Marina CUȘA ■
Din iubire pentru câine, prieten de nădejde, Vasile Mizdrea publică în 2024 la Editgraph, Buzău, Hotarul singurătății, adăugând încă un titlu lungii serii de romane pe care le-a semnat într-o activitate creatoare de peste treizeci de ani.
În imensitatea de romane ale lumii, puține sunt cele care să aibă ca personaj central câinele, cele mai cunoscute fiind cele ale lui Jack London.
Pe Vasile Mizdrea l-a inspirat viața de ofițer la serviciul de grăniceri, ce i-a oferit pretexte epice încă de la debutul cu Noaptea cocorilor albi (1995), dar mai ales, după cum mi-a mărturisit, nostalgia după un tovarăș aproape miraculos care l-a însoțit în anii în care urmărea infractorii în sudul Dobrogei, spre granița cu Bulgaria.
Codruț, câinele din text, e un exemplar de elită de Lup Alsacian, modelat după toate regulile artei dresajului să-i ajute pe militari în misiunile lor periculoase. Prozatorul îl urmărește în fragmentul vieții în care ajută la prinderea răufăcătorilor Geageac și Turturel – aparent niște ciobani ai locului, dar îi schițează și antecedentele biografice, punând accent pe dubla lui ereditate, de câine și de lup, sursă a unor capacități peste medie.
Este interesant că scriitorul știe să pătrundă în sufletul lui Codruț – îmbinând cunoașterea teoretică, observația exterioară și intuiția susținută de o conviețuire îndelungată. Ceea ce înseamnă pentru câine mângâierea, mustrarea, vocea ridicată, nedreptatea, indiferența stăpânului, totul este descris nuanțat, ca din partea unui narator cu studii de psihologie animalieră.
Vasile Mizdrea are o înclinație marcată spre speculația filozofică, concretizată în ultimii ani în mai multe lucrări, fapt întâlnit și acum, prin pagini profunde care compară destinul câinelui cu cel al omului: ,,Omul are un destin, câinele nu are. Oamenii nu mor la o umbră de copac într-o după-amiază de vară, dar la câte o margine de drum te cuprind tristețile când întâlnești câini care n-au știut sau n-au putut să ducă o luptă încordată cu forțele morții. Ei sunt abandonați, uitați, aruncați. Cândva, fuseseră prieteni de nădejde ai omului […] Un câine nu cunoaște dragostea, ci doar simte afecțiunea pentru stăpân. Credința față de om pare o lege a înseși ființei lui, mai puternică decât dragostea.”(p.111)
Identificarea dintre autor și patrupedul iubit a fost atât de puternică, încât în text naratorul împrumută deseori perspectiva lui Codruț asupra lucrurilor, ceea ce este un alt aspect inedit.
Însă Vasile Mizdrea nu este doar un bun psiholog, ci și un creator de scene dramatice, memorabile, care scot din anonimat o proză. Dintre aceste secvențe să le amintim pe cele ale luptelor cu Geageac, prima, din care Codruț iese mutilat de loviturile cu bâta și a doua, în care își ia revanșa, într-un decor fascinant la care contribuie grota, cascada și comoara de lire din vremea otomanilor. Tenacitatea și voința de răzbunare au fost aproape omenești, însă nicio parafrazare nu poate egala relevanța paginii scrise.
Iar pentru că romanele, ca să placă, trebuie să aibă happy-end, scriitorul creează unul totodată fulminant și edificator și pentru personajele umane ale cărții: locotenentul Andrei Cazacu, soldatul Emurla, soția locotenentului, Diana.
Dincolo de calitățile semnalate aici, romanul Hotarul singurătății se va reține prin atitudinea de mare umanitate față de însoțitorii noștri necuvântători, ce-mi amintește de cea a lui Doris Lessing din Memoriile unei supraviețuitoare. Acum când empatia pare că se împuținează chiar între oameni, Vasile Mizdrea ne aduce aminte ce ar trebui să ne definească.
