Leonard MOCANU ■
Am ajuns la Riga, în după-amiaza zilei de duminică, 16 iunie și am debarcat chiar pe malul râului Daugava, având încă proaspete în memorie frumusețile Palatului Rundale. Orașul, amplasat la gura de vărsare a Daugavei în Marea Baltică, are o istorie îndelungată. Așezarea modernă a fost ridicată în secolului al XII-lea pe locul uneia antice, aparținând unei ramuri fino-ugrice, livonienii.
Originile moderne par a ține de stabilirea în acest areal a negustorilor germani, mercenarilor și cruciaților, aflați în căutare de noi piețe potențiale și de posibilitatea de a converti la creștinism populațiile păgâne, băștinașe. Ulterior, Riga, asemenea întregii Livonii, creștinată între timp, a intrat în componența Sfântului Imperiu Roman. Poartă a comerțului cu triburile baltice Riga a devenit membră a Ligii Hanseatice în 1282 și, în ciuda tuturor vicisitudinilor cauzate de diverse politici protecționiste, apartenența la această uniune liberă a orașelor din Germania de Nord și Baltica i-a oferit Rigăi mijloacele necesare stabilității economice și politice.
Convertită la protestantism, Riga a trecut prin încercări dificile sub controlul Uniunii Polono-Lituaniene (când s-a încercat reconvertirea la creștinism), apoi sub stăpânirea suedeză a beneficiat de o autonomie solidă, pentru a sfârși sub ocupația Imperiului Rus, de la începutul secolului al XVIII-lea, până după primul război mondial, când și-a cucerit independența. Între timp, Riga a devenit un centru industrial foarte puternic al Imperiului Rus, al treilea ca mărime, după Moscova și Sankt Petersburg.
În perioada interbelică, parteneriatul economic și comercial al Letoniei, cu capitala la Riga, a fost orientat către țările occidentale, țara era condusă de un președinte și avea un parlament ales democratic. Intrată sub stăpânire germană și ulterior încorporată în URSS, Letonia a suferit deportări masive ale populației și un proces dur de rusificare, astfel că, în 1975, doar o treime din populația Rigăi mai era letonă. Situația s-a schimbat după declararea independenței, în 1991.
În prezent, Riga are o populație de peste 600.000 locuitori, fiind cel mai mare oraș din țările baltice, iar structura etnică relevă o oarecare paritate între letoni și ruși, cărora li se adaugă belaruși, ucraineni și polonezi.
Nu știu. Poate impresiile încă fierbinți de la Rundale, faptul că era duminică după-amiaza sau dorul de casă nu ne-au dat o stare extraordinară în vizitarea centrului istoric al orașului, așa că am încercat să identificăm obiectivele recomandate și ne-am găsit apoi un loc unde să ascultăm timpul cum trecea până la ora reîntâlnirii cu tovarășii de drum.
Am început cu identificarea Castelului Riga, ale cărui turnuri le-am admirat pe la exterior, obiectivul fiind închis temporar. Apoi, am pornit-o pe străzi către Catedrala (sau Domul) din Riga. Chiar într-o aripă a Catedralei, făcând corp comun cu aceasta, se află Muzeul de Istorie și Navigație Riga, obiectiv pe lângă care am trecut doar pentru a-l imortaliza.
Am plătit cei 5 Euro taxă de vizitare și am intrat în catedrală. Nu pot spune că am fost foarte impresionați de interiorul acestei catedrale luterane, clădire construită în secolul al XIII-lea, destul de asemănătoare cu multe altele pe care le-am vizitat de-a lungul timpului. Poate doar frumoasele vitralii să iasă cu ceva în evidență. Mai mult, am pășit și în așa-zisul muzeu al catedralei, în curtea interioară, care găzduiește, alandala, tot felul de artefacte, în principal material de artilerie (țevi de tun, mortiere, ghiulele de diverse calibre și din diverse epoci), la un loc cu statui sau alte obiecte din vremuri îndepărtate. Spațiul este neîngrijit, exponatele sunt pline de praf, pereții stau să cadă peste tine, instalația electrică are numeroase improvizații. Într-un cuvânt, valoarea istorică a materialelor expuse este umbrită de indiferența celor ce le poartă de grijă.
Odată ieșiți, am constatat că membrii grupului plecaseră pedestru în drumul lor, dar aceasta nu a făcut decât să ne ambiționeze și am pornit să identificăm de unii singuri obiectivele reprezentative ale centrului istoric.
Primul pe listă a fost Casa Capetelor Negre, denumire lugubră dată unui monument arhitectonic de o rară frumusețe, ridicat în 1334, ca depozit și loc de întâlnire între negustori. De la mijlocul secolului al XV-lea, clădirea a fost folosită de către Frăția Capetelor Negre, o breaslă a negustorilor necăsătoriți (!!!), armatorilor și străinilor din oraș. Cea mai mare parte a ornamentației, în stil manierist, a fost adăugată în secolul al XVII-lea. Casa este renumită și pentru faptul că aici a fost amplasat primul brad împodobit de Crăciun, în anul 1510. În realitate, ceea ce se poate admira este o replică a originalului, distrus de bombardamente în anul 1941 și demolat complet în 1948. Reconstrucția s-a făcut între 1996-2000, inclusiv pe bază de subscripție publică. Astăzi, clădirea este muzeu și centru de evenimente.
În chiar fața Casei Capetelor Negre este o piață, mărginită pe latura de vest de Primăria Riga. Ne-am tras sufletul ascultând o tânără cântând piese pentru violoncel (de altfel, în Riga, în spațiile publice, artiștii se rânduiesc cu ora pentru a cânta și a-i încânta pe trecători și turiști).
Am pornit apoi în căutarea Casei cu Pisici Negre, un alt obiectiv cu nume lugubru al Rigăi. Am trecut printr-o piață care găzduia, cum altfel, terase la care se servea bere și mâncare tradițională din belșug, ne-am amuzat de numele unei berării care-mi amintea de profesia mea de o viață, chiar dacă nu am călărit butoaie ci mai mult mașini și tunuri (nu am dat ”tunuri”), și am ajuns la casa cu pricina.
Construită în primii ani ai secolului trecut Casa cu Pisici Negre (sau Casa cu Pisici, cum e cunoscută în limbaj local) uimește prin cele două pisici plasate pe acoperiș, având spinările încovoiate și cozile ridicate. Legenda spune că proprietarul clădirii a cerut ca cele două pisici să fie orientate cu cozile către o clădire celebră, Casa Great Guild (în vechime un ordin al negustorilor locali), reconstruită la sfârșitul secolului al XIX-lea, și care găzduiește în prezent Filarmonica din Riga. Între timp, încântate de muzica clasică, pisicile au revenit la sentimente mai ”umane” și s-au întors cu capetele spre buclucașa clădire.
Am pornit mai departe prin oraș și am descoperit Parcul Bastejkalna, cu numeroși localnici ieșiți la plimbare, am privit și imortalizat monumentele, clădirile și statuile din zonă (Monumentul Libertății, Teatrul de Operă și Balet, Fântâna Nimfelor, Ambasadele Franței și Germaniei) și am ajuns în Piața Bisericii Sfântul Petru, evident închisă la acea oră de duminică.
Cum timpul ne-a permis, am mai trecut o dată prin Piața Primăriei, ne-am îndreptat către Daugava și am urcat pe Podul de Piatră, admirând la celălalt capăt clădirea Bibliotecii Naționale, dar și celelalte poduri de peste râu.
Ar mai fi de amintit Muzeul Ocupației Letoniei, care dorește să păstreze în amintire ce s-a întâmplat cu această țară între 1941-1991 și Memorialul Victimelor Ocupației Sovietice, a cărui semnificație nu trebuie să o căutăm prea mult. Am mai încercat să ajungem la Piața Centrală, dar ne-am lăsat păgubași.
Cazarea a fost într-un hotel modest, cam cel mai slăbuț din această călătorie. Deși camerele nu arătau rău, faptul că autocarul a trebuit să parcheze în stradă, că nu există rampe de acces către intrarea în hotel și mai ales că mobilierul era vechi, zgâriat și chinuit de parcă făcuse războiul, ne-a dat o senzație pe care o trăisem în 1989 la un hotel din Târgoviște, Dâmbovița, cu pereții tapetați de țânțari pedepsiți, cu un televizor fără cordon electric și veioze cu abajururile sparte. Nici micul dejun nu a fost prea ofertant, comparativ cu cele de până atunci și, mai ales, cu cele ce urmau să fie. Singura satisfacție a fost plimbarea de dimineață pe aleile încărcate de tei înfloriți, din jurul hotelului.
Constrânși de ora de îmbarcare pe ferry, cu destinația Helsinki, am pornit val-vârtej către Tallin, capitala Estoniei, cea de-a treia și cea mai nordică țară baltică. Mai mică decât ”suratele” ei, Estonia are ieșire la Marea Baltică și Golful Finlandei, iar ca vecini, Letonia și Federația Rusă. Având o istorie zbuciumată încă din timpuri îndepărtate, oarecum asemănătoare cu a celorlalte două republici baltice, teritoriul Estoniei a trecut pe rând sub diferite stăpâniri, ajungând finalmente să-și proclame independența la 20 august 1991. Estonienii sunt un popor din ramura fino-ugrică, ei vorbind o limbă înrudită cu finlandeza.
Capitala țării este Tallin, oraș cunoscut încă din vechime sub numele de Reval, membru al Ligii Hanseatice în Evul Mediu și, conform unor evaluări relativ recente, între primele zece cele mai moderne orașe din lume.
Am ajuns la Tallin undeva în jurul orei 10.00 și am debarcat din autocar chiar în capătul străzii comerciale Viru. Am trecut pe lângă Piața de Flori, printre cele două turnuri ale Porții Viru, parte a sistemului defensiv al orașului vechi, încă din anii 1300, apoi am urcat către zona istorică. Pe stânga și pe dreapta, magazine de suveniruri și multe terase și restaurante. A fost interesant să vedem chiar și restaurante indiene, sau cu influență turcească.
Am admirat clădirea veche a Primăriei, cu turnul ei ca un minaret, construită în 1322, cea mai veche clădire de primărie din nordul Europei, am trecut pe lângă numeroase alte clădiri istorice și am ajuns la monumentul dedicat scriitorului și diplomatului estonian Eduard Vilde. Apoi, am urcat către Biserica Sfântul Nicolae, care găzduiește Muzeul Niguliste și, totodată, dispune de un ascensor exterior, panoramic, ce permite admirarea orașului de la înălțime. Muzeul găzduiește artă ecleziastică medievală, dar, asemenea multor obiective din Tallin era închis lunea, deci nu a putut fi văzut decât prin exterior. Am admirat ideea unor librari, care atrăgeau clientela în magazin, printr-un mic truc: jardinierele plasate pe pervazul magazinului erau mascate cu fotomontaje cu cotoare de cărți, dând senzația unor rafturi de bibliotecă.
Am coborât apoi spre Piața Libertății, pentru a ne opri la Crucea Libertății și Monumentul Războiului de Independență, înălțat în cinstea tuturor celor care s-au jertfit pentru independența Estoniei. Monumentul are 23,5 m înălțime și este realizat din 143 de panouri de sticlă, desupra cărora se ridică Crucea Libertății, cea mai înaltă distincție de război estoniană. El a fost inaugurat în 2009.
Am urcat apoi treptele monumentale către Catedrala Ortodoxă Rusă ”Alexandr Nevski”, monument din secolul al XIX-lea, pe care am admirat-o tot prin exterior. Am fost curios să aflu cine a fost Alexandr Nevski în lumea slavă, cel căruia i s-au închinat biserici somptuoase, dintre care amintesc doar Catedrala din Sofia, alături de cea din Tallin sau de cea din Baku, fără a mai vorbi de zeci de alte lăcașe de cult. Am aflat, astfel, că a fost un cneaz rus al Novgorodului, care, în cei 42 de ani de viață (1221-1263), a obținut numeroase victorii, devenind erou național și fiind canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă. Mai mult, în Federația Rusă există în prezent Ordinul Alexandr Nevski, acordat celor care aduc servicii deosebite țării.
Având liber la vizitare, am pornit care încotro. Noi ne-am oprit mai întâi în Grădina Regelui Danez, care are o legendă foarte frumoasă: se spune că în această grădină, pe timpul invaziei daneze, din cer a coborât un steag, care a schimbat cursul bătăliei în favoarea regelui Valdemar al II-lea. Ulterior, acel drapel avea să devină drapelul național al Danemarcei (Dannenbrog), care este sărbătorit în fiecare an pe 15 iunie în acest loc. În curtea interioară pot fi identificate trei sculpturi reprezentând călugări fără chip, dar și un tun, care mi-a amintit de tinerețe.
Am identificat o poartă de lemn și am pășit prin ea către o stradă pietruită, în pantă, plină cu magazine de suveniruri, care ne-a scos direct în piața bisericii Sfântul Nicolae. Din nou în Piața Libertății am admirat Biserica Sfântul Ioan, de rit luteran. Tot acolo am văzut arborate pe o clădire imensă drapelele estonian și ucrainean. Am pornit-o apoi pe străzi, printre terasele care te îmbiau la odihnă și la ospăț.
Am trecut prin Piața Mare și am pornit la întâmplare pe o străduță care pornea radial din aceasta, evident comercială. La câteva sute de metri, am identificat o clădire, protejată de un gărduț metalic, pe care atârnau tot felul de obiecte: figurine, fotografii, steaguri, scrisori, mesaje. La o privire mai atentă, am realizat că ne aflam în fața Ambasadei Federației Ruse la Tallin, iar ce vedeam era modalitatea în care localnicii și ucrainenii refugiați protestau împotriva agresiunii ruse din Ucraina.
Ne-am fotografiat cu tot felul de statuete și mascote plasate în fața restaurantelor, chocolateriilor sau magazinelor de suveniruri, am mâncat câte o înghețată estoniană și ne-am îndreptat către autocar. Nu de alta, dar urma marea aventură a traversării Golfului Finlandei, către Helsinki.
Unii dintre colegi erau cu ochii în telefoane pregătiți pentru primul duel al ”naționalei” la Euro, cu Ucraina, fapt ce i-a făcut să întârzie în autocar, în timp ce noi ceilalți am coborât și ne-am oprit sub copertina intrării în Gara Maritimă. Ce a urmat, e greu de descris în cuvinte: după ce ploaia ne mai amenințase discret prin oraș, noi, cei de sub copertină, am văzut cum de sus se prăvălea un zid de apă care înainta către noi. De fapt, prima dată s-a auzit zgomotul potopului, apoi am văzut oamenii alergând ca păsările în fața uliului și abia apoi am realizat ce se întâmpla. În câteva secunde, nefericiții fără adăpost au primit în cap câteva găleți de apă și au fost udați până la piele.
Ploaia ne-a sâcâit pe toată durata așteptării, îmbarcării și traversadei, în total vreo trei ore, dar în sufletele noastre era soare: România marca gol după gol în poarta vecinilor de la nord. Și nu numai atât: urma o experiență în premieră pentru mulți dintre noi. Feribotul nostru a întârziat puțin, dar odată ce și-a făcut apariția în bazinul portului, toate ”curgeau”, parcă, pe repede înainte. Nava Finlandia, aparținând companiei Eckero Line venea la acostare ușor, fără ajutorul vreunui remorcher, fără grupă la manevră. ”Nimic mai simplu”, ar putea spune unii lupi de mare cu brevetele obținute prin birouri. Numai că, pentru a stăpâni un mastodont de 36.000 tone, cu o suprafață velică imensă, ai nevoie de mai mult. Adică de două elice cu pas variabil, care dezvoltă o viteză de croazieră de 29 de noduri, de două elice prova și, evident, de multă, multă experiență.
Pe ultimii metri ai acostării, trapa prova s-a deschis, astfel încât, odată asigurată la chei, autovehiculele au început să ”curgă” din ea. Nu unul-două ci până la 610, găzduite pe două punți: una pentru autoturisme, cealaltă pentru autovehicule de mare tonaj (TIR-uri, camioane, autocare, autorulote, autospeciale). Din ”măruntaiele navei se scurgeau șirurile de autovehicule, în timp ce pe burdufurile amplasate în bordul tribord coborau pasagerii, până la 2080, așa cum o mărturisesc datele tehnice ale navei. Apoi, s-a dat startul îmbarcării, pe aceleași trasee, astfel încât, în mai puțin de trei sferturi de oră de la acostare, nava se desprindea de mal, cu destinația Helsinki.
La bord, pasagerii erau la program de relaș sub toate formele și în toate spațiile posibile. În spațiile comune erau concerte, magazinele Duty-free erau înțesate de lume (foarte mulți finlandezi cumpărau cantități impresionante de bere, pentru că, aveam să aflăm mai târziu, în țările nordice berea din magazine are o tărie alcoolică nu mai mare de 2,2 grade). Evident că am încercat să observ cât mai îndeaproape manevra de plecare și ieșirea din port, apoi mi-am găsit de lucru pe una dintre punțile interioare, pentru că afară ploua. Atunci când starea meteo a permis, am ieșit și la exterior, unde am găsit o masă adăpostită și ne-am delectat cu muzica retro ”produsă” de o trupă locală, una din cele câteva de la bord.
Evident, am urmărit cu atenție manevra de acostare și am dezlegat misterul lipsei de agitație: Atât dana de la Tallin, cât și cea de la Helsinki sunt echipate cu dispozitive de amarare pneumatice, completate de tampoane elastice. Acele dispozitive, asemănătoare unor ventuze cam de 2×2 metri, în număr de 10-15, ies către corpul navei și, odată fixate, în interior se creează vacuum suficient pentru a putea aduce ”mastodontul” la chei fără remorchere, zdruncinături, parâme sau strigăte, care de care mai colorate. Fără astfel de condiții, ar fi imposibil un trafic asemenea celui pe care l-am văzut sau l-am trăit.
M-a ferit Dumnezeu să fiu ”gratulat” cu vreo funcție de răspundere prin Ministerul Transporturilor, sau prin portul Constanța, înțeleg că Marea Neagră, dincolo de situația geopolitică actuală, nu se pretează prea tare unui trafic cu astfel de nave (asta mai ales pentru că ”specialiștii” aleg întotdeauna calea cea mai simplă – ”nu se poate!”), dar oare rute care să lege Constanța de Varna, Istanbul și alte porturi turcești de la Marea Neagră (dacă nordul și estul acesteia sunt în prezent ”în plăcări”) nu ar fi atractive, odată operaționalizate? Am întrebat un specialist și mi-a confirmat că în portul Constanța nu există astfel de dispozitive de amarare, pentru că noi suntem, nu-i așa, națiune maritimă de două mii de ani și principalul hub maritim din sud-estul Europei. Să nu ne mirăm, deci, când partenerii noștri din UE ne privesc cu scepticism și ne închid uși lângă care așteptăm de decenii!
Dacă e să spun ceva de rău din experiențele cu Ferry-boat-urile ale acestei călătorii, patru la număr, este prea marea lejeritate cu care se face îmbarcarea autovehiculelor și pasagerilor, fără un minim control al bagajelor, ceea ce ar putea conduce la adevărate catastrofe, dacă minți bolnave și-ar propune acest lucru.
După două ore pe mare, iată-ne acostați la Helsinki, debarcați și urcați în autocar, în drum către hotelul de pe centură, din apropierea aeroportului, care avea să ne fie gazdă și loc de întâlnire cu grupul sosit din țară cu avionul. Evident mai bucuroși, căci România câștigase cu 3-0.
