Leonard MOCANU ■
Dimineața zilei de 25 septembrie s-a arătat însorită și fără vânt, numai bună pentru o aventură pe mare. Din păcate, ea a început destul de neplăcut la masa de dimineață. Anunțată de la ora 07.00 s-a dovedit înșelătoare, pentru că, de fapt, la acea oră linia de autoservire era ocupată de un grup de turiști extrem de dubios, sosiți cu un autocar cu numere de înmatriculare de Letonia, care pretindeau că erau din Uzbekistan, dar vorbeau o rusă perfectă, a la Pușkin.
Linia de autoservire era înghesuită pe o latură mică a sălii, cu accesul limitat de mesele de 8-10 persoane. Gazdele noastre au o altă concepție despre micul dejun cu bufet suedez și despre cantități. Astfel, cafeaua este servită de un ospătar, care o prepară la un automat, omleta (produs regăsit fără variație pe toată perioada sejurului) și baconul prăjit sunt puse ”cu penseta” în farfurii de un alt ospătar, care este complet dezamăgit dacă mai ceri o firimitură, produse precum cașcavalul sau salamul feliat sunt reîmprospătate cu mare greutate, doar-doar te lași păgubaș, asemenea iaurtului sau brânzei proaspete. Dacă te numeri printre codași, ai privilegiul să mai întinzi ceva unt și dulceață pe colțuri de pâine, să bei o cafea și un pahar de suc sau de apă, pe care ți le torni singur, sub supraveghere, de la un stand. Bonus, poți avea unul-două produse de patiserie. Cei care nu participă la excursiile opționale au program de masă după ora 07.30, dar nu cred că sunt mai norocoși. Ca să conchid această temă, conform opiniei noastre și a altor vizitatori ai Italiei, se pare că localnicii au propriile concepții și standarde în ce privește clasificarea hotelurilor, mai ”meridionale”, dacă ar fi să le comparăm cu cele cu mai puține stele din nordul Europei. Vorba cântecului, ”Degeaba ai cinci stele, dacă ele-s căzătoare”.
Supliment la cele prezentate mai sus, colegii de la masa noastră care au sosit mai târziu au avut parte de o tranșă de omletă cu miros neîmbietor, la care au renunțat, evident fără plăcere. Încercarea de a convinge ospătarul să miroasă respectivul preparat nu au avut succes. Tot în prima zi am fost informați, oarecum ”contondent”, că produsele alimentare din restaurant sunt ”cu circuit închis”, fiindu-ne interzis să ieșim pe ușă cu sandvișuri sau alte ”bunătăți”, pe motive igienico-sanitare. Precizez că, obișnuit din adolescență cu mâncărurile de pe la diverse cantine sau popote, sunt un tip foarte puțin pretențios la acest capitol, deci nu am prea fost afectat, dar că am scris aceste rânduri pentru cei ce își propun sejururi în ”Cizmă”, pentru a nu avea așteptări peste măsură.
Lăsând la o parte acest ”duș rece” al dimineții, să ne așternem la drum! Am pornit cu autocarele, ambele grupuri, către portul turistic Napoli, călătorie lungă în spațiu și timp, ”condimentată” cu ambuteiaje, pe autostrăzi și pe străduțe pe care GPS-ul le oferea drept sugestie, în speranța câtorva secunde în minus. Aurelian a venit în autocarul nostru și ne-a făcut o primă prezentare a Italiei și a argumentelor pentru care trebuia să ne felicităm că am ales acest sejur. În câteva cuvinte, cu totul adevărate, Italia are un farmec aparte: forme de relief diverse, cu munți în nord, câmpii însorite în sud, cu un litoral imens, cu insule mai mari sau mai mici; oameni primitori, temperamentali asemenea tuturor meridionalilor, plini de viață și de căldură sufletească; o istorie ce se întinde pe mai multe milenii, care a influențat nu numai soarta acestei țări, ci și a altora, de pe trei continente; opere de artă care îți taie răsuflarea; cel mai mare număr de situri aflate sub egida UNESCO din lume; bucătărie diversă, cu personalitate recunoscută; vinuri foarte apreciate, pentru care își dispută anual întâietatea mondială cu Franța și Spania. Și enumerarea poate continua. De o parte dintre acestea aveam să ne bucurăm și noi.
În Napoli, înainte de a ajunge în zona centrală, am trecut prin mai multe cartiere, în special cu blocuri, vopsite în culori cenușii, pesimiste, a căror tencuială era desprinsă de intemperii. Am trecut pe lângă stadionul echipei locale de fotbal, care poartă numele starului argentinian Diego Maradona, cel ce i-a îmbrăcat tricoul în anii ‘80 ai secolului trecut. Când echipa joacă pe teren propriu, ”tifosii” iau cu asalt stadionul, iar zona devine un adevărat furnicar de oameni și mașini. Fără a li se impune, proprietarii parcărilor din zonă oferă acces gratuit celor ce pot proba că dispun de un bilet sau abonament la meci. Am aflat, de asemenea, cam ce nebunie a fost în oraș în urmă cu un an, când echipa a cucerit al treilea titlu din existența sa. Cum programul va cuprinde și o vizită a orașului, îl voi prezenta pe larg în acel episod. Să spunem, totuși, că Napoli este cel mai mare oraș din Italia de Sud, al treilea al Italiei și capitală a provinciei Campania. Este situat la poalele vulcanului Vezuviu și are o personalitate puternică, dată de istorie, de tradiții, de moștenirea culturală, dar și de prezent. Dialectul napoletan are particularitățile sale, astfel că, ascultându-i vorbind pe localnici, ori înțelegi cuvinte sau propoziții, de parcă ar fi rostite în limba română, ori nu pricepi nimic. Spre exemplificare, vă propun cântecul ‘O surdato ‘nnammurato (Soldatul îndrăgostit), considerat un simbol al orașului, în interpretarea lui Massimo Ranieri. Sursa: Youtube
Ajunși pe faleză, ne-am târât cu autocarele către portul turistic. Între timp, am primit câte un receptor cu cască, dispozitiv care urma să ne acorde o oarecare autonomie față de ghid, pe timpul peregrinărilor pe străzi și printre sau în obiectivele turistice. Totodată, am primit o brățărică pe care era înscris numele ghidului local, fără de care vizita noastră pe insula Capri nu ar fi fost posibilă. Toate grupurile de turiști sunt obligate să aibă un ghid local, o interfață cu prestatorii de servicii, în principal, mai degrabă decât o persoană care să arate, să explice sau să povestească. Relația cu un astfel de ghid se poate observa prin purtarea la vedere a unui însemn (brățară, sticker, orice) cu numele acestuia, eventual cu numărul de telefon, astfel că și în cazul în care turistul se pierde de grup, orice oficial sau localnic să-l poată ajuta. De ce? Pentru că în furnicarul de popor care mișună pe străzile de pe insula Capri, de exemplu, orice este posibil. Și cum un astfel de furnicar este rai pentru cei cu gânduri necurate, am fost sfătuiți să ne supraveghem cu grijă gențile sau buzunarele.
Ne-am îmbarcat pe o navă catamaran, de mare viteză, cu care urma să navigăm către insulă. Toți pasagerii au fost invitați la interior, în saloane dispuse pe două niveluri. La bord exista chiar și un bar, pentru cei ce doreau să facă oarece consumație, dar și toalete, un mare avantaj în condițiile în care cele publice sunt toate cu plată. Am ales salonul de la etaj, mai micuț dar și mai puțin aglomerat, și ne-am reunit cu un alt grup de turiști români, participanți la un alt program Hello Hollidays, ce au venit de la Roma. Odată dublat farul de intrare în port, catamaranul, plin ochi, și-a arătat calitățile, ducându-ne către Capri în circa 35 de minute, astfel că, printr-un calcul sumar, ne-a rezultat o viteză de 30 de noduri.
Insula Capri este situată în Marea Tireniană, la partea de sud a Golfului Napoli. Insula aparține de provincia Campania, are o suprafață de 10,4 kilometri pătrați, cu un punct de elevație maximă de 589 metri. Populația insulei este de circa 13.000 locuitori, aproape dublată prin numărul turiștilor. Referitor la numele insulei, există două teorii majore: prima susține că numele ar veni din grecescul Kapros, care înseamnă porc mistreț. Coloniștii greci numeau insula Kapreai; cea de-a doua, acreditează ideea că numele vine din latinescul Capreae capră. Cum pe insulă au fost descoperite schelete de porci mistreți, oamenii tind să dea crezare primei versiuni. Ar exista și o atreia versiune, conform căreia numele insulei ar veni de la echivalentul etrusc al cuvântului ”stâncos”, dar orice stăpânire etruscă asupra insulei este contestată.
Capri a fost locuită din timpuri străvechi, unde descoperirile științifice se împletesc cu legenda. Printre cele mai cunoscute legende este cea a lui Ulise care, pe drumul spre casă, descris în Odiseea, a fost ademenit pe insula Capri de sirene. Oamenii de știință au căzut de acord că insula a fost locuită din neolitic și epoca bronzului. Mai mulți istorici și oameni de cultură antici vorbesc despre colonizarea insulei de către grecii din Marea Ionică (Vergiliu, în Eneida), despre existența a două așezări umane (Strabon), despre cele cel puțin 12 vile de pe insulă (Tacitus). Ce este cert, Augustus a dispus construirea unei vile, înconjurată de grădini (Villa Augustus), iar Tiberius, succesorul lui, a ordonat construirea mai multor vile (cea mai bine păstrată dintre ele este Vila Jovis), mutând și reședința imperială aici în ultimii zece ani ai domniei (27-37).
În epoca medievală, după căderea Imperiului Roman de Apus, insula a devenit dominion al Neapolelui, iar la sfârșitul primului mileniu s-a stabilit aici o dioceză. În 1495, Frederic al IV-lea al Neapolelui a stabilit statutul de egalitate între Capri și Anacapri, cele două localități de pe insulă. Capri a fost obiectul a numeroase atacuri piraterești, extrem de crude, apoi a fost cucerită de Barbarosa, amiralul-corsar turc.
Se pare că primul turist care a vizitat insula a fost negustorul francez de antichități Jean-Jaques Bouchard, în secolul al XVII-lea, de la care a rămas un jurnal de călătorie extrem de important pentru informațiile despre Capri și locuitorii ei.
La începutul secolului al XIX-lea, insula a fost disputată de trupele lui Napoleon și de britanici, iar intenția celor din urmă de a edifica aici o garnizoană puternică, un al doilea Gibraltar, au condus la alterarea a numeroase vestigii istorice. După 1815, insula a revenit sub dominația Regatului Neapolelui.
Până la primul război mondial, Capri a devenit reședința sau destinația preferată a unor homosexuali bogați, datele incluzând în această categorie pe John Ellinghram Brooks, și pe Somerset Maugham, care împărțeau o vilă și pe industrașul german Friedrich Alfred Krupp. Ooameni de știință și de cultură și chiar capete încoronate, de la răsărit până la apus, care întregesc o listă extrem de lungă au locuit pe insulă pentru perioade de cel puțin trei luni pe an, sau chiar au deținut proprietăți aici. În prezent, Capri este mai mult o stațiune turistică, decât o reședință permanentă.
Am debarcat la Terminalul Aliscafi, pe o dană supraaglomerată, unde doar calitatea semnalului din căști era indiciul distanței care ne separa de Aurelian. Odată ajunși în port, am făcut cunoștință cu unul dintre simbolurile insulei, clopoțelul de Capri, materializat în sute de forme și dimensiuni. Legenda spune că un copil sărac, orfan de tată, și-a pierdut singura oaie a familiei, într-o noapte întunercoasă. A auzit un clinchet de clopoțel și s-a dus în direcția acestuia. L-a văzut într-o vale pe Sfântul Mihail, care avea în mână un clopoțel, pe care i l-a dat pentru ca, auzindu-i sunetul, să fie ferit de necazuri. Iată de ce clopoțelul a devenit unul dintre simbolurile insulei, mai mulți bijutieri și artizani locali făcând adevărate averi din vânzarea micilor suveniruri către turiști.
Chiar în port, în minuscula piață, este și o stație de taxiuri și microbuze. Aici ghidul nostru local și-a dovedit pentru prima dată utilitatea, urcându-ne rapid în câteva microbuze, cu care am mers pe un drum sinuos și foarte îngust până la Piazzale Europa, locul de întâlnire. Aici, ajunși printre primii, am reușit să facem câteva poze, apoi, grupul fiind constituit, am pornit pe Via Roma în turul localității. Printre buticuri și restaurante, mai mult pe carosabil decât pe trotuar, ferindu-ne de vehiculele de tot felul, multe dintre ele cărând bagajele turiștilor, am ajuns în Piazzetta di Capri, sau Piazza Umberto I, unde am făcut cunoștință cu un cyborg și am profitat de panorama care se deschidea în fața ochilor noștri.
Am continuat pe Via Vittorio Emanuele, printre magazine de firmă, pentru că cine nu și-a deschis un magazin în Capri, vorba reclamei, nu există. Ne-am permis să facem window shopping, pentru că privitul nu costă. Am lăsat pe partea stângă hotelul La Palma, primul hotel construit pe insulă, acum un stabiliment exclusivist. A urmat hotelul Quisisana, un fost sanatoriu, înființat în 1845, al cărui nume (Aici se vindecă) s-a transformat în renume de cinci stele.
Am făcut cunoștință apoi cu un alt simbol al insulei, firma de parfumuri Carthusia. Cum nimic pe lume nu poate fi vândut mai bine decât cu o poveste, și parfumurile Carthusia au legenda lor, ce pornește de la starețul mănăstirii Certosa di San Giacomo care, pus în fața unei vizite a reginei Giovanna d’Anjou, s-a gândit să-i facă o surpriză, oferindu-i un buchet din cele mai frumoase flori de pe insulă, pe care le-a păstrat în apă trei zile. Constatând că apa a căpătat un miros foarte plăcut, acesta, cu ajutorul alchimistului mănăstirii, a pus bazele unei rețete de parfum, având drept ”materie primă” garofița sălbatică de Capri și pe care l-a botezat Garofilium Silvestre Caprese. După cel de-al doilea război mondial, rețeta a fost prezentată unui chimist din Torino, care a creat Carthusia, unul dintre cele mai mici laboratoare cosmetice din lume. Desigur, prețul parfumurilor Carthusia este prohibitiv, aproape ca orice de pe insulă, dar obrazul subțire… Mai nou, Carthusia produce parfumuri și în România. În fața laboratorului, poate fi admirată o retortă din cupru, un alambic pentru distilarea esenței parfumurilor Carthusia.
Am lăsat pe partea stângă grădinile mănăstirii Certosa di San Giacomo, ”nașa” parfumurilor Carthusia, apoi Grădinile lui Augustus, unii dintre noi s-au lăsat tentați de un sorbet de lămâie în coajă de lămâie și am intrat în programul la dispoziție, urmând a ne reîntâlni în Piazzale Europa, pentru a lua microbuzul spre Anacapri. Am profitat de timp pentru a (ne) fotografia (în) cele mai frumoase cadre posibile, pline de vegetație, sau pe fundalul Mării Tireniene. La Piazza Umberto, am găsit alte cadre frumoase și am identificat capul de linie al funicularului, care urcă din port.
Odată ajunși în punctul de întâlnire, Aurelian ne-a arătat șoseaua către Anacapri, numită popular ”Mamma Mia”, pentru exclamațiile pe care le stârnește turiștilor care coboară în viteză cu microbuzul și au de-o parte versantul muntelui și de cealaltă hăul către plajă. Am urmat și noi acel drum, până în Piazza della Pace, punctul terminus al traseului de microbuz. Anacapri este cea de-a doua localitate a insulei, în numele ei prefixul ”Ana” însemnând ”deasupra”.
Pare macabru să vorbesc despre primul reper pe lângă care am trecut în Anacapri, cimitirul local. Totuși, acesta merită menționat prin specificul său, acela că, pe lângă mormintele obișnuite, defuncții sunt depuși în cripte dispuse în pereți, vertical, asemenea unor sertare, cu patru sau cinci niveluri. Motivul? În Anacapri nu se mai construiește, iar spațiul fiind limitat, a trebuit identificată o soluție care să mulțumească pe toată lumea.
Am aflat că pe insulă pisicile sunt ocrotite, în multe locuri acestea făcându-și veacul la soare, nestingherite. Am urcat pe Via Capuscuro, până la stația telescaunului ce duce pe Monte Solaro, o ”opțională” a timpului la dispoziție. Am continuat pe Via Capodimonte și am participat la o degustare de limoncello, meloncello, grappa și lichior de fistic, într-un magazin, gazdă clasică a turiștilor români. Ni s-a indicat un restaurant unde, la un preț onorabil, se putea servi un prânz complet, ofertant, fără mult trâmbițata taxă de scaun. Am continuat către Villa SanMichele, care găzduiește Muzeul Axel Munthe.
Axel Munthe (1857-1949) a fost un medic, psihiatru și scriitor suedez, personalitate internațională, cunoscut pentru scrierile sale, în special pentru cartea autobiografică romanțată ”Cartea de la San Michele”. Axel Munthe a fost un poliglot, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții adulte în Italia. A avut o fire de filantrop, și-a tratat pacienții, chiar dacă unii nu puteau să-i plătească și și-a riscat de multe ori viața în timp de război sau dezastre naturale, pentru a-i ajuta pe cei aflați în suferință. Axel Munthe a fost un iubitor al animalelor, a preferat tratamentele alternative (muzică, hipnoză) pentru pacienții cu probleme psihice, a sprijinit cercetările lui Louis Pasteur pentru descoperirea vaccinului împotriva turbării.
Printre pacienții de vază s-a aflat regina Victoria a Suediei, care venea adesea pe insulă. A făcut numeroase achiziții imobiliare, inclusiv Villa San Michele, pe care a restaurat-o, și prin forțe proprii. La moartea sa, și-a lăsat averea națiunii suedeze. Villa San Michele este muzeu, dar mai este folosită și pentru conferințe sau concerte.
Lângă vilă se află o terasă belvedere, o alta fiind plasată la capătul aleii ce trece prin spatele vilei, de unde se poate coborî până pe plajă, pe traseul Treptelor Feniciene. Aceste trepte, astăzi în număr de 921 și o lungime totală de 1,7 kilometri, au reprezentat multe secole singurul drum de la Marina Grande către Anacapri, până în secolul al XVIII-lea, când s-a construit drumul de acces. Ulterior, pe drumul de întoarcere către Napoli, am aflat că un grup de colegi s-a încumetat să coboare spre port pe treptele feniciene și că nu a fost o încercare deloc ușoară, mai ales că înălțimea acestora este destul de mare și inegală, ceea ce impune un efort suplimentar, mai ales la persoanele la care articulațiile nu mai sunt foarte elastice.
Timpul la dispoziție l-am folosit pentru a hălădui pe străzile localității, pline de magazine și restaurante, pentru a termina periplul la terminalul telescaunului ce urcă spre Monte Solaro. Și aici am beneficiat de aportul ghidului local, putând intra ”peste rând”. Îmbarcarea se face ”din mers”. Pentru aceasta, a trebuit să-mi trec rucsacul în față și să sper ca ansamblul om-rucsac să încapă în scaun și să pot coborî bara de siguranță.
Odată instalat, am pus la grea încercare aparatul foto, pentru că fiecare metru parcurs dezvelea o altă panoramă, un alt cadru demn de a fi imortalizat. Undeva în depărtare, se vedea un pilon care părea a fi capătul traseului, ce durează 12 minute, dar, odată ajuns acolo, am constatat că eram abia la jumătatea drumului. În total sunt 16 piloni de susținere. Coborârea din scaun se face tot din mișcare, cumva din alergare, oblic față de deplasarea agregatului. Din păcate, speranța noastră de a putea admira insula și marea de jur împrejur scădea cu fiecare metru urcat, pentru că peste Monte Solaro se lăsa un nor, care îl învăluia ca într-o ceață lăptoasă.
Ne-am bucurat de priveliștea locală oferită de piscul Monte Solaro, apoi, avertizați de coada destul de lungă pe sensul de coborâre, ne-am grăbit să ajungem la locul de întâlnire, întrucât ne pregăteam pentru o nouă aventură, turul insulei îmbarcați într-o șalupă. Până la aceasta, a urmat coborârea pe șoseaua Mamma Mia. Pot spune că am fost privilegiat, pentru că, la urcarea în microbuz, șoferul m-a invitat să stau pe scaunul de lângă el, așa că am putut să fac fotografii și să trăiesc senzațiile ”la prima mână”. Recunosc că, dacă pentru pasageri nu e ușor, pentru șoferii de microbuz, nici atât. De ce? Pentru că poartă răspunderea vieților a 12-15 persoane; pentru că șoseaua este cu serpentine, în pantă și extrem de aglomerată; pentru că, din loc în loc, drumul se îngustează, astfel că, rând pe rând, șoferii își dau prioritate la urcare sau la coborâre; pentru că scuteriștii, ca oriunde în Italia, nu respectă nicio regulă; pentru că, oricând dintr-o curte sau de pe o alee laterală poate ieși un vehicul. Iată de ce șoferii acestor microbuze au și alte motive să spună în gând ”Mamma Mia”, până ce ajung să-și debarce călătorii și să o ia de la capăt.
Odată ajunși în port, am așteptat preț de un sfert de ceas vaporașul care să ne poarte pe valuri în jurul insulei. La bord, dezamăgire și speranță: norul prin care trecuserăm cu telescaunul rămăsese deasupra insulei și își făcea de cap, amenințând să ne dușuiască pe toată durata călătoriei. De aceea, locurile la interior erau deja ocupate, iar la exterior se putea sta doar pe pupa. Scara care ducea către puntea superioară fusese blocată, așa că ne-am înghesuit pe banchetele ude, care cum am putut.
Nu am ieșit bine din port, că primul duș s-a abătut asupra noastră, astfel că ne-am îmbrăcat pelerinele ”foiță de ceapă” cu care ne dotaserăm din țară. Nu a fost suficient, astfel că a trebuit să mergem la interior, unde nu mai erau locuri, și riscam să stricăm și imaginea celor aflați deja acolo. Totul a durat doar două minute, pentru că ploaia s-a oprit ca prin farmec și m-am avântat spre exterior, unde mi-am găsit un loc strategic ”în picioare” să pot fotografia. Deși nu era vânt puternic, valurile balansau vaporașul suficient încât echilibrul să fie o problemă, mai ales pentru cei care se încăpățânau să-și blocheze încheieturile. Recunosc că nu m-am mai dat ”huța” atât de mult, din copilărie, când tata îmi încropise un leagăn în spatele casei, punct de atracție pentru toți copiii străzii noastre, cu care devenisem brusc cel mai bun prieten.
Am trecut mai întâi, în circuitul nostru, pe lângă Grota Albă, o deschizătură în stâncă plină de fenomente carstice, stalactite și stalacmite. ”Atracția” locului este dată de o stalacmită care, văzută de la distanță, dă impresia unei statui ”Fecioara cu Pruncul”. Odată având această revelație, imaginația te transpune în fața unui altar, cu Maica Domnului ținându-l pe Iisus în brațe, înconjurată de nenumărate lumânări (stalacmitele). Dacă șansa mai aduce și o rază de soare prielnică, ”lumânările” chiar par aprinse, la fel ca și vârfurile stalactitelor, ce lucesc asemenea unor stele.
Am continuat apoi către Arco Naturale, o scobitură săpată în stânca de calcar de valuri și de vânt care, privită din unele unghiuri, dă impresia unui elefant cu trompa în jos. Apoi am trecut pe lângă Villa Malaparte, construită în anii ‘30 ai secolului trecut, pentru a ajunge la una dintre cele mai mari atracții ale croazierei, stâncile Faraglioni. Acest ansamblu de trei stânci are în mijloc Arco d’Amore, un portal pe sub care ambarcațiunile mai mici pot trece cu grijă. Dealtfel, de jur împrejurul insulei sunt mai multe grote în care se poate pătrunde cu șalupe de mici dimensiuni (evident, cu costuri de mai mari dimensiuni), ceea ce nu era cazul nostru. Cele trei stânci, Stella, Mezzo și Scopolo (Fuori) au înălțimi cuprinse între 82 și 109 metri deasupra nivelului apei.
Următorul obiectiv a fost Marina Piccola, unul dintre cele mai pitorești ale insulei, apoi am ajuns la Grotta Verde, unde coloritul apei amintește de pietrele de smarald. Am trecut apoi pe lângă Faro di Punta Carena, o construcție roșie, ca un trunchi de piramidă cu bază octogonală, a cărei lentilă, plasată la 73 de metri deasupra nivelului apei, emite lumină albă la fiecare trei secunde. Farul este al doilea ca dimensiuni și putere din Italia (după cel de la Genova), lumina lui putând fi observată de la 25 de mile depărtare.
Nu ne-am putut bucura decât parțial de Grota Albastră, cireașa de pe tortul unei croaziere în jurul insulei, din motivul enunțat mai sus: ambarcațiunea noastră nu putea pătrunde pe sub arcada grotei, așa că va trebui să ne mulțumim doar cu imaginile oferite de alți călători.
Odată ajunși în port, am așteptat sosirea navei ce avea să ne ducă înapoi în Napoli. Îmbarcați, a început schimbul de impresii. La Napoli, până la urcarea în autocare, nu am putut să nu observăm cele câteva nave de croazieră pregătite de plecare. Este o imagine obișnuită pentru Napoli, port de escală pentru majoritatea croazierelor pe Mediterană organizate de agențiile de profil.
Pe drumul de întoarcere, a continuat schimbul de impresii, iar masa de seară ne-a dat posibilitatea să rememorăm peripețiile zilei și să ne gândim la ce va urma, joi urmând să fie una dintre cele mai puțin încărcate și spectaculoase date din program.
