Dan MIHĂESCU ■
Expresia „o fantomă bântuie România” este o parodiere a celebrului pasaj de deschidere a Manifestului Comunist: „O fantomă bântuie Europa, fantoma comunismului”. Această frază a fost inițial scrisă de Karl Marx și Friedrich Engels, descriind ca o prezență amenințătoare și totuși invizibilă, fenomenul emergent și influența ideologiei comuniste în Europa secolului al XIX-lea.
Astăzi, expresia poate fi folosită într-o varietate de contexte, nu neapărat legate de comunism, ci pentru a descrie o problemă sau un concept care pare să se răspândească în mod neașteptat și să afecteze mai multe regiuni, așa cum o face, de exemplu, tema politică și socială a așa-zisului suveranism național.
În 1848, când a fost publicat Manifestul Comunist, mișcările muncitorești și revoluționare erau în creștere în Europa. Marx și Engels au folosit această metaforă pentru a sublinia că o astfel de ideologie era în expansiune și provoca frică și neliniște în rândul guvernelor și claselor conducătoare, deși era încă într-un stadiu incipient
Cu o săptămână în urmă, când Călin Georgescu s-a prezentat la sediul Inspectoratului de Poliție Județean Ilfov pentru controlul judiciar, la ieșire, fostul candidat la președinție a proferat declarații sentențioase cu ton de profeții, la adresa autorităților și a sistemului politic.
„Imperiul minciunii a primit un cutremur consistent și, desigur, că este o zicere franceză care spune că dreptatea și drepturile și libertățile se iau, nu se dau. Și asta face poporul francez care astăzi este pe stradă contestând acest sistem draconic impus în Franța. Și să nu uităm că același Macron l-a invitat pe Bolojan, nu? Care era pe vremea aceea președinte interimar și care s-a dus, sigur, ca o slugă. Și eu vă spun că zidul Parisului a căzut, va urma ca undă de șoc Zidul Berlinului care va cădea a doua oară, până s-a construit tot pe minciună, va urma Zidul Bruxelles-ului și ulterior va urma Zidul Bucureștiului. Și cu o undă așa mică se va duce că e foarte ușor și va cădea și Zidul Chișinăului.”
Georgescu a susținut că procesul în care este implicat nu este despre el, ci despre întreaga Românie: „Eu vă spun așa, da, că nu mai avem dreptate și când dreptatea se vinde, dreptatea devine lege. Iar procesul adevărat, ce este astăzi, nu este al meu, este al României. Și spun asta pentru că astăzi o clică de pseudoculți care stăpânesc prin fraudă și minciună țara pentru a o vinde intereselor străine. Au ajuns să fure de la mamele care dau viață! Au transformat țara într-o colonie pentru a o face să fie un gulag al disperării, care este sufocat de jocuri de noroc, așa cum se vede în toată țara, de cămătari, bancheri, de droguri și de lipsă de speranță.”
Iar în final, fostul candidat Georgescu a folosit o metaforă dură pentru a descrie situația actuală:
„De aceea, eu spun așa, că lanțurile astăzi nu mai sunt de fier, sunt de minciună, și se vor rupe prin adevăr și unitate. Și, desigur, va veni și adevărul, foarte curând, al anulării alegerilor din 6 decembrie 2024.”
Dar asta face parte din strategiile de comunicare și fidelizare a electoratului de dreapta suveranist din Europa de Est pe când omologii germani sunt preocupați de modificarea comportamentului t și de cizelarea manierelor pentru atragerea a noi categorii sociale. Astfel Alternativa pentru Germania (AfD) a elaborat și un Manual de etichetă al extremei drepte ce interzice parlamentarilor să mai practice perturbări și țipete în Bundestag.
E o anumită ironie în faptul că partidele construite pe provocare caută brusc moderația acesta fiind dovada că bazinul de alegători al ideilor dure este limitat, forțând partidele de extremă dreapta să facă schimbări cosmetice pentru a se dezvolta.
În încercarea de a se prezenta ca partid de guvernământ credibil, naționaliștii-suveraniști de extremă dreaptă din Germania, AfD, și-au impus un cod de conduită căci dacă vor să intre într-o coaliție cu conservatorii din CDU, după următoarele alegeri federale din 2029, partidul trebuie să adopte un ton diferit, declarară Tino Chrupalla, copreședinte al AfD alături de Alice Weidel.
Noul cod de conduită conține norme pentru „prevenirea mitei” și „evitarea conflictelor de interese”, cu scopul de a spori „eficiența și credibilitatea politică” partidului, în contextul scandalurilor de corupție din AfD, când candidatul la europarlamentare, Maximilian Krah a fost cercetat pentru legături financiare cu oligarhii ruși și a efectuat călătorii în China cu cheltuieli acoperite de Huawei.
De asemenea, codul vizează și aspecte legate de imagine publică interzicându-se scandările violente, hainele neglijente și discuțiile și comentariile cu n uanțe conspirative despre „cultura germană dominantă”.
AfD dorește să atragă electoratul majoritar prin moderarea manifestărilor în parlament
Strategia naționalistă de „normalizare prin autodisciplină” este mai degrabă de import decât de proveniență internă după ce în Franța, Rassemblement National (fostul Front National) al lui Marine Le Pen s-a suspus deliberat procesului de „dediabolizare”, atenuându-și retorica și expulzând membri controversați. Această schimbare de imagine a condus la câștiguri electorale semnificative, RN ajungând în frunte la alegerile europene din 2024 din Franța.
O analiză publicată pe 4 sept 2025 în The Economist atrage atenția că spectrul instaurării extremei drepte în Europa amenință economia cu stagnare și prăbușirea pieței obligațiunilor.
Pentru extrema dreaptă din Europa, deznodământul insurgenților care vrând să distrugă sistemul ajung să îl conducă, se profilează la orizont. Partidele de extremă dreapta se află în fruntea sondajelor, sau aproape acolo, în Marea Britanie, Franța, Germania, Norvegia. În Italia se află la putere; în Țările de Jos au condus pentru scurt timp o coaliție; iar în Polonia, în iunie, candidatul lor la președinție l-a învins pe cel al centrului. Până în 2027, extrema dreaptă ar putea ajunge la guvernare în economii care însumează aproape jumătate din PIB-ul european și asta ar fi o lovitură gravă pentru prosperitatea Europei.
Amenințarea directă rezidă în modul în care extrema dreaptă ar folosi puterea căci disprețuiește gestionarea tehnocrată, promite să îi protejeze pe alegători de competiție și de distrugerea creatoare și oferă o combinație seducătoare de ajutoare și reduceri de taxe.
Un succes electoral deplin ar însemna mai multă stagnare economică sau chiar crize repetate pe piețele obligațiunilor. Amenințarea indirectă este că, în unele locuri, partidele tradiționale deja se retrag speriate în fața valului populist, evitând reformele dificile și imitând politicile extremelor—un stil de guvernare care riscă să grăbească tocmai victoria extremei drepte pe care încearcă să o împiedice.
Economia Europei nu a fost deloc bine administrată în ultimii ani. PIB-ul anual crește cu doar 1%. Randamentul obligațiunilor britanice pe 30 de ani a ajuns la 5,7% pe 2 septembrie, cel mai ridicat nivel din peste un sfert de secol. După ce premierul Franței, François Bayrou, a anunțat un vot de încredere în guvernul său, programat pentru 8 septembrie, randamentul obligațiunilor franceze pe 30 de ani a ajuns la 4,46%, cel mai înalt nivel din 2008. Germania, cândva motorul economic al continentului, a crescut cu greu din 2019 încoace.
Ai putea crede că un asemenea bilanț dezastruos nu face decât să întărească argumentul extremei drepte că Europa are nevoie de o nouă abordare. Așa este, dar nu de schimbarea pe care o propun ei. De fapt, Europa își permite cel mai puțin acum o perioadă de și mai slabă guvernare economică.
Merită clarificat unde se află pericolele. După cum relatăm, partidele de extremă dreapta au tendința să se modereze pe măsură ce se apropie de putere. Propunerile de a renunța la euro sau de a ieși din Uniunea Europeană sunt acum mai mult simbolice (deși AfD cochetează în continuare cu ideea de „Dexit”). Recunoscând procesul de îmbătrânire al Europei, ei pledează acum pentru scheme de muncitori invitați care să furnizeze forță de muncă nouă, mai degrabă decât pentru închiderea completă a granițelor. Mai presus de toate, vor să evite genul de perturbare economică ce îi sperie pe alegători.
Totuși, această rezistență la schimbare îi face să sufoce creșterea. În Italia, Giorgia Meloni a fost relativ moderată — inclusiv față de Europa. Dar a evitat reformele pro-creștere care i-ar fi enervat alegătorii. În America, mișcarea MAGA are o aripă pro-tehnologie și de dereglementare. În Europa, prin contrast, populismul înseamnă să conservi un trecut imaginar. Succesul extremei dreapta ar cimenta exact acele trăsături care fac Europa mai puțin productivă: transferuri către grupuri favorizate, protecționism și ostilitate față de competiție.
O problemă și mai mare este risipa fiscală a extremei dreapta suveraniste. Aproape toate partidele populiste susțin o combinație de reduceri de taxe și generozitate pentru pensionari și părinții cu copii mici – pentru a stimula natalitatea autohtonă. Ei pretind că vor echilibra bugetele prin economii uriașe obținute din reducerea cheltuielilor cu imigranții, „asistații”, risipa din sectorul public și Bruxelles. Reform UK promite cadouri în valoare de aproximativ 200 de miliarde de lire (266 miliarde dolari), adică 5% din PIB-ul britanic, potrivit calculelor noastre, finanțate prin economii incredibile de 100 de miliarde de lire, inclusiv o reducere nespecificată de 5% aplicată întregului aparat guvernamental. Partidul crede că poate obține 42 de miliarde de lire prin reducerea imigrației și 10 miliarde dintr-o mai bună gestionare a pensiilor din sectorul public.
Piețele de obligațiuni vor spulbera, fără îndoială, astfel de iluzii. De fapt, combinația dintre creștere scăzută și indisciplină bugetară duce inevitabil la crize fiscale. În cel mai bun caz, aceasta ar impune o doză de realism. În Italia, unde amintirile crizei euro sunt încă vii, iar guvernul depinde de aprobarea bugetară la nivelul UE pentru a avea acces la sprijinul Băncii Centrale Europene (BCE), doamna Meloni menține o disciplină fiscală strictă.
Dar în cazul unei crize a zonei euro, populismul ar amplifica pericolul. Astăzi BCE este, în tot mai puțin decât nume, creditorul de ultimă instanță al guvernelor. Piețele au o încredere implicită în jurământul lui Mario Draghi, fost președinte al BCE, de a face „tot ce este necesar” pentru a menține zona euro unită, atâta timp cât guvernele dau dovadă de ceea ce un fost oficial a numit „raționalitate macroeconomică”. Când pandemia de covid-19 a lovit, blocul a avut suficientă unitate pentru a institui un mecanism fiscal comun sub forma unui fond de redresare.
Ar mai fi valabil acest lucru dacă Marine Le Pen sau Jordan Bardella ar conduce un guvern RN în Franța? Într-o criză a zonei euro, guvernele naționale ar trebui să colaboreze între ele și cu BCE în summituri nocturne. Piețele ar sancționa dur orice ezitare sau diviziune. De decenii, răspunsul la fiecare criză a fost „mai multă Europă”. Crizele recente au dus la supravegherea comună a băncilor și la emiterea de obligațiuni comune. Astfel de soluții ar fi greu de acceptat pentru partide care și-au făcut campanie promițând „mai puțină Europă”. Nu trebuie să fii George Soros ca să prevezi că investitorii în obligațiuni vor testa coeziunea zonei euro dacă RN va fi ales.
Între ciocan și nicovală
Mulți politicieni de la centru nu sunt dispuși sau capabili să promoveze reforme, de teamă să nu ofere muniție rivalilor lor sau să-și piardă electoratul. Pe 16 septembrie 2024, Mario Draghi prezenta un Raport pentru agenda UE privind competitivitatea în care prezenta o serie de recomandări menite să stimuleze economia Europei, inclusiv integrarea piețelor financiare ale continentului și multiple modalități de reducere a birocrației. Aceste propuneri nu au ajuns nicăieri.
Politicienii Europei sunt prinși la mijloc. Schimbarea i-ar face impopulari, austeritatea ar pune și mai bine în lumină promisiunile extravagante ale extremei drepte, dar prudența, oricât de tentantă, perpetuează degradarea care erodează încrederea alegătorilor în politică. The Economist nu subestimează curajul necesar pentru a promova schimbări îndrăznețe. Dar alternativa nefericită și defetistă este să cedezi inițiativa extremei drepte.
De ce este populismul de extremă dreapta… popular? Declinul economic apare ca cel mai puternic și consistent factor determinant al votului populist și eurosceptic din Europa iar inegalitatea este, de asemenea, evidentă.
Unul din cinci europeni trăiește acum în sărăcie sau excluziune socială, în timp ce cei mai bogați 10% dețin 56% din averea totală – de peste zece ori mai mult decât deține cea mai săracă jumătate. Pentru cetățenii obișnuiți din Spania, Letonia sau Olanda, asta înseamnă concurența pentru locuințe, terenuri și alte bunuri rare cu omologi mult mai bogați. Între timp, scandalurile de corupție în rândul partidelor aflate la guvernare și al celor tradiționale – amplificate în mod crucial de internet – au erodat încrederea în politicienii consacrați, alimentând sprijinul pentru populiști. În același timp, concentrarea asupra unor probleme precum schimbările climatice și migrația a remodelat tiparele de vot.
Alegătorii cu nivel scăzut de educație, care odinioară formau coloana vertebrală a stângii, s-au îndreptat spre dreapta, pe măsură ce aceste subiecte au devenit centrale pentru partidele progresiste ca și pentru grupurile cu un nivel superior de educație și cu venituri mai mari. Astfel clivajul educațional, care odinioară structura politica europeană, a fost redesenat.
„Scăderea mobilității sociale, coroborată cu acumularea de bogăție într-un număr tot mai mic de indivizi, este percepută cu indignare de către alegători ca o dovadă că sistemul funcționează doar pentru elite”, a scris Rodríguez-Pose și colegii săi în 2023.
Un alt studiu, realizat tot în 2023 constata că persoanele din țările europene care simt că au mai puțin control asupra vieții lor sunt mai predispuse să voteze pentru partide populiste. Potrivit cercetătorilor, populiștii oferă mai puțină complexitate, mai multă protecție economică și o diviziune clară între intrări și ieșiri, creând o dinamică „noi versus ei”.
Lecția 1: Succesul poate fi redefinit
O plângere în sine nu este suficientă. Extrema dreaptă a redefinit ce înseamnă succesul: nemaifiind obligați doar să încetinească ciclurile electorale, populiștii își exercită puterea dincolo de vot, parlament și prim-miniștri, schimbând ceea ce este considerat important – și acceptabil. Știința politică numește aceasta „fereastra Overton”.
Să luăm cazul remigrației. La începutul anului 2024, publicația de investigații Correctiv a dezvăluit planuri secrete ale politicienilor AfD de a le lua cetățenia germanilor cu origini străine și de a-i deporta. Acest lucru a stârnit indignare națională: aproximativ două milioane de oameni s-au alăturat protestelor din întreaga țară împotriva extremismului de dreapta. Politicieni din toate sectoarele politice au emis declarații prin care denunțau ilegalitatea și imoralitatea planului. Mass-media a reiterat aceste sentimente.
18 luni mai târziu, imigrația a depășit preocupările economice ca cea mai importantă problemă din Germania, iar AfD – acum al doilea partid ca mărime din țară de la alegerile din februarie – susține deschis remigrația.
Cum au devenit populare sau chiar mainstream idei politice anterior marginale? L-am întrebat pe Dr. Reinhard Heinisch, politolog și profesor la Universitatea din Salzburg. El vede un proces clar:
Pasul unu: estompați centrul. Prezentați partidele tradiționale de centru-stânga și centru-dreapta ca fiind două fețe ale aceleiași monede, oferind în esență mai mult din ceea ce a fost anterior, cu puține elemente care să le diferențieze. Poziționați-vă partidul ca singura opțiune viabilă pentru schimbare.
Pasul doi: polarizați populația prin transformarea problemelor nuanțate în opțiuni de tipul „ori, ori” și prin promovarea unor soluții mai extreme. „Fie avem migranți, fie nu avem.” Dacă este bine făcută, această metodă reduce puterea partidelor principale, forțând coaliții stângace și o guvernare ineficientă de pe urma căreia profită alternativele radicale.
„Prin minimizarea diferențelor dintre partidele principale, dreapta radicală se poziționează ca singurul agent real al schimbării”, a declarat Heinisch pentru The European Correspondent. „Polarizarea politică îi împinge în mod natural pe alegători spre extreme.”
Sondajele arată că partidele centriste din Franța au pierdut aproximativ jumătate din voturile obținute de la alegerea lui Macron în 2017, în timp ce dreapta populistă și-a dublat numărul de locuri la alegerile din Norvegia din această săptămână – reducând în mod drastic partidele liberale și conservatoare. Tendințe similare se manifestă în Germania , Austria , Marea Britanie și în alte părți.
Pasul trei: extindeți baza. Începeți prin a vă adresa celor care ascultă fiecare cuvânt, alegătorilor înfocați care devin loialiști. Grupurile de extremă dreapta din întreaga Europă – din Suedia până în Portugalia – au considerat tinerii nemulțumiți drept ținte potrivite. Apoi, extindeți raza de acțiune folosind războaie culturale, acuzații împotriva sistemului „corupt” și apeluri la bun simț.
Lecția 2: Ceea ce spui contează – și cum o spui
„Extrema dreaptă este disciplinată neobosit în mesajele sale, imită replici simple perioade lungi de timp și folosește frica drept monedă de schimb”, a declarat Nathan Akehurst, strateg și cercetător independent în comunicare, pentru The European Correspondent. „Nu dezbate cu adevărat o linie de atac – vede ce funcționează și impune mesajul.”
Această frică nu este doar răspândită ici și colo, ci comunicată agresiv. Cheia este importanța: dominarea conversațiilor publice prin menținerea vizibilității temelor alese. Aceasta înseamnă adesea indicarea unui țap ispășitor – migrația, acțiunile climatice, egalitatea de gen – pentru relele societății.
Nu vă faceți griji cu privire la nuanțe, subliniați doar problema în mod repetat. Nu uitați să o păstrați simplă, coerentă și emoționantă. De la migranți fără chip „îngrămădiți” pe bărci care sosesc pe țărmurile europene, până la femei blonde și albe care plâng în autobuze pline de bărbați cu barbă furioși – conținutul nu este tocmai subtil.
Dar este eficient . Cercetătorul în populism Theo Aiolfi , de la Université Bourgogne Europe, explică faptul că mesajul servește unui scop clar. „Există ceva în încălcarea normelor care sporește cu adevărat atractivitatea”, a declarat el pentru The European Correspondent. Dreapta se autointitulează adesea drept deschizătoare de drumuri care luptă împotriva ideilor învechite, lente, birocratice și împotriva sistemului existent, „chiar dacă figurile de extremă dreaptă se încadrează în elita existentă. Prin comunicarea agresivă și fără rușine, fac să pară că împărtășesc ceva profund.”
Lecția 3: Construiți comunități
Partidele de extremă dreapta fac parte din unele coaliții de guvernare de pe continent, dar obțin în mare parte aproximativ o treime din voturi. Partidele de centru, încă în mare parte la putere, continuă să-i prezinte pe populiștii de extremă dreapta drept forțe nesigure sau „ neguvernabile ”, din cauza concentrării lor înguste și impracticabile.
În realitate, partidele de extremă dreapta nu trebuie să fie la putere pentru a exercita influență politică. Cel mai bun exemplu îl reprezintă centrele de returnare propuse, unde discursul extremei drepte despre migrație domină perspectiva europeană actuală. Această putere discursivă este mult prea comună în extrema dreaptă europeană, mai ales dacă nu există o alternativă semnificativă.
În ciuda influenței sale, extrema dreaptă își folosește în continuare presupusa alienare de putere pentru a construi o comunitate. Populiștii de dreapta semnalează autenticitate iar cercetările confirmă acest lucru. Deși este ușor să-i reducem la stereotipuri pline de ură, extrema dreaptă se bazează în mare măsură și pe valorile familiale „tradiționale” și chiar pe dragostea pentru o idee de națiune . Acest lucru este esențial pentru prim-ministrul italian Giorgia Meloni, care și-a construit ascensiunea pe sloganul „Dumnezeu, familie, patrie”. Partidul de extremă dreaptă Vox din Spania a îmbrățișat același slogan.
Dar chiar dacă are succes, această strategie este limitată. „Modelul de creștere este mai puțin fenomenal decât pare la prima vedere”, a declarat Heinisch pentru The European Correspondent. „Dreapta radicală luptă pe probleme de identitate – drepturile LGBTQ+, imigrația, socializarea activă – dar acest lucru lasă agenda economică în seama stângii, iar toată lumea se preocupă de locuințe, educație și așa mai departe.”
Adăugați la aceasta defectul inerent al unei „comunități” definite de excluziune și ură: concentrarea pe o singură națiune, o singură idee de familie, uneori o singură rasă, și vedeți limitele mișcării.
Și poate chiar centrul
Să nu uităm de ceea ce se află blocat între dreapta și stânga: centrul. Chiar dacă alegătorii cer din ce în ce mai mult schimbări, succesul populismului depinde în mare măsură de modul în care reacționează centrul Europei. Heinisch vede trei căi: centrul colaborează cu extrema dreaptă, le fură agenda sau menține un cordon sanitariu.
Cordonul sanitar, sau firewall-urile, sunt în declin. Înainte era un tabu chiar și ideea de a colabora cu partidele populiste din Europa. Aceste definiții se schimbă constant, pe măsură ce colaborările dintre partidele centriste și extrema dreaptă devin tot mai frecvente. Cancelarul german Friedrich Merz a colaborat în mod infam cu AfD la o lege a imigrației la începutul acestui an, care în cele din urmă a eșuat.
Între timp, partidele social-democrate de pe întreg continentul, cel mai proeminent fiind cel din Danemarca , au adoptat o retorică mai dură în privința migrației, sperând să-și recâștige alegătorii valorificând popularitatea discursurilor de extremă dreapta.
Clubul de sprijin financiar al extremei drepte
Colaborarea transfrontalieră dintre partidele naționale de extremă dreapta și instituțiile lor prietene de pe întreg continentul este mai profundă decât s-ar putea crede.
În 2023, partidul de extremă dreapta din Spania, Vox, a împrumutat 9,2 milioane de euro pentru campania sa electorală generală de la MBH Bank – o bancă maghiară, cu legături directe cu guvernul și cercul apropiat al prim-ministrului Viktor Orbán. O investigație recentă realizată de infoLibre și Follow The Money a constatat că Spania a optat pentru furnizorul maghiar în ciuda unor rate ale dobânzii mai mari decât cele pe care le puteau oferi propriile bănci. Acest lucru, la rândul său, ridică întrebarea de ce ar opta un partid pentru monedă străină când există opțiuni interne?
Anul trecut, Vox a susținut că băncile spaniole au refuzat să acorde credite, lăsând MBH drept singurul partener dispus. Din punct de vedere tehnic, împrumutul se află într-o zonă gri juridică – este o tranzacție comercială, nu o donație, chiar dacă banca este deținută în comun de guvernul maghiar și de Lőrinc Mészáros, prietenul din copilărie al lui Orbán și cel mai bogat om din Ungaria.
În mod ironic, în timp ce guvernul lui Orbán face campanie neobosită împotriva „influenței străine” în Ungaria , afiliații săi trimit milioane de dolari în străinătate pentru a-i sprijini pe aliații de extremă dreaptă. În Franța, de exemplu, Rassemblement National al lui Marine Le Pen a primit un împrumut similar pentru campania sa din 2022 de la predecesoarea aceleiași bănci maghiare, iar rețelele media austriece de extremă dreaptă – legate de Partidul Libertății din Austria (FPÖ) – sunt găzduite, se pare, pe conturi MBH .
Pe măsură ce finanțele se întâlnesc cu politica, banii devin un instrument pentru cimentarea alianțelor transfrontaliere. În urma plății împrumutului și a unei întâlniri dintre liderul Vox, Santiago Abascal, și Viktor Orbán, în iunie 2023 la Budapesta, Vox a părăsit Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR) din Parlamentul European, chiar dacă își asigurase deja poziția de vicepreședinte în cadrul grupului. În schimb, s-au alăturat grupului nou format Patrioți pentru Europa, fondat de nimeni altul decât prim-ministrul ungar.
Rețelele extremei drepte europene sunt mai sofisticate decât par la prima vedere: sunt atât financiare, cât și ideologice. Împrumuturile precum cele de la MBH sunt un instrument subtil, dar puternic, care permite partidelor să concureze pe plan intern, creând în același timp alianțe transfrontaliere care le consolidează influența la nivel continental. Prin urmare, harta politică a Europei este remodelată în liniște, nu doar prin retorică, ci și prin curenții ascunsi ai capitalului.
Și în Norvegia, pe 9 septembrie s-au încheiat alegerile unde Partidul Laburist, de centru-stânga, aflat la guvernare, va rămâne cel mai mare partid, cu aproximativ 28% din voturi.
Partidul de extremă dreapta pentru Progres se află pe locul al doilea, cu aproape 24% – cel mai bun rezultat al său de până acum, cu aproximativ dublul procentului obținut la alegerile precedente iar Partidul Conservator, de dreapta, se îndreaptă spre 14,6%, cel mai slab rezultat al său din 2005.
Jonas Gahr Støre, liderul Partidului Laburist și prim-ministru din 2021, va rămâne l în funcție dar va avea nevoie de sprijinul a patru partide mai mici de stânga pentru ca așa-numitul bloc roșu-verde să câștige o majoritate strânsă – puțin peste cele 85 de locuri necesare în parlamentul norvegian.
[/responsivevoice]
