Leonard MOCANU ■
După ce un an de zile am recomandat Festivalul Borșului Pescăresc de la Jurilovca, evident nu puteam lipsi de la tradiționala manifestare culinară (hrană pentru trup și pentru suflet) din comuna de pe malul Razelmului.
Cunoscători ai programului, nu am pornit de acasă cu noaptea-n cap, mai ales că manifestările urmau să înceapă după ora 10.00, iar spectacolele, după prânz. Totuși chiar la o oră destul de matinală, traficul către locul cu pricina era destul de aglomerat, de la autoturisme, la autocare, majoritatea cu numere de Constanța, dar și de București, Dâmbovița, Prahova, Giurgiu și nu numai.
Ca de obicei, organizatorii au învățat din experiența anilor anteriori, prevăzând, de această dată, patru parcări amenajate la cele trei direcții principale de acces către localitate, semnalizarea și mai ales îndrumarea rutieră din partea poliției fiind la înălțime. Prin această măsură, străzile principale ale localității au fost descongestionate, fiind lăsate la cheremul pietonilor care, valuri-valuri, se îndreptau către porturi.
În portul vechi, erau amenajate tonetele meșteșugarilor, destul de puține față de anii anteriori și mai sărăcăcioase în materie de produse tradiționale cu specific local. Ne-a atras atenția standul doamnei Katiușa, care prezenta produse meșteșugărești caracteristice zonei, precum și un altul al unei doamne cu podoabe pentru urechi, gât sau mâini, din mărgele frumos colorate, care dovedesc o muncă de mare migală, dar și cu prețuri pe măsură. În rest, lucruri pe care le poți vedea cam prin orice târg, de la cosmetice artizanale, la curele, genți și chimire.
Tot în portul vechi erau amenajate punctele de atracție pentru copii, toate în sunetul muzicii populare a rușilor-lipoveni. Multele ambarcațiuni care fac croaziere către Gura Portiței erau luate cu asalt, iar numărul turiștilor aflați pe debarcader arăta că ziua a fost cu belșug pentru proprietari.
Din motive personale, am călcat pragul mai multor restaurante locale, dintre care Orca se dovedea neîncăpător încă înainte de miezul zilei, contrar spațiului generos dar și nenumăratelor oferte ale tarabelor din portul nou.
Despre Centrul de Presă, trebuie spus că el a funcționat în același loc, oferind jurnaliștilor condiții decente de lucru, odihnă și informare. Totuși, parcă paienjenii de la ușa Centrului meritau mai multă atenție înainte de sosirea jurnaliștilor, iar unul-două postere care să arate destinația locului ar fi scutit nenumăratele explicații ce au trebuit date turiștilor aflați în căutare de toalete, în special.
În portul nou, lume ca la bâlci. Din păcate la ora 14.00, când am părăsit zona, pe scenă nu se petrecea nimic, astfel că punctele de atracție rămăseseră doar două: insulița și sectorul preparatelor culinare. Pe insuliță, oamenii se imortalizau în cele două locuri (o căsuță și un leagăn cu inimioară) amenajate pentru ședințe foto, sau se tăvăleau efectiv pe iarba tunsă și îngrijită a pajiștilor. Față de anul trecut, cortul de ”self-scan” lipsea, la fel hamacele, ceea ce arăta o organizare la limita minimei rezistențe.
Tot la capitolul ”absențe majore” trebuie amintit sectorul în care Primăria Jurilovca prepara în anii trecuți zeci de mii de porții de borș pescăresc, care erau distribuite gratuit. În acest an, ca urmare a restricțiilor de ordin bugetar impuse de la ”centru”, nu au mai fost bani pentru ”pomeni”, mai ales că ”localele” au trecut, iar ”generalele” și ”prezidențialele” vor fi hăt departe, peste două luni, în sezonul fasolei cu cârnați. Personal, aș trece această ”absență” la capitolul ”atitudine de frondă”, pentru că sunt convins că dacă ar fi vrut, primarul ar fi găsit soluții, chiar și reduse cantitativ.
Era suficient, în opinia mea, să-i ”capaciteze” pe cei (adică pe toți) care vindeau produse pescărești fără case de marcat, fără bonuri, evident fără acte de proveniență sau certificate de calitate, ca să contribuie cu ceva pește la ”masa săracilor”, că apă e din belșug, în peisaj. Din acest punct de vedere, festivalul din acest an a fost un rai al evaziunii, atât fiscale, cât și sanitar-veterinare, cu produse preparate care pe cine știe unde și transportate în condiții la limita reglementărilor. Evident, nici despre plata cu cardul nu poate fi vorba. Cum activitatea este încă în desfășurare, nu pot decât să mă rog ca turiștii să fie feriți de cine știe ce toxinfecție alimentară, spre binele lor, pentru că mulți dintre organizatori, nu vor ști atunci pe unde să scoată cămașa, altfel. Și uite așa, mi s-a oferit și explicația faptului că restaurantele din port și împrejurimi erau pline, pentru că acolo clienții sunt tratați mai aproape de cerințele unor norme moderne de alimentație publică.
Pot conchide că, în acest an, atracția festivalului este dată de numele artiștilor ce au urcat sau vor urca pe scenă, pentru toate gusturile, vârstele și etniile, asemenea unei nunți în care socrul mare pune accent mai mic pe rigoarea organizatorică, preferând să atragă invitați pentru a onora masa, scoțându-le astfel banii din conturi cu spoieli artistice de renume. Decontul anului 2024 se va vedea în 2025, când turiștii vor lua (sau nu) cu asalt facilitățile de cazare și alimentație publică din zonă.
La înapoiere, am ”admirat” coloanele compacte, kilometrice, de automobile care afluiau către nord, multe dintre acestea venind de la celebrul festival. Cum timp era berechet, ne-am abătut din drum și pe la Mănăstirea Văcăreștii Noi, pe drumul dinspre Ovidiu către Mihail Kogălniceanu, dar care, administrativ-teritorial aparține de comuna Lumina.
Pare o minune să vezi cum în plin câmp, în imediata vecinătate a unei baze militare în continuă extindere, a apărut ca din pământ acest așezământ monahal, replică a celui din București, peste care au trecut buldozerele victoriei socialismului.
Trebuie spus că la acest sfârșit de săptămână s-au desfășurat mai multe procesiuni, culminând cu slujba de sfințire a pietrei de temelie a bisericii noii mănăstiri și de târnosire a paraclisului. Cu acest prilej, preț de mai multe zile, creștinii locului și pelerinii s-au putut reculege la mai multe relivce, unele aduse de la mari distanțe, precum Brâul Maicii Domnului, de la Mănăstirea Kato Xenia din Grecia sau racla cu moaștele Sfântului Ierarh Iosif cel Nou, de la Partoș, aduse de la Catedrala Mitropolitană din Timișoara. Toate aceste manifestări marchează trei secole de la sfințirea fostei Mânăstirii Văcărești din București.
Am făcut și noi ce face un creștin de rând într-un astfel de loc și la un astfel de moment, dar am aruncat un ochi iscoditor și prin spațiile interioare (Trapeza (sala de mese), de exemplu), care, prin somptuozitatea ei, nu îndeamnă în niciun fel la smerenie. Și când te gândești cum s-au nevoit întâii creștini prin crăpăturile de pe Valea Judecății sau câte rânduri de opinci și de piele au lepădat sfinții apostoli, în misiunea de creștinare a popoarelor lumii!
Ceremoniile religioase s-au desfășurat cu participarea unui număr impresionant de ierarhi și credincioși, din țară și de pe alte meleaguri ortodoxe. S-a citit Evanghelia Pescuirii Minunate, ceea ce mi-a permis pentru o clipă să fac legătură (onomastică, nu semantică sau religioasă) între cele două evenimente. Totuși, cârcotaș cum sunt, nu pot să nu remarc absența Mitropolitului Munteniei și Dobrogei, nimeni altul decât Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel. Și, minte de inginer, dar și de om obișnuit cu aerul protocolului și al PR-ului de rang înalt, nu pot să nu mă întreb retoric: nu a fost invitat, sau nu a binevoit să participe?
Oricum ar fi, astăzi s-a ratat un moment de reconciliere, iar dacă a fost invitat și nu a venit, eu personal apreciez că a făcut o mare eroare de imagine: prezența Preafericirii Sale nu era neapărat pentru ierarhul locului (deși ar fi dat un semn al mesajului pe care îl auzim la Sfânta Liturghie: ”Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh!”), cât pentru invitații din afară și mai ales pentru poporul creștin-ortodox al acestei părți de țară. Iar dacă nu a fost invitat…Fiecare cu grijle și păcatele lui.
