Dan MIHĂESCU ■
Motto: “Calamus fortior gladio!” Marcus Tullio Cicero
În ceasul al 12-lea, când nu mai era nimic altceva de făcut, cei 9 judecători de la Curtea Constituțională a României (CCR) au amânat disoluția statului prin hotărârea de anulare a întregului proces electoral pentru alegerea Președintelui României desfășurat în anul 2024. Pare că cineva ar fi introdus regula șahistă a remizei la ruleta rusească și întrebarea este nu de ce s-a dictat partidă fără câștigător ci cum de s-a ajuns a ne juca viețile la hazard?
Pentru cei care nu cunosc istoria contemporană, povestea actuală pare a-și avea originea în urmă cu 35 de ani în contextul Summitului din 2-3 decembrie 1989 de la Malta, la care Preşedintele SUA, George W. Bush şi Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, Președinte al Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, au pus formal capăt Războiului Rece.
Analiştii politici ai vremii considerau că summitul din Malta era cea mai importantă întâlnire dintre cei mai puternici oameni ai lumii începând din 1945 când, la Yalta, premierul britanic Winston Churchill, liderul URSS Sovietic Iosif Stalin şi preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt au căzut de acord asupra soartei Europei postbelice alocând cinic sferele de influență pe o bucată de hârtie.
Și în noul context evident că s-a discutat inclusiv despre relațiile celor două blocuri militare și politice cu foștii sateliți statali decizia fiind ca noile democrații să meargă pe drumul lor așa cum vor decide popoarele suverane.
În dimineaţa de 2 decembrie 1989, președinții Bush şi Gorbaciov au avut o primă rundă de discuţii la bordul crucişătorului sovietic Maxim Gorki, acostat într-o dană a portului La Valetta din Malta din cauza furtunii de pe mare. Din zvonurile promovate fie la emisiunile în limba română de la posturile de radio interzise, fie printre grupurile amicale de ”reflexie” am aflat că la bordul bastimentului sovietic s-ar afla și scriitorul basarabean Ion Druță apropiat al lui Gorbaciov și un mesager cultural al perestroikăi. Radio Europa Liberă a difuzat în preajma revoluției române eseul lui Ion Druță “Cine a stins lumina în România?”. Noi, neinițiații trăgeam speranța că ar fi fost un text codificat ce transmite semnale pentru schimbarea dictatorului cu o garnitură de comuniști liberali după modelul “glasnosti” și “perestroika”.
Bine, tot pe surse, tot pe zvonuri aluziv se șoptea și numele lui Ion Iliescu cel care o dată ajuns la TVR, pe 22 decembrie 1989, în primul său mesaj adresat națiunii, sub gloanțe, îl acuza pe Nicolae Ceaușescu de “întinarea nobilelor idealuri ale socialismului”. Mai era vorba, tot la Europa Liberă și la Vocea Americii, despre Silviu Brucan. Fosta hoașcă comunistă năpârlită era privită atunci ca un munte de înțelepciune reformatoare, mai ales că nu se știa cum, cu ce bani și de unde vize pe pașaport, dar reușise să facă un excepțional circuit internațional de bune oficii la sfârșitul lui 1988 pe ruta Bucureşti – Viena – Washington – Londra – Moscova – Bucureşti.
La Chișinău, “Primăvara românească” prinsese muguri și începuse ca în afară de afirmarea identității culturale și naționale să se vorbească chiar despre ștergerea vremelnicei frontiere. Că era așa o confirmă și ambasadorul român la Moscova într-o notă transmisă către Ministerul Afacerilor Externe de la București:
12 decembrie 1989, ora 7.00
”Tovarășului Constantin Oancea, adjunct al ministrului,
În RSS Moldovenească se constată un interes crescând față de soarta populației de origine românească din fostele județe din sudul și nordul Basarabiei, aflate în prezent în RSS Ucraineană. Are loc un proces de intensificare a cererilor pentru retrocedarea acestor teritorii RSS Moldovenești. În acest sens, semnalăm apariția, în revista ”Orizontul”, nr. 10/1989, a unui reportaj intitulat ”Oamenii din sud”, realizat de ziariștii V. Butnaru și V. Topa, după o călătorie cu mașina prin localitățile Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă. Menționând că fostele județe din sudul Basarabiei sunt ”teritorii rupte de la trupul Moldovei”, autorii arată că ”autoritățile locale fac tot ce le stă în puteri pentru a-i lipsi pe moldovenii dunăreni de orice fel de memorie: istorică, națională, lingvistică, etc. Trebuie să constatăm cu tristețe că foarte multe eforturi ale conducătorilor din regiunea Odessa (unde sunt incluse județele respective) sau poate celor de la nivel republican și-au atins scopul.”
Moldovenii de acolo nu-și cunosc istoria neamului. În muzeele din centrele raionale, în cărți sau în ziare nu e pomenit niciun nume de-al voievozilor din Moldova sau Țara Românească. Tendința de deznaționalizare se constată în toate: de la schimbarea denumirii tuturor satelor românești din regiune până la denumirea străzilor , în care nu se întrevede nici cea mai mică aluzie la istoria adevărată a acestui meleag. În orașul Reni, principala stradă poartă următoarea inscripție în limba rusă: ”strada 28 iunie este numită în cinstea datei istorice – intrarea în 1940 a pământurilor ucrainene de lângă Dunăre în componența RSS Ucrainene”, iar în tot raionul nu există niciun sat ucrainean, pretutindeni vorbindu-se limba rusă. La Cetatea Albă (denumit Belgorod), locuitorii nu știu cine a construit cetatea. O inscripție anunță că aceasta s-a realizat de ”populația locală”. Un turn al cetății a fost denumit ”Turnul lui Pușkin”. În raionul Cetatea Albă a rămas un singur sat moldovenesc. La Ismail, cei doi ziariști au constatat că ”s-a făcut totul pentru a șterge urmele istoriei neamului românesc”. Chiar la intrarea în oraș, pe un panou mare, este scris: ”teritoriul, pe care este situat Ismailul, este un străvechi pământ slav, unde din timpurile antice au trăit triburi slave”. La Tatar Bunar, multe localități locuite de români se află sub pericolul dispariției etnice.
Ion Bucur – ambasador al României în U.R.S.S.”
Și uite așa, de-a dreapta și de-a stânga Prutului, cugetul și speranța tuturor căpăta esență în cine altul decât acolitul lui Gorbaciov, Ion Druță, al cărui nume circula deja aluziv în mediile intelectuale de la Iași și București.
Esențial este că la vremea aceea, concomitent dar disparat, românii eșuați în furtuna epocii întrezăreau frânturi de informații precum colace de salvare pe o mare furtunoasă, când ridicate pe coama valului când prăvălite în abisul propagandei comuniste. Așa arăta acum 35 de ani războiul hibrid!
Dovadă că așa stăteau lucrurile este și o întâmplare oarecum stranie dintr-o noapte de început de decembrie 1989 consumată pe străzile Moscovei, în perimetrul Teatrului Bolșoi.
În zilele de 4-5 decembrie 1989 la Moscova fuseseră organizate grandioase manifestări omagiale la 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului național al României – Mihai Eminescu, în contextul declarării de către UNESCO “Anul International Eminescu”, deși data comemorării decesului era în mod firesc 15 iunie.
Un impresionant desant cultural de artiști, actori, poeți, cântăreți din RSF Moldova a luat cu asalt capitala URSS, 2-3 scriitori de la București au fost și ei prezenți în frunte cu președintele Uniunii Scriitorilor D. R. Popescu.
Chiar și Banca Centrală a URSS a emis două milioane de monede omagiale cu valoarea nominală de o rublă. De remarcat valoarea de 1 rublă și nu 1 copeică a monedei și mai ales nivelul înalt de omagiere a poetului național al românilor Eminescu, după cum era cunoscut el nefiind un amic al rușilor atitudine afirmată nu doar în articolele de ziar ci și în poema Doina:
"De la Nistru pân' la Tissa Tot românul plânsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin şi pân' la mare Vin muscalii de-a călare, De la mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii, Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte"…
Întâmplător sau nu și Ceaușescu își petrecuse ziua de 4 decembrie la Moscova dar nu la manifestările omagiale dedicate Anului internațional Mihai Eminescu ci la o reuniune a tuturor șefilor de state din lagărul socialist la care Gorbaciov îl invitase printr-o scrisoare trimisă de pe 23 noiembrie. Cu o zi înainte se încheiaseră discuțiile Bush-Gorbaciov de la Malta.
Gorbaciov îi scrisese lui Ceaușescu, în penultima zi a Congresului al IV-lea al PCR anunțându-l despre temele reuniunii și avertizându-l în legătură cu inoportunitatea condamnării pactului Ribbentrop-Molotov ceea ce putea deschide cutia Pandorei. Tot în scrisoarea din 23 noiembrie, Secretarul General al PCUS îi mai atrăgea atenția lui Ceaușescu și că nu e productivă criticarea țărilor prietene care găsesc de cuviință să facă reforme pentru că ar face concesii astfel economiei de piață liberă, capitalismului și, desigur, imperialismului. Gorbaciov i-a spus că discuțiile din 4-5 decembrie de la Kremlin se vor concentra asupra problemei destinderii internaționale, destinderii atmosferei între cele două blocuri militare și trecerea la transformarea NATO și a Tratatului de la Varșovia în entități defensive, politice. Întâlnirea din 4 decembrie, la cel mai înalt nivel cu toți reprezentanții statelor semnatare ale tratatului îi oferea oportunitatea lui Ceaușescu să ridice orice problemă găsește de cuviință, transmitea Gorbaciov.
În replică, Ceaușescu îi scrie lui Gorbaciov că din start nu este de acord ca blocurile militare să devină entități politizate și că ele trebuie să se dizolve, așa cum fusese stabilit. Apoi îi transmite să nu discute probleme ale țărilor socialiste cu reprezentantul unui sistem care a făcut și face atâtea greutăți înaintării spre comunism. Ceaușescu spunea că în spatele mișcărilor de reformă sau de înlăturare a conducerii mono-partite comuniste din blocul comunist s-ar afla banii și interesele americane. Pe de altă parte, cum s-ar putea înțelege cu Bush, reprezentantul imperialismului, fără a întina valorile socialismului?
Pe 4 decembrie, dimineața, Ceaușescu a zburat la Moscova pentru o vizită mai scurtă decât a celorlalți șefi de partid și de stat. S-a întors în aceeași seară la București, la ora 23. Din relatările celor prezenți (Gorbaciov însuși vorbește despre asta în Memoriile sale) Ceaușescu ar fi vrut să discute despre o reuniune a tuturor statelor socialiste pentru a dezbate soarta lor (probabil pentru a-i înfiera pe deviaționiști). Întrevederea celor doi, cumva pe fugă și fără o agendă clară, cu participarea prim-ministrului Constantin Dăscălescu și a Nikolai Rîjkov prim-ministru al URSS, a fost tensionată. Ceaușescu le spunea că el și ceilalți tovarăși apropiați sunt preocupați „de ce se întâmplă în câteva țări socialiste din Europa. Înțelegem perfecționarea, înnoirea, însă nu de aceasta vreau să vorbesc acum, dar forma în care se acționează pune foarte în serios în pericol nu numai socialismul, ci și existența partidelor comuniste din țările respective. Dacă se lasă să se continue acest curs se va ajunge la o situație foarte gravă.” Referitor la acea discuție Gorbaciov consemna în Memorii: „Atunci m-am convins definitiv că Ceaușescu, pur și simplu, nu era în stare să pornească pe drumul democratizării, al deschiderii, al înnoirii”. Că alții s-au bucurat de atenția extinsă a liderului de la Kremlin o spune și lunga întrevedere cu Petăr Mladenov, cel care abia îl înlăturase de la putere pe Todor Jivkov în Bulgaria vecină și prietenă. Acesta a stat de vorbă a doua zi cu Gorbaciov despre reformele din Bulgaria și necesitatea continuării lor și ruperii cu trecutul reprezentat de cenușia administrație Jivkov.
Ei, tocmai în acest context, în seara fatidică de 4 decembrie, pe când Ceaușescu se întorcea de la Kremlin bătut de soartă, nu departe de fortăreața cu ziduri din cărămidă roșie, un grup de cărăbuși surprinși de vifornița oțelită, “purga”, pornea la deal către Ambasada RSF Moldovenești, de la Gheorghievski Zal, pe Kuznetskiy Most. Părea că se luptă deopotrivă cu nevoia anonimatului în timp ce un zălud aflat în fruntea șirului indian chiuia de mama focului pe românește, chiar dacă în dulcele grai moldovenesc: ”Băi nu vă mai temeți că până de Sf. Ion o să fiți liberi!!! Ceaușescu-i dus!!!” Martorii momentului spun că vestitorul primăverii din decembrie era același Ion Druță, care ne atrăsese atenția la Radio Europa Liberă despre “Cine a stins lumina în România” și care doar ce revenise de la întâlnirea lui Gorbaciov cu Bush, la Malta. Pe românii basarabeni îi durea-n pix de strigăturile lui Druță în vreme ce românii bucureșteni nu știau cum să-și îndeasă mai bine căciulile pe urechi te teamă ce puteau să le audă urechile…
Întâmplare sau nu, o variantă de lucru care circula în mod clandestin-conspirativ în acele zile ar fi fost Ion Druță președinte…în România nu la Chișinău. Un scenariu gândit la Moscova lua în calcul ca pe fondul declanșării unei revolte populare la Iași, sângele românesc de peste Prut să se înfierbânte iar basarabeni din RSF Moldova să-și susțină frații trecând granița. Cel mai bun reprezentant al românismului din Basarabia, adulat de mulțimi, notoriu și la București ar fi putut să dea astfel al doilea conducător moldovean care să fi făcut unirea Moldovei cu Țara Românească, venind cu tot cu republica sovietică. Asta ar fi dat și satisfacție maximă la București făcând ca românii, prin nu se știe ce miracol al istoriei să-și întregească aspirațiile de suveranitate. Din punctul de vedere al planificării operaționale de la Lubianka și Kremlin proiectul ar fi fost unul “Win-Win” ce ar fi primit ulterior și acceptul Casei Albe. Românii își înfăptuiau vechiul deziderat al refacerii Moldovei istorice iar Moscova își întărea componenta etnică rusofonă din granițele României asigurând premisele unui conflict înghețat de mare perspectivă.
N-a fost să fie însă și planificarea Moscovei nu s-a potrivit cu năzuințele românilor și pare că mai ales ale Washingtonului. Dovadă stă faptul că pe 14 decembrie 1989 la Iaşi a fost mătrășită în fașă de Securitate așa numita “revoluţie eşuată” împotriva regimului dictatorial al familiei Ceauşescu mișcare inițiată cu bună-credință de intelectuali și muncitori protestatari dar confiscată fără știința lor și manipulată din umbră de către agenți conspiratori sovietici, conserve al KGB și GRU din România și clandestini trecuți granița din RSF Moldovenească și Ucraina.
De succes a fost însă revoluția începută la Timișoara pe 16 decembrie și terminată la București, pe 25.
Părerea mea este că aliații occidentali cunoscând planul sovietic de a captura cârma țării printr-un personaj simbolic, din anturajul lui Gorbaciov, respectiv Ion Druță, au optat pentru varianta “B”. Astfel gașca complotiștilor autohtoni, comuniști reformatori care nu-l mai suportau pe Ceaușescu, recomandați și “păpușați” de către Silviu Brucan (Saul Bruckner), fost ambasador al RSR în SUA în 1955-1959 și la ONU între 1959 – 1962. Pentru că el avea contacte valide și la Moscova a primit câștig de cauză și susținere pentru ocuparea vidului de putere din 1989. În rest, după ce lucrurile se vor fi consumat, cei care țineau în lesă noua putere de la București aveau să joace: “Știu ce-ai făcut astă-vară!” și “ Când zic sări, tu întrebi cât de sus?”
Ultima răbufnire a Moscovei a fost consemnată pe 24 decembrie 1989 pe când Gorbaciov, în plenul Sovietului Suprem, informa despre consultările avute cu aliații din Tratatul de la Varșovia în chestiunea sprijinului militar extern solicitat de Frontul Salvării Naționale (FSN). Atunci, Gorbaciov a spus deputaților Sovietului Suprem că de la București s-ar fi “solicitat muniții”, dar împuterniciților români de frontieră, după cum atestă Rechizitoriul “Ranco-Pițu” din Dosarul evenimentelor din decembrie 1989, li s-a transmis să fie lăsată cale liberă intrării trupelor solicitate în ajutor pentru apărarea revoluției. Sigur trupele odată sosite pentru pacificare, după aia li se putea da românilor ca satisfacție și unirea cu Basarabia, dacă tot am fi fost o apă și un pământ!
Cum s-a finalizat atunci episodul o știm cu toții și mulțumim proniei că am ieșit cu bine la liman, până în prezent. Dar rușii nu uită, nu iartă și fac tot ce se poate ca să recupereze ce-au ratat în 1989 prin afacerea “România Suverană”!
