul nostru, Claudiu Mihăilescu, un ”nume” printre cei care au călătorit în ultimii 22 de ani în Grecia. La fel de important a fost și rolul lui Nicu, cel ce a răspuns de siguranța noastră rutieră și de confortul deplasării. Dealtfel, Nicu ne condusese și în martie pe drumurile Republicii Moldova, așa încât întâlnirea cu el ne-a dat o undă suplimentară de siguranță.
O primă decizie înțeleaptă a fost aceea de a modifica traseul, astfel încât să eliminăm neprevăzutul provocat de traversarea frontierei româno-bulgare pe fragilul și mult prea încercatul Pod al Prieteniei, în favoarea mult mai liniștitului punct Vama Veche – Durankulak. Autocarul a venit de la Tulcea, luând de pe traseu și alți pasageri, iar la Constanța s-a făcut ”plinul”, echipa numărând 55 de turiști, un ”antrenor” și un ”director tehnic”.
Eram preveniți că urma o călătorie de noapte de nu mai puțin de 11 ore, cu un tur de forță de aproape 800 de kilometri, până la prima bornă din program, orașul Salonic. Desigur, pentru noi, pasagerii, grijile puteau fi puse pe ”pauză”, atunci când Moș Ene câștiga disputa cu ambiția de a rămâne în stare de veghe, dar cei doi ”oficiali” nu aveau dreptul la relaș (activ și acesta), decât în opririle atât de necesare, dictate de rațiuni fiziologice, tehnice și…legale.
Prima astfel de oprire ne-a adus și prima mică decepție, cauzată de maniera total neortodoxă în care am fost tratați la benzinăria Rompetrol de la intrarea în municipiul Mangalia. Deși pe ușile de intrare la toalete trona un afiș prin care eram sfătuiți să solicităm la casă un cod de acces, gazdele noastre au plusat, permițându-ne intrarea doar în baza bonului fiscal prin care făcusem o achiziție, cât de neînsemnată. Mai mult, pentru a se convinge că bonurile dobândite nu erau transmise de la unul la altul, un ”nene” a venit să deblocheze personal ușile cu cardul ”din dotare”, persiflându-ne când i s-a adus la cunoștință că la lavoarele doamnelor nu curgea apa. Despre starea de curățenie, să nu mai vorbim. Nu e prima dată când întâlnim în călătoriile noastre prin Balcani sau prin nordul Europei toalete cu plată la benzinării sau în moluri, dar, de regulă, taxa se regăsește în starea de curățenie și de funcționare a ”stabilimentelor” și nimeni nu se scunde în spatele unor vorbe meșteșugite. Jenant. Hai, că le-am dat prea multă atenție!
Trecerea graniței în Bulgaria a însemnat o oprire la punctul de control, amânând beneficiile Schenghen pentru altă dată. Evident că polițistul de frontieră își făcea datoria controlând actele autocarului, în timp ce pe lângă noi se scurgeau autovehicule, în special de transport marfă, multe din țări extracomunitare.
Prima parte a călătoriei, până la Varna, nu ne era necunoscută, așa că am alunecat ușor pe aripile somnului, iepuresc, evident. Nu poți să treci câteva sute bune de kilometri printr-o țară, fără să spui ceva despre ea. Deci, Republica Bulgaria (Bălgaria cum pronunță localnicii), vecina noastră de la sud, cu care am împărțit numeroase drame, dar și satisfacții ale istoriei, are o suprafață de aproximativ 110.000 kmp și o populație de șase milioane și jumătate de locuitori. Teritoriul Bulgariei a fost locuit din timpuri străvechi, dar primul popor din care actualii locuitori își revendică rădăcinile a fost cel al tracilor. Rând pe rând valuri de popoare migratoare au trecut Dunărea, punându-și mai mult sau mai puțin amprenta asupra istoriei acestor locuri. Influența greacă a fost predominantă în secolele premergătoare lui Hristos, la fel ca și cea romană ulterior. Mai mulți monarhi au cucerit teritorii la sud și la nord de Dunăre și au întărit statul bulgar, pentru ca apoi acesta să intre în perioade de decădere, fiind cucerit de Imperiul Bizantin. Rând pe rând, în Evul Mediu, capitala a fost la Preslav, apoi la Veliko Tărnovo. Creștinați la începutul primului mileniu, bulgarii au oscilat între autocefalie și supremația papală.
În primele secole ale celui de-al doilea mileniu, Bulgaria a cunoscut înflorirea, sub dinastia Asăneștilor, pentru ca în secolul al XIV-lea să decadă, sfărâmându-se în trei țarate: Vidin, Tărnovo și Țara Cărvunei, favorizând căderea sub dominație otomană. Aceasta a durat aproape cinci secole, timp în care populația bulgară a fost considerată de mâna a doua, fără privilegii și supusă unor biruri și obligații înrobitoare. Conștiința națională s-a erodat profund, cele câteva răscoale antiotomane fiind înăbușite în sânge. Iluminismul ce se manifesta în vestul Europei a influențat o mișcare de renaștere națională, care a condus la o revoltă majoră în aprilie 1876, când mai bine de 30.000 de bulgari au fost masacrați, fapt ce a decis marile puteri să se implice, însă Imperiul Otoman nu a respectat înțelegerea făcută la Istanbul, așa că, în 1877, Rusia a declarat război Turciei și a trecut Dunărea în Bulgaria. În urma războiului Ruso-româno-turc din 1877-1878, atât România, cât și Bulgaria și-au dobândit independența, dar au ales căi diferite, ceea ce va face ca în prima jumătate a secolului al XX-lea să se afle mai mereu pe poziții divergente. Intrată în sfera de influență a Uniunii Sovietice, Bulgaria a abolit monarhia în 1944, iar în 1946 a instaurat dictatura comunistă, nu atât de acerbă precum în România. În perioada comunistă, etnicii turci au fost supuși unui amplu proces de deznaționalizare, în urma căruia peste 300.000 au părăsit Bulgaria, strămutându-se în Turcia. S-a renunțat la monopolul partidului unic în 1989, primele alegeri libere au avut loc în 1990, iar tranziția către economia de piață și către societatea democratică a fost dificilă, cu suișuri și coborâșuri. A devenit membru al NATO în 2004 și al UE în 2007, din nou, braț la braț cu țara noastră.
Relieful Bulgariei variază de la șes, în partea estică și nordică, la munți, în sud-vest. În Bulgaria se află cel mai înalt vârf din Peninsula Balcanică, Musala, 2925 metri, dar și un litoral la Marea Neagră, apreciat și frecventat, nu numai de turiștii români doritori de tratament all-inclusive, ci și de cei occidentali, în special germani. Turismul montan a luat și el avânt în ultimii ani, stațiunile de schi fiind foarte căutate.
Administrativ, Bulgaria este împărțită în 27 de regiuni, la care se adaugă regiunea metropolitană a capitalei. La rândul lor, regiunile sunt împărțite în 264 obștine (comune). Progresele din toate domeniile sunt semnificative, însă și în Bulgaria întâlnești încă zone sau localități rămase în urmă, dar și mentalități și comportamente să le spunem elegant lipsite de fair-play, atât din partea autorităților, cât și a cetățenilor.
Am traversat Varna undeva după ora 11 seara, apoi, cu o direcție generală sud-vest, am parcurs pe autostrada A2 și pe drumul național care o completează pe porțiunea centrală distanța care ne separa de Sofia. Varna este al treilea oraș al Bulgariei, ca număr de locuitori (peste 335.000), cunoscută drept capitală maritimă sau capitală de vară a Bulgariei. La fel ca și Constanța, Varna este un port important la Marea Neagră, aici aflându-se și sediul Forțelor Navale Bulgare, dar și Academia Navală ”Nikola Vapțarov”. Este un oraș binecunoscut constănțenilor, mulți dintre aceștia încrustând pe răboj cel puțin o oprire sau măcar o trecere prin Varna.
La scurtele opriri de pe traseu, am constatat pe pielea noastră că fusesem prea încrezători în prognoza meteo și că, parafrazând un constănțean binecunoscut, ”noaptea nu-i ca ziua”. Drept pentru care, ne-am gândit cam cu jind la hanoracele ce se odihneau liniștite în șifonier, acasă, sau la jachetele impermeabile din fundul geamantanului.
La periferia Sofiei am ajuns spre dimineață, înainte de ora 6, dar am întâlnit în sens contrar un trafic foarte intens: oamenii ce locuiesc în zona metropolitană se duceau la lucru în capitală. Tranzitarea a fost îngreuiată de starea nu tocmai bună a șoselei, dar și de faptul că ruta aleasă dispune de trei benzi, două fiind alocate pe parcursul zilei fluxului major, așa cum este în Eforie Nord. Cum timpul ne dădea ghes să ajungem în Grecia, să păstrăm și noi convenția și să vorbim la întoarcere, pe îndelete, despre Sofia și despre Veliko Tărnovo, alt oraș important de pe traseul nostru.
Înainte de ieșirea din Bulgaria, am mai făcut o escală ”tehnică” în localitatea Kresna, cunoscută românilor pentru magazinul de la care se pot achiziționa variate sortimente de bomboane, ulei de măsline, detergenți și, nu în ultimul rând, țigări. În plus, în spatele magazinului există mai multe cabine de toaletă, e adevărat într-o stare precară de întreținere, cauzată și de faptul că arareori vei întâlni mai puțin de două autocare, cu numere de România, Bulgaria, Republica Moldova sau Ucraina. Una peste alta, după ce ne-am făcut o toaletă de dimineață sumară la unica chiuvetă disponibilă, ne-am savurat micul dejun ”la pachet”pe singura bancă însorită din părculețul adiacent magazinului.
Am urmat apoi autostrada care leagă Sofia de Salonic, oraș în care am ajuns în jurul orei 10.00. Salonic (Thessaloniky, cum pronunță localnicii), situat în nord-estul Greciei, este al doilea oraș al țării ca număr de locuitori (puțin peste un milion în zona metropolitană, 334.000, în ”granițele” urbei), dar și ca importanță economică. Este capitala provinciei grecești Macedonia, fiind plasat în Golful Thermaic. Numele, spun legendele, ar proveni de la cel al fiicei lui Filip al II-lea, prințesa Thessalonike a Macedoniei, și soție a lui Cassandru al Macedoniei, fondatorul orașului (315 înainte de Hristos).
În perioada romană, Salonicul a fost o metropolă importantă, al doilea oraș al Imperiului Bizantin, ca mărime și bogăție. În anul 306 după Hristos, Salonicul a căpătat un patron spiritual, pe Sfântul Dimitrie, izvorâtorul de mir, în cinstea căruia a fost construită o biserică în secolul al V-lea, important obiectiv religios și turistic și în zilele noastre, aflat în Patrimoniul UNESCO. Când Imperiul Roman a fost divizat în patru provincii, Salonicul a devenit capitala uneia dintre ele.
În perioada bizantină, populația orașului era de aproximativ 150.000 locuitori, mai mult decât Londra acelor vremuri. Nu a putut rezista în fața expansiunii Imperiului Otoman, capitulând în anul 1387, dar a revenit ca parte a Imperiului Bizantin puțin după aceea, apoi a trecut sub protecția Veneției, iar în 1430 a fost din nou capturat și jefuit de armatele sultanului Murat al II-lea. Noul statut nu a redus importanța Salonicului ca port și centru comercial.
Populația musulmană a crescut ca pondere, ea fiind formată atât din nativi turci, cât și din albanezi sau musulmani greci ori bulgari. La începutul secolului al XVI-lea, peste 20.000 de evrei au imigrat din Peninsula Iberică, în urma expulzării lor. Conform opiniei unor istorici, decizia autorităților de a accepta stabilirea evreilor în Salonic a fost o măsură de reducere a ponderii creștinilor din oraș, iar aceasta a atras și evrei din alte țări. Astfel, în secolul al XVI-lea, Salonicul va deveni orașul cu cea mai importantă comunitate evreiească din lume.
În secolul al XIX-lea, au avut loc mai multe masacre. Primul a fost ordonat de guvernatorul turc al orașului în 1821, care a dispus uciderea câtorva sute de insurgenți greci, înflăcărați de ideile revoluționare propagate de Mișcarea de Independență a Greciei. Al doilea, a avut loc în 1826, când armata regulată otomană a atacat garnizoana ienicerilor din Salonic, una dintre cele mai importante ale imperiului, ucigând peste 10.000 de ieniceri.
Ultimele decenii ale administrației otomane au adus o revitalizare a orașului Salonic (Selânik, în limba turcă). Pentru a demonstra Occidentului ”fața” europeană a orașului și a Imperiului Otoman în general, au fost ridicate mai multe clădiri publice în stil eclectic, zidurile orașului au fost dărâmate (1869-1889), în vederea extinderii ariei urbane, a fost dat în folosință tramvaiul (1888), iar în 1908 orașul a fost iluminat cu lămpi electrice. Salonicul a fost conectat prin calea ferată cu centrul Europei, via Belgrad, cu Monastir și cu Istanbul, în ultimii ani ai secolului trecut. În 1881, la Salonic se năștea Mustafa Kemal, fondatorul Turciei moderne.
În timpul celui de-al doilea război balcanic, pe fondul scăderii forței militare a Turciei, atât armata greacă, precum și cea bulgară au dorit să cucerească Salonicul, evident în favoarea propriei țări. Pentru prim-ministrul Greciei de la acel moment, Elefterios Venizelos, Salonicul a devenit un obiectiv strategic (”Salonic, indiferent de costuri”). Pe 26 octombrie (stil vechi), ziua patronului spiritual al orașului, guvernatorul turc, Hasan Tahsin Pașa, a predat Salonicul armatei grecești, apreciind că grecii vor avea un comportament mai echilibrat față de rezidenți, decât bulgarii. Trupele bulgare au ajuns la Salonic o zi mai târziu, dar Pașa Tahsin le-a replicat că nu există decât un singur oraș, care acum aparținea Greciei. Așa luau sfârșit cinci secole de stăpânire otomană, iar prin Tratatul de la București (1913), Salonicul și teritoriul grecesc al Macedoniei au intrat oficial în componența Greciei.
În timpul primului război mondial, aliații au creat o puternică bază militară în Salonic, cu scopul de a contracara acțiunile Bulgariei pro germane. În 1916, Salonicul și teritoriile acordate Greciei în 1913 au intrat sub controlul unui guvern provizoriu de apărare națională, aflat în opoziție cu guvernul monarhist de la Atena, iar în 1917, odată cu abdicarea regelui, și instalarea unui guvern condus de Venizelos, Statul Salonic a intrat definitiv în componența Greciei.
În 1917, orașul a fost zguduit de Marele Incendiu de la Salonic, în care peste 72.000 de persoane, în majoritate evrei, au rămas fără adăpost. Incendiul a curmat multe afaceri și a distrus numeroase lăcașe de cult, biserici și sinagogi. Acesta a avut și o urmare pozitivă, a permis reconstruirea orașului pe baza unor planuri moderne.
În urma războiului greco-turc și a dispariției Imperiului Otoman, circa 160.000 de etnici greci de pe teritoriul Turciei au fost relocați în Salonic. În contrapartidă, circa 20.000 de etnici turci, inclusiv greci musulmani au fost transferați în Turcia. Acest proces a schimbat radical compoziția demografică, evreii majoritari până la acel moment devenind o simplă minoritate etnică. Tot acest proces a fost o parte a mai amplei mișcări de ”elenizare” a Greciei, dar întreaga regiune a Balcanilor s-a transformat într-un punct fierbinte de naționalism etnic.
În timpul celui de-al doilea război mondial, căzut sub ocupație germană, Salonicul a fost gazda Cartierului General hitlerist pe frontul din Balcani. Ocupanții au deportat masiv evreii din oraș (45.000), pe care i-au internat în lagăre de concentrare, unde mai bine de 95% au pierit în camerele de gazare. În acest fel, comunitatea evreiască, majoritară la începutul secolului, a rămas doar o amintire.
După ce fusese primul oraș grecesc ocupat de naziști, Salonicul a fost primul în care s-a născut o mișcare de eliberare națională și a apărut primul ziar antifascist din Europa ocupată. Orașul a fost eliberat la 30 octombrie 1944 de luptătorii Armatei Populare de Eliberare. Doi ani mai târziu, în referendumul de validare/respingere a monarhiei, populația orașului a votat masiv pentru statutul republican, contrar majorității țării. Salonicul și-a confirmat astfel statutul ”rebel” în raport cu administrația de la Atena.
Odată cu împărțirea Europei între cele două blocuri, Salonicul și-a pierdut inițial din importanța comercială care îl consacrase și îmbogățise, dar, după 1950 procesul de reconstrucție l-a readus în postura pe care o deținuse, devenind o importantă poartă de intrare maritimă europeană. Construcțiile recente s-au îmbinat armonios cu clădirile istorice, astfel că orașul a devenit un punct de atracție turistică și, prin desemnarea în 1997 drept Capitală Culturală Europeană, și un pol cultural.
Acesta era orașul în care ne pregăteam să intrăm, nu înainte de o scurtă lecție de limba greacă, în care am învățat sau repetat cele mai uzuale expresii de salut sau de mulțumire. Am pătruns în zona centrală a orașului, către Biserica Sfântul Dimitrie, izvorâtorul de Mir (Aghios Dimitrios), ocrotitorul Salonicului. Obiectivul, inclus pe lista Patrimoniului UNESCO, atrage turiștii ca un magnet, astfel că parcarea autocarelor de pe bulevardul omonim este mai mereu neîncăpătoare, șoferii, inclusiv Nicu trebuind să-și pună în valoare îndemânarea pentru a valorifica fiecare centimetru pătrat disponibil. În multe cazuri, aceștia apelează la o schemă clasică din baschet, ”dă și du-te”, debarcând pasagerii pe repede înainte și căutând o parcare mai primitoare.
Biserica este a treia versiune a primului lăcaș de cult, construit aici în secolul al IV-lea, pe locul unor băi romane. Lăcașul a fost înlocuit un secol mai târziu de un altul cu trei nave longitudinale, separate de colonade, pentru ca în secolul al VIII-lea, să capete forma apropiată de cea actuală, cu cinci nave. În timpul dominației otomane, la sfârșitul secolului al XV-lea, biserica a fost transformată în moschee, cu numele Kasimiye, după numele guvernatorului local. Totuși, otomanii au permis în continuare accesul creștinilor la baldachinul care adăpostește rămășițele Sfântului Dimitrie, pentru venerare creștină, dar majoritatea mozaicurilor despre care se spune că ar fi acoperit biserica la interior au dispărut, fie de-a lungul celor patru secole care au urmat, fie pe timpul marelui incendiu. Au mai rămas cele șase mozaicuri care îl înfățișează pe Safântul Dimitrie împreună cu ctitorii și cu familiile acestora.
Reconstrucția după marele incendiu a fost îndelungată, la ea folosindu-se inclusiv blocuri de piatră de la sinagogile evreilor deportați de naziști. Cu ocazia renovării, au fost descoperite mai multe artefacte din perioada inițială, care sunt expuse în cripta de la subsolul bisericii. Au fost descoperite și ruine ale băilor romane, unde se spune că ar fi fost încarcerat și executat Sfântul Dimitrie, precum și trapa prin care se pare că trupul lui a fost aruncat, după execuție. Biserica a fost resfințită în 1949.
Ca majoritatea bisericilor grecești, nu există pronaos și nici pridvor, intrarea făcându-se direct în naos, atât dinspre vest, cât și dinspre sud. Vizitatorului îi este dat să admire imensa icoană în mozaic înfățișând Fecioara cu Pruncul, aflată deasupra Sfântului Altar, baldachinul de marmură din fața Altarului, candelabrele, sau amvonul, cu dantelăria lui în marmură.
De asemenea, credincioșii se pot reculege pe băncile din lemn, sau se put închina la rămășițele Sfântului Dimitrie, păstrate într-o raclă de argint, în baldachinul de marmură din partea stângă a bisericii. Tot în partea stângă, într-o capelă, sunt păstrate rămășițele făcătoare de minuni ale Sfântului Grigorie Kallidis, arhiepiscop al Irakliei și Redestului și mitropolit al Salonicului, trecut la Domnul în anul 1925. Sfântul Grigorie este sărbătorit și în Biserica Ortodoxă Română, pe 25 iulie și pe 20 octombrie.
Am admirat biserica la interior, inclusiv artefactele din criptă, ne-am închinat la raclele cu moaștele sfinților și ne-am întors la locul de întâlnire, pentru o călătorie pedestră prin Salonic. Primul reper a fost Vechea Agoră, după numele ei oficial, sau Forumul Roman/Agora Romană, așa cum apare în unele descrieri și ghiduri turistice. Agora Romană este forumul ce datează din epoca romană, localizat pe panta care coboară către Piața Aristotel. Este un spațiu de dimensiuni apreciabile, dispus pe două niveluri, la care pot fi văzute două rânduri de coridoare acoperite. Săpăturile arheologice prin care au fost dezvelite aceste vestigii s-au făcut în anii ’60 ai secolului trecut. Complexul mai cuprinde două băi romane, una scoasă la iveală, cealaltă aflată sub nivelul actual al orașului, precum și un teatru antic, folosit inclusiv pentru lupte de gladiatori. Construit înainte de perioada romană, complexul a fost refăcut în secolul al II-lea după Hristos și se pare că a funcționat până în secolul al VI-lea.
Pe spațiul ocupat de Forumul Roman ar fi trebuit să se construiască Palatul de Justiție a Salonicului, dar, odată descoperite ruinele, proiectul a fost abandonat, iar palatul a fost construit în altă parte. În vocabularul localnicilor, piața încă se numește Piața Palatului de Justiție.
Am ocolit forumul (îngrădit și nefrecventabil) pe latura de est, admirând inclusiv spațiile toaletelor antice, loc în care dezbaterile politice continuau, apoi am admirat statuia lui Elefterios Venizelos, prim-ministru al Greciei, de care se leagă momente importante din istoria Salonicului. Am traversat apoi Strada Egnatia, cea mai importantă arteră comercială din centrul orașului, denumită după Via Egnatia, drumul din epoca romană ce trecea pe lângă Salonic, pentru a pătrunde în Piața Aristotel (Aristotelous), flancată de blocuri frumos decorate, cu spații comerciale la parter. În partea superioară, în dreapta pe sensul de coborâre, se află o piață agro-alimentară, Kapani. Nu am rezistat tentației de a-i călca aleile, unde comercianții vând produse proaspete de toate categoriile: legume, fructe, carne de porc, de vită, miel sau capră și, bineînțeles, pește și fructe de mare. Am primit aprobare să pozăm pe taraba unui negustor niște chefali de dimensiuni care l-ar face fericit pe orice pescar de pe la noi, apoi ne-am continuat drumul pe spațiul pietonal al Pieței Aristotel, intersectată de câteva străzi cu circulație intensă.
În drum către faleză, după ce grupul s-a răspândit care încotro și ne-am dat întâlnire la Turnul Alb, ne-au făcut cu ochiul niște covrigi ”simiți”, așa cum îi știm de la Constanța sau de pe tarabele din Istanbul, dar ne-am felicitat că am cumpărat numai unul, pentru că ”afară era vopsit gardul” însă dantura noastră a fost pusă din greu la încercare, aceștia fiind uscați până la miez. După ce ne-am salutat cu ”patronul” pieței, Aristotel, și ne-am pozat atingându-i degetul mare de la picior (prin tradiție asta înseamnă fie că vom reveni în oraș – tot ce-i posibil -, fie că vom deveni la fel de înțelepți ca el), am traversat strada Leoforos Nikis, cea mai și cea mai (aglomerată, faimoasă, fotografiată, pictată), pentru a dialoga îndeaproape cu apele Golfului Thermaic, albastre precum cerneala Hero de pe vremuri și liniștite.
Soarele ne-a gonit apoi la umbră, așa că am pornit-o pe străzi, ferindu-ne de astrul zilei și am ajuns efkolo-efkolo (era să scriu iavaș-iavaș) în Piața Sfânta Sofia, unde există și catedrala cu același nume. Sfânta Sofia (Sfânta Înțelepciune) este cea mai cunoscută biserică în stil bizantin din Salonic. A fost construită în secolul al VIII-lea, după modelul Sfintei Sofia din Constantinopol, iar în secolul al XV-lea a fost transformată în moschee. În 1913 a fost readusă la destinația inițială și a fost restaurată. Unele dintre mozaicurile inițiale s-au păstrat intacte, iar într-o încăpere a bisericii au fost descoperite mai multe manuscrise de valoare.
Ne-am orientat apoi către Turnul Alb, locul de întâlnire stabilit, de unde doritorii au plecat într-o croazieră de jumătate de oră pe apele golfului, pentru a imortaliza orașul dinspre mare. Noi am preferat să ne plimbăm pe uscat, călătoria pe apă nemaireprezentând o provocare. Am putut admira, astfel Turnul Alb, unul dintre simbolurile Salonicului. Turnul Alb a înlocuit o fortificație bizantină mai veche, fiind reconstruit și întărit de otomani, după cucerirea Salonicului. A fost transformat în închisoare și în loc de execuție, iar după ce Salonicul a intrat în componența Greciei, a fost restaurat și transformat în muzeu. De-a lungul timpului, s-a numit Turnul Roșu sau Turnul Sângeriu, ca semn al numeroaselor execuții la care a fost martor, iar după revenirea la Grecia, a fost denumit Turnul Alb, ca simbol al purificării.
În plimbarea noastră, am pătruns în zona în care se găsesc mai multe muzee (Arheologic, de Artă Contemporană, Olimpic), precum și sediul Universității ”Macedonia”. La intrarea în parcul comunal Pedion Areos, străjuiește statuia lui Filip al II-lea, regele Macedoniei. Cu tot respectul pentru gazdele noastre, parcul ne-a amintit în parte de Tăbăcăria Constanței, inclusiv prin ”vestigiile” trenulețului aparent dezafectat.
Am revenit apoi pe faleză, unde am admirat statuia ecvestră a lui Alexandru cel Mare Macedon și clădirea Teatrului Regal. Croaziera fiind gata, ne-am reîntâlnit cu autocarul și am pornit către stațiunea de reședință, Paralia. Cum Paralia în limba greacă înseamnă ”Plajă”, acest nume este des întâlnit pe litoral sau în insule, așa că, pentru a o deosebi, stațiunea noastră este cunoscută îndeobște drept Paralia Katerini, după numele localității celei mai importante din apropiere. Cu titlul de amuzament, noi am numit-o Pălăria Caterinei.
Drumul pe autostradă a mai durat cam două ore, timp în care, printre alte informații extrem de importante și diverse, am aflat și repartiția pe hoteluri și am achitat taxa de stațiune. Cum grupul nostru era mărișor, nu au existat posibilități de cazare într-un singur hotel, ci în trei. Hotelul nostru se numește Ioni, fiind plasat chiar pe faleză, cu intrarea din strada Vas. Pavlou.
Gazda, patroană, recepționeră și administrator al hotelului, locuiește în aceeași curte, extrem de cochetă, într-un corp de clădire separat. Am primit cheia de la cameră și am fost plăcut surprinși să constatăm că balconul dădea direct spre mare, în piața centrală, unde este și biserica localității. Am conchis că niciodată nu locuiserăm undeva atât de aproape de mare și, cu toată oboseala, am coborât să ne udăm picioarele în Egee. Am pornit apoi pe străzi, printre buticuri și taverne, încercând să cunoaștem topografia locului. După mai bine de o oră, ne-am întors la hotel, iar cele cîteva sandvișuri, împreună cu câte un pahar de vin, au adus efortul nopții dormite iepurește și al plimbării din Salonic la limita extremă, adormind înainte de a simți pernele sub cap. Evident, nu înainte de a ne fixa ceasurile să ne trezească la ora 5.00, întrucât aventura de a doua zi începea cam cu noaptea în cap. Deci, vorba localnicilor, Kalinychta. Pe mâine dimineață, în aventura către Insula Skiathos.
