Sebastian CĂTĂNOIU ■
Cum ar fi arătat lumea dacă Rusia actuală ar fi fost cu adevărat continuatoarea Kievskii Rus’?
A vorbi despre Rusia într-un articol este ca și cum ai fi copilul care încearcă să mute marea cu o scoică. Imensitatea spațiului rusesc face ca această țară să fie percepută diferit de vecinii săi, Rusia privită din Extremul Orient sau din Asia Centrală nu este aceeași cu Rusia pe care o văd europenii. Nici europenii nu pot cuprinde Rusia în ansamblul ei, proximitatea față de acest colos face ca percepțiile să fie la fel de diverse, pe cât sunt de reale. Pentru francezi, Rusia poate fi un tărâm al misterului îndepărtat, plin de farmec și legendă, în timp ce pentru polonezi ea se simte mai aproape, mai palpabilă și, cu siguranță, mai amenințătoare.
De unde sa ”apuci” Rusia pentru a încerca să o descrii succint, pentru a putea să o faci inteligibilă? Altfel spus de unde începe Rusia? O țară atât de diversă, cu nu mai puțin de 11 fusuri orare, cu orașe spectaculoase sau zone întinse de natură virgină, cu munți și țărmuri de mări și oceane, atât de mare încât spațiul rusesc, ca într-o punere în aplicare a legii atracției maselor, distorsionează aproape totul. Pentru localnici, kilometrii și orele de călătorie sunt unități relative, iar călătoriile lungi, care unui european i s-ar părea interminabile, acolo sunt aproape cotidiene. Vasta întindere a țării schimbă percepția asupra distanțelor, chiar timpul pare să curgă după legi proprii, adaptate la imensitatea acestui colos.
Ce este Rusia? Poate că răspunsul la această întrebare e la mintea cocoșului, un fel de ”ghici ciupercă ce-i ?”, și poate ne-am lămuri, într-un fel, doar dacă am reuși să detaliem cum s-a ajuns, de-a lungul timpului, la numele de Rusia. Suntem familiari, în principal datorită filmelor și serialelor de televiziune, cu invazia vikingilor în Vestul Europei. Raidurile în Anglia și Irlanda din sec. VIII–IX, cucerirea Normandiei, apariția acestora în Mediterana ne-au obișnuit cu acești exploratori, comercianți și războinici, ale căror expediții au modelat politica, economia și cultura Europei medievale. Nu doar în vest ci și în est, pentru că o ramură a acestora, varegii, au preferat să folosească râurile interioare ale actualei Rusii, reușind să conecteze astfel Marea Baltică cu Marea Neagră, prin Novgorod, Kiev și Nipru.
Chiar dacă originea cuvântului este controversată, venit pe filieră nordică, slavă sau iraniană, cert este că aceste grupuri de scandinavi erau cunoscuți drept ”rus’”. Abilitățile lor de navigatori nu au intrat la apă pe râurile interioare sau în tertipuri comerciale, ca dovadă, în anul 860, traversând Marea Neagră, au reușit să efectueze o primă incursiune la Constantinopol, luându-i prin surprindere pe bizantini. Acest atac, dar și raidurile următoare au făcut ca numele rus’ să fie consemnat în sursele bizantine.
La aproape 800 de ani distanță, începând cu 1615, urmașii varegilor rus’, cazacii zaporojeni au întreprins raiduri navale periodice asupra Istanbul-ului, culminând cu celebrul raid al hatmanului Ivan Bogatyi din 1652. Oare, în vremurile noastre, atacarea cu succes a porturilor rusești de la Marea Neagră, să se datoreze ascendenței varegi a ucrainenilor ?
Fără a întâmpina o opoziție serioasă, precum în Anglia sau Franța și poate din acest motiv fără a ieși prea mult în evidență din perspectiva istoriei universale, varegii au început să se stabilească în Est, devenind elita conducătoare pentru populația locală, slavă, fino-ugrică sau de alte neamuri. Un moment de referință este anul 862 când vareg-ul sau rus’-ul Rurik devine conducătorul Novgorodului, ceea ce reprezintă momentul începutului dinastiei Rurikizilor, cea care va avea să dureze mai bine de 700 de ani, până în 1598. (foto 1)
La 20 de ani distanță de la apariția lui Rurik la Novgorod, tutorele fiului său, Oleg (sau Orvar, după numele său viking), cucerește Kievul și îl transformă, în dauna Novgorodului, în capitala statului ce se va extinde prin unificarea mai multor principate slave.
Într-un continuu război cu triburile vecine, Oleg are și resursele pentru a intreprinde expediții militare împotriva Bizanțului. Acțiunea lui Oleg din 882 este considerat momentul fondator a ceea ce s-a numit, și ulterior a devenit subiect al discordiei identitare, Rusia Kieveană.
Mai corect ar fi fost ca statutul să fi rămas cunoscut în istorie drept Rus’, recunoscându-se astfel existența elitelor varegi și evitându-se suprapunerea cu Rusia. Rus’ a fost primul mare stat al slavilor de est, existent aproximativ între secolele al IX-lea și al XIII-lea, cu centrul politic la Kiev. Ca să fim limpezi, numele oficial „Rusia” (sau forma sa elenizată ”Rossia”) este adoptat mai degrabă în epoca țarilor, mai ales sub Ivan al IV-lea cel Groaznic și ulterior în Imperiul Rus. Dacă „Rusia” nu exista în sens modern în secolele IX–XIII, atunci Rus’ nu poate fi considerată a fi statul rus, ci mai degrabă statul comun din care s-au format cele trei popoare slave de est, formate abia după multe secole de evoluții politice diferite: rușii, ucrainenii și bielorușii.
În secolele X–XI, lucrurile se schimbă, elitele varegi se slavizează rapid iar locuitorii statului medieval numit Rus’ au început să se considere cu toții ca fiind rus’ , adoptând o identitate politică, religioasă și culturală,indiferent de originea etnică. E drept că în Evul Mediuoamenii nu se defineau prin „națiuni” moderne, identitatea era dată mai ales de credință și loialitate față de un conducător feudal, în cazul nostru Marelui Cneaz de la Kiev.
În vremea lui Sviatoslav, Rus’ s-a extins de pe malurile Volgăi până în Balcani, devenind unul dintre cele mai mari state ale Europei acelor vremuri. Domnia lui Vladimir cel Mare (980–1015) a transformat Rus’ Kieveană dintr-o confederație de triburi într-un stat mai stabil, integrat în lumea creștină bizantină și cu o identitate culturală mai clară.
Cel mai important act al domniei sale a fost adoptarea creștinismului de rit bizantin. Vladimir a primit botezul și a introdus oficial religia creștină în Rus’, stabilind legături spirituale și politice cu Imperiul Bizantin. Un moment definitoriu al acestor relații a fost capturarea orașului bizantin Chersonesos de către Vladimir I (cel Mare), în jurul anului 988. Gestul nu a avut doar o valoare militară, ci a fost esențial în negocierea căsătoriei sale cu prințesa bizantină Anna Porphyrogeneta, eveniment ce a facilitat creștinarea oficială a Rusiei Kievene. Botezul colectiv al locuitorilor din Kiev, în apele râului Nipru, a devenit un moment fondator pentru cultura și identitatea slavilor de est, iar începutul ortodoxiei răsăritene a ajuns ca, peste veacuri, să fie revendicat, din rațiuni diferite, de două națiuni moderne: ucrainenii și rușii. În vreme ce Moscova se autointitulează „moștenitoarea legitimă” a creștinării slavilor, justificându-și astfel ideea de unitate spirituală și istorică, nu doar între ruși și ucraineni, ci și cu toți slavii sau chiar cu toți ortodocșii, Ucraina consideră momentul ca parte a propriei sale continuități statale și spirituale.
Iaroslav cel Înțelept, Mare Cneaz al Rus’ Kieveană (1019–1054), pe lângă activitatea sa de legiuitor, a fost cunoscut și drept ”socrul” Europei pentru că și-a folosit copiii pentru a construi o vastă rețea de alianțe matrimoniale cu marile dinastii europene. Fiicele sale au devenit regine în mai multe regate importante, ceea ce a integrat Rus’ Kieveană în politica continentală. Ana a devenit regină a Franței, soția regelui Henric I, Elisabeta, soția regelui Harald al III-lea al Norvegiei, iar Anastasia, regină a Ungariei, soția regelui Andrei I. Scrisoarea Anei, reală sau nu, adresată lui Iaroslav, prin care se plângea de condițiile din Paris, „Tată, în ce țară barbară m-ai trimis? Casele sunt urâte, bisericile sărace, iar oamenii nu cunosc rafinamentul Kievului”, reflectă diferența dintre Kiev, unul dintre cele mai mari orașe ale Europei, cu biserici de piatră, palate princiare și o curte influențată de cultura bizantină și Paris care, la acea vreme, era încă un oraș relativ mic, concentrat în jurul Île de la Cité, cu construcții, în mare parte, din lemn. (foto 2)
La apogeul său, Rus’ Kieveană controla un teritoriu vast al Europei de Est, care se întindea de la Marea Baltică până la stepele din nordul Marea Neagră, de-a lungul marilor axe fluviale comerciale ale regiunii, în special Nipru, dar și Volga și Dvina de Vest. În realitate, puterea Rus’ Kieveană nu se măsura atât în hotare precise, cât în controlul marilor drumuri de apă. Pe marile fluvii, corăbiile negustorilor legau Marea Baltică de Constantinopol, iar pe aceste ape nu circulau doar mărfuri, ci și idei, credințe și modele de civilizație. Rus’ Kieveană s-a aflat aproape permanent în conflict cu populațiile nomade din stepă fie ei pecenegi, cumani sau khazari. Raporturile cu Imperiul Bizantin au fost ambivalente, la început au existat raiduri militare, inclusiv atacuri asupra Constantinopolului în secolele IX–X, ulterior s-au stabilit tratate comerciale și alianțe politice. Cu Europa occidentală, relațiile au fost în general pașnice și diplomatice, reușindu-se prin alianțe matrimoniale cu dinastiile europene, integrarea în rețeaua politică a continentului. Rus’ Kieveană s-a aflat la intersecția a trei lumi, cu care a avut abordări diferite : stepa nomadă, Bizanțul și Occidentul latin.
Această lume construită pe marile drumuri de apă nu avea să dureze la nesfârșit. Între 1054 și 1240, Rus’ Kieveană a trecut de la un stat centralizat sub Iaroslav, la o rețea de principate autonome, fiecare urmărindu-și propriile interese. Încă din secolul al XII-lea, chiar dacă Kievul rămăsese simbolul central, influența sa politică a scăzut treptat, cnezatul Vladimir-Suzdal începând să devină principalul centru politic în nord-est. Slăbită de rivalitățile dintre prinți și lovită în cele din urmă de invazia mongolă din 1237-1240, vechea Rus’ Kieveană s-a destrămat în diferite cnezate dintre care merită amintite Cnezatul Vladimir-Suzdal, din care s-a desprins mai târziu Moscovia cea care va deveni nucleul viitorului stat rus, Cnezatul Halici-Volînia, care a continuat tradiția politică a Kievului și a influențat evoluția istorică a regiunii ce va deveni mai târziu Ucraina și Cnezatele Polotsk și Smolensk ce aucontribuit la formarea identității istorice a Belarusului.
Chiar dacă orașul Moscova este menționat pentru prima dată abia în 1147, devine important ca centru politic abia după declinul statelor succesoare ale Rus’ Kieveană, cauzate de invazia mongolă. Cnezatul Moscovei, apărut în 1263, dincolo de așezarea geografică favorabilă și de multiplele legături comerciale, a avut șansa unor conducători capabili, hotărâți și nemiloși. Puterea și tradiția Rus’ Kievene au fost transmise treptat spre nord-est, pregătind ascensiunea Moscovei ca nucleu al viitoarei Rusii, prin intermediul conducătorilor aparținând liniei Rurikide.
Dominația tătară, întinsă pe aproape 300 de ani, a transformat principatele rusești în state tributare, cnezii locali obținând legitimitatea doar dacă primeau aprobarea hanului și garantau plata tributului. Cum-necum, în secolul al XIV-lea, cnezii Moscovei au început să adune tributul pentru Hoarda de Aur de la principatele vecine, unind teritorii sub controlul lor și devenind principatul dominant din nord-est. Ajunge să-l amintim pe Ivan Kalit, recunoscut de tătari ca Marele Cneaz al Vladimirului, a cărui poreclă, Ivan Pungă de Bani, spune totul… (foto 3)
Treptat, puterea Moscovei a crescut prin anexarea principatelor rivale precum Tver, Novgorod sau Riazan. Sub marii prinți Ivan al III-lea („cel Mare”) și Ivan al IV-lea („cel Groaznic”), Moscovia s-a transformat într-o autocrație centralizată. Ivan al III-lea a pus capăt suzeranității mongole, în timp ce încoronarea lui Ivan al IV-lea, în 1547, ca „Țar al Întregii Rusii” a marcat tranziția formală către Țaratul Rusiei, punând laolaltă pretenția Moscovei de a fi moștenitoarea Rusiei kievene și ridicarea titlului conducătorului la rangul de împărat.
Cu toate acestea, până în vremea lui Petru I, Țaratul Rusiei a fost cunoscut în Occident mai degrabă ca Moscovia!
Moscovia a devenit centrul politic și spiritual al slavilor ortodocși după căderea Constantinopolului (1453), promovând mitul Moscovei ca „A Treia Romă”, concretizat foarte bine de către călugărul Filotei, într-o scrisoare adresată țarului Vasile al III-lea (1485–1533): „Să știi, prea cucernice țar, că toate țaratele religiei creștine ortodoxe se vor aduna în țaratul tău. Tu ești singurul țar al creștinilor din întreaga lume. (…). Toate țaratele creștine au fost strânse în țaratul tău. După aceasta, așteptăm Țaratul care nu va avea sfârșit. Două Rome au căzut, dar a treia stă în picioare, iar a patra nu va fi.”
Căderea Constantinopolului, cam în aceeași perioadă în care rușii se eliberau de jugul tătar, a venit să le întărească acestora impresia că Rusia este continuatoarea Imperiului Bizantin. Ideea celei de-a Treia Rome a putut fi curând transformată în ideea că Moscova ar putea fi Noul Ierusalim și că poporul rus a devenit un popor ales de Dumnezeu, cu o misiune divină. Punând laolaltă Roma, Bizanțul și Ierusalimul, Rusia și-a putut justifica interesele sale, dintr-o dimensiune providențială, nu doar în estul Europei, ci și în Orientul Mijlociu.
Încercând să sintetizăm cele de mai sus, Rus’ Kieveană a fost un stat a cărui integrare în civilizația europeană era posibilă, mai ales după inițiativele lui Iaroslav cel Înțelept. Statul nu era unul „rusesc” în sens modern, ci mai degrabă unul al slavilor de est, cu centrul la Kiev.
În cadrul teritoriului acestuia se regăsește actuala Ucraină, justificându-se astfel punctul de vedere al ucrainenilor care consideră Rus’ Kieveană drept originea propriei statalități. De-a lungul timpului, teritoriile din preajma Niprului au avut o evoluție separată, fiind incluse în Marele Ducat al Lituaniei și, după 1569, Poloniei, mai exact Uniunii Polono-Lituaniene, păstrându-se astfel legăturile cu restul Europei. În dorința sa de a scăpa de dominația poloneză hatmanul Hmelnițki a încheiat cu rușii Tratatul de la Pereiaslav (1654), acesta fiind momentul simbolic al intrării Ucrainei de pe malul stâng al Niprului în sfera de influență rusă. Istoricii ruși și sovietici de mai târziu au vorbit despre acest episod ca fiind momentul ”reunirii” celor două popoare slave înfrățite. La trei sute de ani distanță, în 1954, Hrușciov a întreprins demersurile ca Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă să cedeze Crimeea către RSS Ucraineană. Printre motivele enunțate, sărbătorirea tricentenarului ”reunificării” ! (foto 4)
Invazia mongolă a definitivat dezmembrarea Rus’ Kieveană , astfel că Rusia actuală își are originile în Moscovia, entitate care a fost ruptă de evoluția europeană și care, pentru vreo trei sute ani, a adoptat un model mongol de administrare, izolat față de evoluțiile politice ale Europei occidentale. Filiația Moscoviei din Rus’ Kieveană are cam aceeași valoare de adevăr cu posibilitatea ca vreo națiune sud americană, fostă colonie care și-a câștigat independența, să-și revendice originile din Castilia sau Aragon, civilizația colonizatoare…Se vorbește de Rusia ca entitate statală după 1547, dar istoriografia rusă susține că Rus’ Kieveană este la originea statului rus, deoarece după distrugerea Kievului, centrul politic s-a mutat treptat spre nord-est, cu menținerea dinastiei Rurikizilor. În această viziune, Moscova ar fi continuatoarea politică a tradiției kieviene. justificând astfel pretenția că rușii, ucrainenii și bielorușii sunt „același popor”, bazându-se pe originea comună din Rus’ Kieveană.
Aflată între Occident și Orient, fără a avea tradițiile acestora, Rusia, cea pe care o știm, în pofida teritoriului imens, pare a nu-și fi găsit încă locul și nici timpul. Pretenția de a avea 1000 de ani de istorie statală ar putea fi redusă la cei 500 de ani scurși de la Ivan cel Groaznic…În vremea lui Ivan Kalit, pe la 1330, Moscovia avea în jur de 35.000 kmp, Țaratul Rusiei condus de Ivan al IV-lea ajunsese la mai bine de 5 milioane de kmp, iar URSS-ul avea, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în jur de 22,4 milioane de kmp! Media, oricât de înșelătoare ar fi în cazul istoriei, ne dă pentru cei aproape de 500 de ani de Rusie, o valoare care ne înfiorează: nu mai puțin de 35.000 de kmp câștigați în fiecare an! „Rusia este o lume cu totul separată, supusă voinței, capriciului, fanteziei unui singur om, fie că numele lui este Petru sau Ivan, nu contează, în toate cazurile, elementul comun este întruchiparea arbitrarului. Contrar tuturor legilor comunității umane, Rusia se mișcă doar în direcția propriei sale înrobiri și a înrobirii tuturor popoarelor vecine.”, a spus gânditorul rus Petr Chaadaev, la mijlocul secolului al XIX-lea. Nu departe în timp, pe la 1878, Mihai Eminescu opina și el: ”Împărăția Rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreție intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari.” (foto 5)
Rămâne, pentru mine cel puțin, o întrebare post factuală: Cum ar fi arătat lumea dacă Rusia actuală ar fi fost cu adevărat continuatoarea Rus’ Kieveană?
[/responsivevoice]
