Sebastian CĂTĂNOIU ■
Acum că Iranul și Teheranul sunt pe buzele analiștilor de tot soiul, după escapada belicoasă a lui Trump care ne ține mai încordați de vreo lună încoace, de parcă de asta aveam nevoie, ar fi bine să privim să încercăm a desluși un pic viitorul, uitându-ne în trecut. Una din mantrele repetate de cunoscători, care constituie fundamentul ce nu mai trebuie dovedit este ”evidența” că Iranul nu poate fi cucerit pe cale terestră sau că o astfel de încercare ar necesita eforturi materiale, umane și logistice pe care mai nimeni nu și le poate asuma. Așa să fie oare?
Conferința de la Teheran din iarna lui 1943 a fost prima întâlnire directă dintre liderii celor trei mari puteri aliate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Franklin D. Roosevelt (SUA), Winston Churchill (Marea Britanie) și Iosif Stalin (URSS). În anii războiului, primii doi se mai întâlniseră de patru ori, stârnind suspiciunea lui Stalin care se vedea lăsat să lupte mai singur cu grosul armatei germane, în vreme ce Aliații se ocupau de teatrele de război secundare, amânând deschiderea celui de-al doilea front.
Întâlnirea celor Trei Mari a avut loc într-un moment decisiv al celui de-Al Doilea Război Mondial, când Aliații trec clar la ofensivă, iar înfrângerea Axei devine o chestiune de timp. După victoria de la Stalingrad din iarna 1943, a urmat o altă victorie sovietică decisivă, cea de la Kursk, astfel că Armata Roșie împingea armata germană spre vest, iar URSS devenise forța dominantă pe continent. Aliații au invadat Italia în 1943, Benito Mussolini fusese înlăturat în statul fantoșă intitulat ”Republica de la Salo”, dar luptele continuau, Germania rezistând puternic în peninsula. Pentru prima oară față în față, Stalin a cerut urgent deschiderea frontului din vest, Churchill preferă continuarea strategiei mediteraneene iar Roosevelt joacă rolul de mediator, astfel că neîncrederea între Vest și URSS începe deja să se contureze. La Teheran, în pofida celor discutate anterior de anglo-saxoni, au avut loc Top of FormBottom of Formdiscuții preliminare despre împărțirea sferelor de influență, URSS urmând să aibă un rol dominant în Europa de Est. (foto 1)
În contrast puternic cu liderii occidentali care călătoreau frecvent, în întreaga perioadă când s-a aflat la putere, Stalin a ieșit din URSS de doar două ori, la Teheran (1943) și la Potsdam (1945), în Germania ocupată. Dintre motivațiile legate de această precauție s-ar putea enumera paranoia și teama de atentate, preferința pentru control total de la Moscova, problemele de sănătate și stilul de conducere centralizat. Totuși, din dorința de a reglementa mersul războiului, Stalin a trecut peste temerile sale și s-a deplasat la Teheran datorită faptului că Iranul, în pofida numelui său exotic, era un teritoriu sigur pentru dictatorul sovietic întrucât se afla sub ocupație sovietică și…britanică!
În privința modului de tratare a națiunilor mici, URSS nu s-a dovedit a fi mai prejos de Germania nazistă. Polonia, țările baltice, România, Finlanda toate au resimțit dureros ce însemna să fii vecin cu Maica Rusie. Iranul a avut și el aceeași soartă, doar că la ilegalitatea ocupării a fost părtaș…distinsul Imperiu Britanic, cel care doar cu vreun an înainte era gata ca, împreună cu Franța, să atace câmpurile petrolifere de la Baku, pentru a priva de petrol economia URSS, aliată la acea vreme cu Germania. Încurcate sunt căile celor Mari și spinoase cărările celor mici !
La câteva luni de la atacarea URSS, în august 1941, atunci când nemții ajunseseră la Leningrad, trecuseră de Smolensk și se apropiau de Kiev, când părea că totul urma să fie pierdut pentru sovietici, trei armate rusești au intrat în Iran. Obiectivele strategice ale invaziei erau multiple: să asigure liniile de aprovizionare ale Aliaților către URSS, să preia controlul asupra câmpurilor petroliere iraniene, să reducă influența Germaniei în Iran, unde Reza Shah Pahlavi folosea anterior sprijinul german pentru a echilibra influența britanicilor și sovieticilor și să împiedice o potențială avansare a Axei din Turcia, prin Iran, spre importantele câmpuri petroliere de la Baku sau spre India britanică. (foto 2)
La începutul anilor 1940, pe fundalul conflictului Marii Britanii cu Germania în Africa de Nord și al preocupărilor privind accesul Germaniei la Golful Persic, guvernul britanic a început să-și exprime suspiciunile cu privire la presupusele simpatii ale Iranului față de nazism și sentimentele pro-germane. În ciuda declarației timpurii a lui Reza Shah privind neutralitatea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, importanța strategică a Iranului pentru Marea Britanie a crescut, în special din cauza temerilor că Rafinăria Abadan, operată de compania Anglo-Iranian Oil deținută de Marea Britanie și care rafina opt milioane de tone de petrol în 1940, ar putea ajunge sub control german. Tensiunile dintre Marea Britanie și Iran escaladaseră încă din 1931, când Shah-ul a reziliat unilateral Concesiunea D’Arcy, un acord din 1901 care acorda Anglo-Iranian Oil Company drepturi exclusive de explorare a rezervelor de petrol iraniene pentru șase decenii, Iranului revenindu-i doar 16% din profitul net. Sub conducerea Șahului, guvernul iranian a acuzat Compania de diminuarea cotei sale de profituri prin reinvestiții sub acoperire în întreprinderi subsidiare, excluzând astfel sume semnificative din calculul profitului anual. Deși ulterior Șahul a renegociat o concesiune revizuită cu Compania Anglo-Iraniană, oferind termeni mai favorabili intereselor iraniene, ruptura diplomatică a alimentat percepțiile privind ostilitatea Șahului față de întreprinderile petrolifere britanice.
În lunile iulie și august 1941, în ciuda cererilor britanice, Shahul a respins apelurile pentru expulzarea cetățenilor germani din Iran, aceștia fiind în mare parte lucrători și diplomați. Este demn de remarcat faptul că acești cetățeni germani dețineau poziții influente în sectoare cheie precum industriile guvernamentale, transporturile și comunicațiile. Totuși, Iranul a început să reducă legăturile comerciale cu Germania ca răspuns la presiunile Aliaților, în timp ce Reza Shah încerca să mențină o poziție neutră, căutând să evite să antagonizeze oricare dintre părți. Totuși, această neutralitate a devenit tot mai dificil de menținut în contextul cererilor tot mai mari venite din partea cercurilor anglo-sovietice. Cu forțele britanice deja desfășurate în Irak după Războiul Anglo-Irakian din mai 1941, peisajul geopolitic din regiune a devenit tot mai complex și volatil.
În ajunul invaziei, ambasadorii britanic și sovietic în Iran, au fost convocați la Shah care le-a cerut clarificări privind rațiunea din spatele invaziei țării sale și absența unei declarații formale de război. Ambii reprezentanți au invocat prezența „rezidenților germani” în Iran ca justificare. Când Shahul a întrebat dacă Aliații ar opri ofensiva dacă el ar expulza germanii, ambasadorii au rămas evazivi. Ulterior, Shahul a trimis un telegramă președintelui SUA, Franklin D. Roosevelt, implorând intervenția pentru a opri invazia. Având în vedere postura neutră a Statelor Unite, Roosevelt nu a putut să accepte cererea Shahului, dar a afirmat credința sa în menținerea „integrității teritoriale” a Iranului. (foto 3)
Luptele au început pe 25 august 1941 când aviația britanică a bombardat Teheranul și Qazvinul iar sovieticii s-au ocupat de Tabriz și Ardabil, fără a ocoli orașele mai mici sau zonele civile. Ofensiva navală a fost lansată de Marina Regală Britanică din Golful Persic, ocupându-se pentru început Abadanul cu a sa rafinărie, în timp ce forțele suplimentare ale Commonwealth-ului au avansat pe cale terestră și aeriană din Irak. În câteva zile, două divizii alcătuite din militari indieni, sprijinite de brigăzi blindate, venite din Irak au cucerit sud-vestul Iranului, provincia Khuzestan, cea care a fost aprig disputată și în timpul sângerosului războiului dintre Iran și Irak din 1980-1988. Britanicii și-au continuat înaintarea și, având supremație aeriană, au reușit să pătrundă în partea centrală a Iranului.
În același timp, pentru a ocupa teritoriile nordice ale Iranului, .sovieticii au inițiat incursiunea cu două armate din Transcaucazia care au atacat din Azerbaidjanul sovietic și Armenia și cu o armată din Turkmenistan, Toate cele trei armate erau motorizate, incluzând 1.000 de tancuri și având la dispoziție unitățile aeriene de recunoaștere și bombardament. Asaltul sovietic a inclus și atacuri navale în Marea Caspică, urmate de operațiuni amfibii îndreptate împotriva principalelor porturi iranienie. (foto 4)
În doar patru zile, sovieticii și britanicii aveau control complet asupra cerului Iranului, iar mari părți ale țării se aflau în mâinile lor. Orașele mari din Iran sufereau raiduri aeriene repetate, s-au întreprins operațiuni de război psihologic prin care, spre exemplu, populația Teheranului era anunțată despre iminența unui raid masiv de bombardament, fiind îndemnată să se predea înainte. Aprovizionarea cu apă și alimente din Teheran se confrunta cu penurii, iar soldații fugeau mai ales de frica sovieticilor. Confruntată cu colapsul total, familia regală, cu excepția șahului și a prințului moștenitor, a fugit la Isfahan. Pe 29 august 1941, confruntat cu înfrângerea militară, favorizată și de trădarea unor generali, Reza Shah Pahlavi a solicitat armistițiul, luptele au încetat oficial la 31 august. În urma invaziei, la 16 septembrie 1941, Reza Shah a fost nevoit să abdice și s-a exilat, locul său fiind luat de fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, cel care a fost ultimul șah al Iranului, detronat ca urmare a revoluției islamice din 1979. (foto 5)
Iranul nu a fost desființat ca stat, continua să aibă guvern propriu care controla doar zona centrală, iar Teheranul rămânea sub control iranian. Zona de ocupație sovietică includeaAzerbaidjanul iranian și nordul țării până aproape de Teheran, iar zona britanică cuprindea regiunea petrolieră Khuzestan și accesul la Golful Persic. De prisos a spune că petrolul extras din zonele de ocupație a devenit o resursă strategică esențială pentru efortul de război aliat! La Conferința de la Teheran, desfășurată în noiembrie a aceluiași an, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au reafirmat angajamentul față de suveranitatea și integritatea teritorială a Iranului, exprimând disponibilitatea de a-i oferi…ajutor economic ! Tratatul stipula că Iranul nu trebuia considerat „ocupat” de Aliați, ci mai degrabă ca un membru al coaliției Aliaților. (foto 6)
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial Iranul a devenit „Coridorul Persan” prin care nu mai puțin de 5 milioane de tone de arme, echipamente și provizii de la Aliații occidentali au ajuns în Uniunea Sovietică. După război, britanicii s-au retras relativ repede, dar sovieticii și-ai tărăgănat plecarea fiind în spatele declarării a două republici separatiste, Republica Populară Azerbaidjan cu capitala la Tabriz și Republica Populară Kurdă, totuși primul stat kurd modern declarat oficial, cu capitala la Mahabad.
Evenimentele petrecute acum 80 de ani ne arată că lanțurile muntoase, deșerturile și toată geografia ”ostilă” a Iranului nu au împiedicat colapsul acestuia în doar 4 zile. Atât i-a trebuit Iranului pentru a se prăbuși sub loviturile conjugate ale URSS și Imperiului Britanic. Nu pentru că terenul era ușor, ci pentru că atacul a fost precis, coordonat și a avut asigurată supremația aeriană și navală. Adevărul este că Iranul a căzut pentru că era singur, fără vreo alianță sau sprijin, fără ca cineva ”să-i țină spatele”.
Astăzi se invocă din nou relieful, distanțele, „dificultatea” Iranului. Diferența reală față de 1941 nu ține de munți sau deșerturi, ci de faptul că Iranul nu mai este izolat, iar sprijinul unei mari puteri precum Rusia schimbă complet ecuația. Să lăsăm, așadar, geografia pentru că ea nu a salvat Iranul atunci și nu va explica niciodată, singură, ce se va întâmpla mâine.
[/responsivevoice]
