Leonard MOCANU ■
În ultima săptămână, dincolo de îndeletnicirile casnice și de cele prilejuite de pregătirea preparatelor pentru masa de Crăciun, evident ca ajutor de chef, am găsit de cuviință să adaug ceva nou la zestrea culturală.
Prima tentativă a fost vizionarea piesei de teatru “Șeful“, de Eduardo Adlan, unul dintre cei mai în vogă dramaturgi din Spania. Spectacolul este pus în scenă sub egida Teatrului Avangardia și îi are drept protagoniști ”live” pe Cristi Iacob și Șerban Pavlu (enumerați strict în ordine alfabetică) și, în versiune ”video”, pe Anca Sigartău.
Catalogată drept comedie și confirmată de prestația actorilor, piesa regizată de Ricard Reguant este o reconstituire amară a vieții zilelor noastre, cu un director de companie pe cale să fie înghițită de o ”multinațională”, dispus să sacrifice viața de familie, tradiția de trei generații și soarta a 47 de angajați ce trebuie concediați, de dragul listării la bursă și al eficientizării costurilor. Replica, la propriu și la figurat, îi este dată de un angajat obscur, ”de la întreținere”, care tocmai a aflat că urmează să fie concediat.
Comicul situațiilor în care sunt puși cei doi în chiar ajunul Noului An, ”ajutați” de o secretară cel puțin aiurită, îl face pe spectator, odată cu pătrunderea în esența acțiunii, să râdă tot mai ”mânzește”, ba chiar la final să se transpună în situația celor de pe scenă și să-și adreseze întrebări serioase, precum: ”cât timp ai petrecut în ultima săptămână cu familia sau copilul tău?”, ”când le-ai spus ultima dată celor dragi că îi iubești?”, ”când ți-ai amintit ultima dată de părinții sau de bunicii tăi, care te privesc acum din altă lume?” și atâtea altele de acest fel.
Cei doi actori ne arată că nu e totul să moștenești o avere de la tatăl și bunicul tău, dacă grija pentru bunăstarea afacerii îți elimină și cea din urmă rămășiță de umanitate. Totodată, sunt luate în derâdere tendințele actuale ce se manifestă în lumea așa-zis civilizată, în care trebuie să-ți ceri iertare că ești un om normal sau că nu aparții niciunei minorități, fie ea națională, sexuală sau de comportament alimentar, să-ți cântărești cu mare grijă cuvintele, pentru a nu supăra pe niciunii dintre cei de mai sus și să te adaptezi la noile norme sociale, chiar dacă ele arată precum cafeaua cu nechezol sau laptele (scuze, băutura) de soia.
Concursul împrejurărilor și luciditatea celui considerat sărit de pe fix îl fac până la final pe director să-și reconsidere obiectivele și interesul și să încerce să rămână partizanul unei tradiții de aproape un secol, pentru că, așa cum recunoaște la final, ingredientul care face o ceașcă de ciocolată caldă să fie minunată nu este rețeta în sine, ci persoana alături de care o savurezi.
Per ansamblu, aproape două ore de teatru de bună calitate, cu doi profesioniști care nu fac rabat la calitate, și care ”ard” pe scenă în cel mai frumos și luminos mod. În memoria spectatorului rămâne ultima replică: ”într-un avion care se prăbușește sau pe o navă care se scufundă, gândul fiecăruia dintre cei de la bord nu va fi către bani, onoruri sau măreție, ci către cei dragi”.
Schimbând registrul artelor, am vrut să văd coproducția franco-germano-americană ”Maria”, film ce ne aduce în prim-plan ultimele zile din viața ”divei” Maria Callas. Sunt zile încărcate de confruntarea cu umbre ale trecutului care o bântuie, cu încercări de a-și demonstra că vocea care a urcat-o pe cele mai înalte piedestale încă o mai poate ajuta. Vedem o Maria Callas întruchipată de Angelina Jolie (nominalizată la Globul de Aur pentru acest rol) severă dar îngăduitoare cu personalul care o deservește, orgolioasă și smerită în același timp, preocupată de propria imagine, dar indiferentă la starea sănătății și la sfaturile doctorului.
Scenele din trecut sunt redate în alb-negru și arată evoluția, mărirea și decăderea uriașei artiste, iubirile și dezamăgirile carierei și ale vieții ei. Dincolo de scenariu și de interpretare, filmul dă satisfacție celor care au vizitat Parisul să revadă locuri încărcate de frumusețe și istorie, iar melomanilor să asculte câteva dintre cele mai celebre arii din operele cărora Maria Callas le-a dat strălucire.
Ca o părere personală, filmul este realizat cam pe același calapod artistic precum ”Orient Expres”-ul lui Sergiu Nicolaescu, cu un personaj trăind între două lumi, a trecutului pe care l-a dezamăgit uneori și a prezentului plin de regrete și neputințe, purtând cu greutate ”coroana” celebrității.
Pe scurt, a fost un film care m-a determinat să aflu mai multe despre viața acestei celebre artiste, care a strălucit două decenii, pentru a-și trăi, nemeritat, apusul alte două.
Nu în ultimul rând, săptămâna abia încheiată mi-a prilejuit o lectură captivantă, cartea amiralului britanic Sandy Woodward, ”O sută de zile”, tradusă în limba română de contraamiralul de flotilă (rtg) Ion Dumitrașcu, și apărută în tiraj limitat la Editura Prospexi din Dorohoi, sub egida ”Cărțile Clubului Amiralilor”. Acest demers a fost posibil datorită acordului pe care cei doi copii ai amiralului Woodward l-au dat pentru ca opera tatălui lor să poată fi citită în limba română.
Amiralul Woodward a fost comandantul grupării navale britanice pe timpul războiului din Insulele Falkland (1982), iar cartea prezintă evenimentele petrecute în cele o sută de zile cât el a deținut această funcție.
Citind lucrarea, ca militar de carieră care am lucrat la toate eșaloanele, pot spune că nu puține sunt similitudinile pe care le-am identificat între starea de lucruri din armata britanică a acelor timpuri și cea din armata României, la loc de ”cinste” putând aminti subfinanțarea cronică, orgoliile nejustificate ale reprezentanților categoriilor de forțe ale armatei și comandamentelor, lipsa de coperare reală (atât de evidentă la evenimentele din 1989), multiplele probleme tehnice și așa mai departe.
Din această carte aflăm cum orgoliul și populismul unor conducători le întunecă mințile și pot conduce la efecte cel puțin stranii, pentru apărarea unor principii: numărul morților din conflict a fost similar cu al celor ce și-au pierdut viața în accidente rutiere în aceeași perioadă; numărul total al pierderilor ambelor părți este incomparabil mai mare decât al locuitorilor respectivelor insule.
Am început cu concluziile. În realitate, cartea arată efectul subfinanțării cronice a Royal Navy din acei ani, în antiteză cu acțiunile conduse cu lipsă de competență de generalii și ofițerii argentinieni. Când tu, comandant al unei grupări navale, adormi și te trezești trei luni cu aceeași rugăciune în gând, ca adversarul să nu-ți lovească unul dintre cele două portavioane (vulnerabile) din grupare, când pierzi distrugătoare, fregate, nave logistice și de transport pentru că sistemele de armament naval se întrec în defecțiuni, iar șansa îți surâde din partea aviației echipate cu rachete de proveniență americană, când parte dintre marinarii grupării și-au dat seama că erau ”pe front” abia după ce navele lor au fost scufundate, când comandantul grupării navale nu putea da ordine submarinelor proprii decât prin intermediul comandamentului de ”acasă”, rezultatul acestui conflict a fost prea mult rodul hazardului, decât al unor acțiuni ferme și coordonate.
Odată cu relatarea faptelor, de o manieră mai mult jurnalistică decât militară, amiralul Woodward include și propriile însemnări, precum și detalii ”picante” din capitală, unde, de exemplu, șeful Royal Navy a făcut ”anticameră” la ministrul apărării, fiind primit în schimb de premier, pentru a pleda în vederea constituirii grupării navale ce trebuia să recucerească insulele (nimic nou sub soare, nu?).
Desigur, nu îmi propun să detaliez conținutul acestei cărți, ci, mai degrabă, să semnalez unele aspecte pe care ar trebui să le aibă în vedere orice comandant, orice militar. Pentru aceasta, mă voi limita la a prezenta câteva citate din lucrare, care vorbesc de la sine:
– pe timpul marșului către Atlanticul de Sud, amiralul s-a adresat subordonaților, menționând: ”Până acum, v-ați simțit îndreptățiți să încasați banii Reginei. Acum fiți gata să înfruntați greul!”;
– o adnotare din jurnalul personal, prin care încerca să identifice mesajul optim pentru forțele din subordine și pentru adversari: ”…mesajul pe care trebuie să-l transmitem (păstrându-ne calmul inclusiv atunci când gloanțele vor zbura pe deasupra capetelor noastre) este următorul: suntem perfect pregătiți să ne batem, voi sunteți capabili să ne faceți față? Deși rațiunea ar trebui să le spună că nu, în realitate modul lor de gândire nu diferă de al nostru. Și ei cred despre ei ceea ce gândim noi despre noi. Fiind, prin forța împrejurărilor, într-o poziție mai bună decât a noastră prin ocuparea insulelor, mai degrabă vor spune cerva de genul: englezilor, demonstrați prin fapte ceea ce spuneți!”;
– referitor la viziunile diferite ale militarilor și politicienilor asupra aceluiași eveniment, amiralul Woodward scria: ”câteva luni mai târziu, o comisie a Camerei Comunelor s-a străduit să demonstreze că decizia (de torpilare a crucișătorului argentinian General Belgrano) nu putea fi luată decât de un războinic nemilos, sau de un grup de astfel de indivizi…Se întâmplă deseori ca judecata militarilor să fie diferită de cea a politicienilor, chiar când stau la aceeași masă…E mult mai simplu să emiți judecăți la săptămâni după încheierea faptelor, așezat confortabil în fața șemineului, într-o rezidență la țară, decât pe linia frontului, sub amenințarea unui atac iminent cu rachete”.
Mă opresc aici, salutând acest demers, considerându-mă privilegiat că am citit această lucrare și că am putut identifica tare, mentalități și metehne prezente și pe malurile Dâmboviței. În limba engleză, cartea poate fi procurată și în România, iar succesul ei real este dat și de cele trei ediții în care a fost tipărită, în anii 1991, 2002 și 2012.
În opinia mea, ea ar trebui citită prin școlile de marină sau prin statele majore la toate eșaloanele, pentru că, nu-i așa, doar învățând din greșeli putem progresa.
