Belphegor ■
Prolog: Patimile lui Belphegor în cetatea Isarlâk!
După patru luni în care anul 2025 a tras în mine cu surprize din toate colțurile și pozițiile, ba cu iarnă în aprilie, ba cu ouă mai scumpe ca petardele de Revelion, m-am decis: Gata! Iau familia și fugim de toate. Unde? La frații noștri bulgari, desigur. Acolo unde, din broșuri, totul curge ca mierea de salcâm și curcubeul iese din robinet. Și cum sunt mii de agenții care îți promit vacanțe de vis, am zis: „Zis și făcut!” Am ales un operator economic serios, și când zic economic să nu înțelegi în sensul de ieftin, unul care cel puțin pe internet avea mai multe stele decât cerul. Destinația: Stațiunea Constantin și Elena. Hotelul: Estreya Palace. Conceptul: all inclusive cu de toate, cum îi place românului chivernisit. Doar că, ce să vezi… „de toate” a fost puțin spus!
Capitolul I: Ziua plecării – Trei genți, un copil, soția și-un GPS rătăcit
Totul a început cu acel entuziasm specific românașului căruia-i place nu “sus la munte” – cum zice cântecul, ci plecat la drum lun. Genți burdușite cu bagaje până la plafon, optimism cât cuprinde și Google Maps care îți arată timpul estimat de sosire ca pe o promisiune divină. Am pornit în jurul prânzului, înarmați cu merinde, benzină și glume la purtător. La Vama Veche, SURPRIZĂ! Liber…avantajul de a fi parte din Shengen.
După încă vreo două ore de serpentine, GPS-ul, în mod evident copleșit de frumusețea reliefului, a decis să ne lase baltă exact când eram la 5 km de hotel. „Recalculating…” zicea el, dar noi am înțeles aluzia subtilă: „Descurcați-vă, fraierilor!”
Într-un final glorios, obosiți dar fericiți că nu ne-a prins Paștele pe șosea, am ajuns. În fața noastră ne întâmpina grandios, după cum îl recomanda și numele exotic – Hotel Estreya Palace. Suntem copleșiți din prima cu porțile larg deschise, primitoaare, un paznic adormit și o parcare care puțin mai târziu, pe măsură ce soseau și alți oaspeți (evident toți români) s-a dovedit un veritabil joc de Maxi-Tetris, dar să nu stricăm surpriza…
Capitolul II: Check-in în limba semnelor – sau cum să mimezi „piscină interioară” fără să te îneci
Ajunși, în sfârșit, la Estreya Palace – nume cu iz regal dar personal de roomservice la garsonieră – ne-am îndreptat spre recepție plini de speranță și cu gândul la relaxarea în mrejele căreia urma să ne abandonă. Primul contact a fost evident cu „Front Desk Oficer-ul” hotelului. Un musiu cu ecuson lucios și privire visătoare ce s-a dovedit a fi unul și același cu portarul și valetul. Sau poate era recepționerul, sau recepționerul și femeia de serviciu… Greu de apreciat căci după cum aveam să aflăm rapid, întreg personalul hotelului era format din cinci oameni, care se roteau ca într-un reality show de supraviețuire.
Una dintre doamne, cu zâmbet cald și accent bulgăresc ușor karateka, ne-a întâmpinat cu un ferm „Yes!”, urmat de o mișcare din cap spre stânga. Am înțeles că orice întrebare aveam – despre cameră, despre piscină, despre programul mesei, sau chiar despre sensul vieții – răspunsul universal era: „Yes, left please!”
Înarmat cu engleza învățată din filme și speranța că vom descoperi măcar piscina, am încercat s-o dau pe mimă, gestică și daco-peltică: am înotat imaginar în aer, am pus mâinile ca ochelari de soare și am arătat spre broșura hotelului. Doamna a zâmbit larg. Am crezut că m-a înțeles. A zis din nou „Yes” și a arătat… spre lift.
După câteva încercări nereușite, am decis că tehnologia trebuie să ne salveze. Am scos telefonul și l-am invocat pe marele Google Translate, zeul turiștilor rătăciți. Internetul a decis, însă, că era și el în concediu. Am angajat o luptă pe holuri, săli, saloane și coridoarele hotelului în care m-am fugărit preș de vreo zece minute cu semnalul Wi-Fi care s-a dovedit mai slab decât cafeaua lor de de la all inclusive. În fine, reușim să traducem în bulgară esențialul: „Am rezervat un sejur. Dorim informații despre hotel.”
Cucoana înțelege că nu-i de lumit cu mine și ia o atitudine profesionistă, ce mai “office”, drept pentru care îmi răspunde clar, răspucat: Ceakaite, ceakaite, ne bîrzovaite! M-a dat pe spate! Apoi, ce s-a întâmplat e greu de descris: toți cei cinci membri ai personalului de serviciu au apărut ca-ntr-o piesă de teatru absurd, fiecare ținând câte un telefon cu Google Translate pe ecran și dând din cap aprobator, ca și cum tocmai negociaserăm aderarea la NATO. Problema, după cum aveam să aflu mult mai târziu, era că ei deși dădeau din cap aprobator eu nu înțelegeam de ce nu ieșim totuși din impas. Ei, ce credeți? Bulgarul când înclină din cap repetat de-ți dă senzația că te aprobă, înseamnă de fapt nu. Și invers! La final, toată lumea zâmbea. Asta ori însemna că am fost înțeleși, ori că ne-am făcut de râs. Dar important e că am primit cheia de la apartament.
Capitolul III: Sport extrem balcanic în parcarea hotelului
Știți vorba aia: ai parcat, deci exiști? Ei bine, la Estreya Palace, parcarea era un fel de olimpiadă neanunțată a supraviețuirii urbane. Deși hotelul promitea parcare proprie și, culmea, chiar o aveau și o plătisem anticipat (la fel ca accesul liber și gratuit la internet) – în realitate, aceasta se dovedea a fi mai mică decât lada frigiderului de la minibar.
Cum Paștele a adus hoarde de românime în Bulgaria (să se bucure și vecinii de sărbătoare cu mici și ouă roșii), locurile din parcare erau ocupate în regim Tetris hardcore. Românii, inventivi, cum ne știm, n-au dat înapoi de la provocare.
Un loc de parcare standard, gândit pentru o mașină? Păi, de ce să nu încapă trei?
- Primul parca legal.
- Al doilea venea și se lipea ușă-n ușă.
- Ieșirea? Pe geam, ca-n filmele cu cascadori.
- Al treilea parca perpendicular în spatele lor. Când cineva voia să iasă se sunau în lanț ca la telefonul fără fir, de parcă organizau flashmob de Paște.
Bineînțeles că nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Român sunt, roman îmi zice, deci… m-am adaptat! Am pus la cale o strategie de guerilă urbană: două ore la Lidl (cu rotirea ca la metrou), o tură prin fața hotelului, parcat la bordură cât „merge” aplicația, și tot așa. Aș fi dat și roată stațiunii cu mașina dacă găseam o aplicație numită „Unde dracu’ e parcare?”.
Am avut și o tentativă diplomatică: m-am dus la un taximetrist local, sperând să aflu un loc de parcare cu plată. Cu zâmbetul pe buze și Google Translate în buzunar, l-am întrebat cu tot sufletul:
— „Hello, parking?”
Reacția a fost demnă de un film al lui Tarantino:
— Omul, fără o vorbă, a scos o sticlă de vodkă de sub scaun, a luat o dușcă zdravănă și, cu voce răgușită a spus ceva ce suna vag a română:
— „Parcare p..a. Go home!”
Ce-am înțeles eu?
Că în stațiunea Constantin și Elena, parcarea nu e un drept, e un miraj. Iar dacă o găsești, te poți considera alesul. Poți să încerci, pe urmă și cu o candidatură la parlament. De ce nu?
Capitolul IV: Răscoala de la 1907 – varianta all inclusive
Ajunși la restaurant pentru prima cină, încă flămânzi după lupta cu parcarea și comunicarea non-verbală de la recepție, ne așteptam la un ospăț demn de promisiunile din reclama care ne-a vândut vacanța de patru zile și trei nopți. Realitatea? Ei bine, stupoare, cum ar fi exclamat unul dintre frații Buzești întrebat de Mihai Viteazul câți români sunt la masă:
„Câtă frunză, câtă iarbă, Măria Ta!”
Românul, când vine în vacanță, nu se joacă. Iar când all inclusive-ul include… coadă, se activează instinctul de supraviețuire.
Ne-am făcut și noi loc, firește, la o coadă care părea să se termine undeva în altă stațiune. În timp ce înaintam milimetric, ca viligeaturiști de pe DN1 în drum spre Sinaia, o doamnă parfumată, cu gesturi calculate ca o pisică de salon, trece pe lângă noi, își pune o mână teatrală pe pieptul decoltat generos și exclamă:
„Vai, dragă, ia uite câtă foame e!”
Fără să mai zică altceva se așază tacticoasă fix în spatele meu. Momentul culminant a venit câteva clipe mai târziu, când, cu o mișcare demnă de filmele cu ninja, strecoară o furculiță pe sub brațul meu și înhață ultimul crenvurști de pe platou. Jur că n-am apucat nici să clipesc, iar când m-am întors… ea mesteca deja cu un larg zâmbet fericit. “Am crezut că nu poftiți!?”, a fost replica ei șugubeață la nedumerirea ce mi se citea în priviri.
În jur, atmosfera era tensionată, dar elegantă – genul acela de încordare tăcută în care toată lumea zâmbește, dar îți poate lua pulpa de pui din farfurie dacă te uiți în altă parte. Reflexe de pistolari din westernuri, ce mai!
La mâncare… să zicem că diversitatea era relativă. Conopidă cu cașcaval, din belșug – semn că nu prea se dădea lumea în vânt după specialități vegetariene. Micii, în schimb, erau legendă. Nu i-am prins niciodată pe platou, dar i-am văzut în farfuriile unora, nu mulți, grupați tactic câte 13-14, semna al unei aprovizionări ticluite cu grijă de la deschiderea salonului, cu gândul la provizii pentru zile grele.
La capitolul băutură, experiența a fost… spirituală, la propriu și la figurat. Cognacul, care nu prea era iar vinul, servit la pahare din plastic. După cum m-a învățat un prieten somelier, “prima dată se degustă, apoi se scuipă”, fix așa am făcut. O sorbitură politicos-încrezătoare, urmată de un sprint spre șervețele, că n-am mai putut înghiți buchetul aromat de… poșircă vintage.
Dar cine suntem noi să judecăm? Suntem în vacanță. La frații noștri. Și abia e prima cină!
Capitolul V: Lounge ca-n filme – dar genul cu buget mic
După atâtea emoții – de la mimă cu recepționerii, la parcare clandestină și războiul crenvurștilor – a venit, în sfârșit, un moment de respiro. Plimbându-ne prin hotel am dat peste un semn elegant pe care scria simplu și promițător: „Lounge”. Am ridicat din sprâncene cu acel zâmbet al cunoscătorului – căci, vorba aceea, am mai văzut lounge-uri la viața mea.
Locul părea desprinsă dintr-un film. Unul bun. Fotolii din piele, mobilier baroc, lumini calde și un pian mare, alb, care trona în mijlocul încăperii. Pahare din sticlă, adevărate – pentru prima oară în sejur! Copila mea, cu ochii cât cepele, s-a apropiat de pian și am întrebat-o:
— vrei să cânți ceva?
A fost momentul magic. Emoție, lumină caldă, privirea blândă a copilului… și apoi a venit reality check-ul:
— „No, no, piano is decoration only!”
Așa, scurt și sec. Pianul era doar butaforie. Adică o piesă de mobilier cu coarde, bună pentru poze, dar fără sunet. Asta a fost. Am zâmbit amar și ne-am așezat, totuși, pe fotoliile comode.
Am zis, hai măcar un cognac să bem, ca-n filme. Am cerut meniul. Ospătarul ne-a privit ca și cum i-am cerut un cocktail din epoca imperială. Cognac? „No have… not even to buy”.
În schimb, oferta lounge-ului se învârtea între o bere la draft (care curgea mai greu ca netul din cameră) și o cafea la pahar de carton, servită… din tonomatul amplasat cu demnitate în hol, lângă standul de pliante.
Colac peste pupăză, am zis: măcar biliard să jucăm. Masa – la locul ei, pe picioare. Tacurile – disponibile. Bilele? Ei bine… unele lipseau. Probabil au fost luate suvenir sau poate erau și ele de decor, în ton cu pianul.
Așa că ne-am bucurat de ceea ce chiar merita admirat: mobilierul. Și am băut o cafea la pahar de carton, cu aer nobil și speranță că, poate, la următorul hotel, lounge-ul va veni și cu funcționalități.
Capitolul VII: Ziua Z – Piscina, maneaua și pomana!
După ce bifaserăm lounge-ul muzeistic, parcarea-puzzle și cina în regim de război, a venit momentul mult așteptat: relaxarea la piscină. Dis-de-morning, cu speranța în privire și prosopul sub braț, am pornit înspre oaza promisă: o piscină mare, termală, sulfuroasă – exact ce trebuie după o vacanță activă și un platou de conopidă cu cașcaval ras. Doar că… surpriză! Relaxarea s-a transformat rapid în live nude show,involuntar.
Vestiarul? Un pătrat de 3×3 metri cu ușă care se deshidea direct spre piscină. Asta însemna că orice tentativă de a îmbrăca costumul de baie era transmisă live, în format HD, către toate cele 200+ persoane aflate deja în apă. Practic, vestiarul era un studio cu audiență largă. Dacă mai pui și faptul că ușa avea un arc nervos care se deschidea la fiecare adiere, te trezeai că îți schimbi lenjeria într-un performance artistic, fără voie.
Dar, românul se adaptează – rucsacul cu haine după noi și la drum spre piscină. În apă, totul părea în sfârșit liniștit. Până a apărut el: Eroul Zilei Z.
Un conațional curajos, cu spirit de glumă și balonare de la micul dejun face o bombă puturoasă cu dispersie în mijlocul piscinei. Sarea, apa și sulful molecular sar în toate direcțiile. În timp ce noi încă ne scuturam, el trântește replica vieți, de Oscar, ce mai:
„V-am spus eu că are și jacuzzi băăăăăă!”.
S-a râs, s-a aplaudat, s-a tușit discret. Momentul a fost memorabil. Și dacă te uitai în broșura hotelului, nici măcar nu scria că au jacuzzi. Dar uite că s-a oferit, din partea oaspeților.
A, și dacă vă întrebați unde e maneaua din titlu – nu vă faceți griji, a venit și ea. După vreo 15 minute de relaxare, a apărut tipul cu boxa la purtător, așezat strategic în mijlocul mulțimii, a dat drumul hotărât la melodia:
„Sunt șmecher rău de tot!”
O combinație sonoră perfectă pentru mirosul ușor înțepător al superflatulației, replicile de la jacuzzi improvizat și gândul meu care spunea: mai rau nu are cum să fie!
Pentru că, oameni buni… e vacanță la frații bulgari și nimic nu bate o experiență trăită pe pielea udă, în apă termală, cu poamă acră și playlist neașteptat.
Capitolul VIII: Check-out… dar nu prea
După o zi în care piscina s-a transformat în bio-jacuzzi și lounge-ul în muzeu interactiv, ne-am retras în cameră, cu gândul la plecare. Am zis că, poate, poate, reușim să ajungem acasă în timp util, să ne schimbăm hainele, să prindem slujba de Înviere și să ne liniștim sufletul după această experiență… balcanică.
Dar destinul avea alte planuri.
Fix când începeam să împachetăm, lovitură la ușă. Deschid și, ce să vezi? Vechiul meu prieten, front desk officer-ul-portar-multitasking, ne zâmbea ca Moș Crăciun în luna aprilie.
Fără prea multe explicații, îmi înmânează o sacoșă de hârtie și exclamă, scurt și răspicat:
– Na!
Înăuntru: o franzelă întreagă, trei ouă colorate (cu tonuri incert-pastelate), un iepuraș de cicolat cu expresie tristă… și multă emoție. M-am blocat un pic. Am spus un timid „Thank you, what for?!”, în timp ce familia încerca să înțeleagă dacă e gest caritabil, promoțional sau doar… simbolic.
Dar adevărul e că acel moment – neașteptat, confuz și profund românesc chiar dacă eram în Bulgaria – a fost exact revelația de care aveam nevoie.
Am înțeles că Paștele, cu tot ce înseamnă el, e cel mai bine să-l petreci acasă. Cu ouă roșii, nu roz-mov pal, cu slujbă și lumânări aprinse, nu cu playlist de manele la “tonomatul” de burta vreunui coclit…
Am împachetat. Am decis să plecăm.
Și… a început ultima bătălie: Check-out-ul.
Dacă credeam că războiul crenvurștilor a fost greu, ei bine… pe vremea aia nu vorbisem încă cu toți membrii personalului ca să aflu că, la Estreya Palace, check-out-ul nu se face. Se câștigă.
Am vorbit cu:
- recepționera-îngrijitora;
- managerul (care era tot recepționera, dar în altă tură);
- agentul de turism de acasă;
- și, evident, front desk officer-ul universal.
Toți aveau un singur argument:
„Check-out se face până la ora 12!”
– și dacă este ora 19, nu pot să plec?
– Ba da, dar pană la ora 12?
După o oră de telefoane, explicații, traduceri și probabil un mic conciliu balcanic în spate, am primit aprobarea divină de a ne lua lumea-n cap.
Am plecat. Cu sacoșa de pomană în brațe și gândul că, da… Hristos a Înviat – dar, slavă Domnului, noi am reușit să plecăm înainte de a doua venire!
