Sebastian CĂTĂNOIU ■
Fantomele sunt făpturi ale unui spațiu ambiguu, între ce a fost și ce nu mai este, între memorie și teamă, între realitate și posibilitate. Nu au corp sau arme, dar ne pot ocupa mințile și activa fricile, iar unul duntre atuurile lor constă în faptul că nu pot fi negate complet. Apariția lor nu e deloc întâmplătoare, ele se ițesc din cotloane uitate, prăfuite, doar atunci când ordinea slăbește, când certitudinile se erodează, devenind, din accidente ale istoriei, instrumente ale ei.
Moscova a lansat mitul ”celei de-a treia Rome”, concretizat foarte bine de către călugărul Filotei, într-o scrisoare adresată țarului Vasile al III-lea (1485–1533): „Să ştii, prea cucernice ţar, că toate ţaratele religiei creştine ortodoxe se vor aduna în ţaratul tău. Tu eşti singurul ţar al creştinilor din întreaga lume. (…). Toate ţaratele creştine au fost strânse în ţaratul tău. După aceasta, aşteptăm Ţaratul care nu va avea sfârşit. Două Rome au căzut, dar a treia stă în picioare, iar a patra nu va fi.” Căderea Constantinopolului, cam în aceeași perioadă în care rușii se eliberau de jugul tătar, a venit să le întărească acestora impresia că Rusia este continuatoarea Imperiului Bizantin. Ideea celei de-a Treia Rome a putut fi curând transformată în ideea că Moscova ar putea fi Noul Ierusalim și că poporul rus a devenit un popor ales de Dumnezeu, cu o misiune divină. Punând laolaltă Roma, Bizanțul și Ierusalimul, Rusia și-a putut justifica interesele sale, dintr-o dimensiune providențială, nu doar în estul Europei, ci și în Orientul Mijlociu.
În 1752 rușii au înființat provincia Noua Serbie (Novoserbia), între Bug și Nipru. Provincia a fost numită astfel datorită sosirii sârbilor plecați din districtele militare ale Imperiului Habsburgic. Coloniștii au fost atrași nu doar din Serbia ci și din alte țări învecinate, astfel că, în 1757 parte din populația Noii Serbii era alcătuită din moldoveni. Așezările întemeiate au căpătat nu doar numele unor localități sârbești deja existente (Pancevo, Vrsac, Zemun etc), dar și a unora ungurești, croate sau a unora aflate acum pe teritoriul României (Pecica, Cenad, etc), unele dine ele păstrându-și numele și în ziua de astăzi. În aceeași perioadă, între 1753-1764 a fost constituită o altă provincie, Slavo-Serbia, tot pe baza refugiaților din Serbia și țările balcanice. Pentru a nu face confuzie între cele două, Slavo-Serbia, ocupa un teritoriu situat mult mai la est, în actualele oblasturi Luhansk și Donetsk, provinciile secesioniste din Ucraina. În 1764, provinciile mai sus amintite au fost unite în cadrul guberniei Noua Rusie, care ulterior rpin acapararea teritoriilor căzăcești și-a triplat dimensiunile. Ecaterina a II-a, cu gândul la mult visata moștenire bizantină, a acordat un interes deosebit Greciei, limbii și culturii grecești, din această cauză, unele oraşe din gubernia Noua Rusie extinsă cu teritorii ale tătarilor au primit nume greceşti, precum Odessa, Stavropol, Simferopol, Sevastopol sau Cherson. Pentru a popula acest ”mic Bizanț” se dorea ca tătarii din stepa nord-pontică să fie împinși spre Imperiul Otoman, iar în locul lor să fie aduș coloniști greci! (foto 2)
Războiul din 1768–1774 s-a încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi din 1774, prin care rușii au dobândit o consistentă despăgubire de război, regiunea Yedisan dintre Nipru și Bug, cu portul Cherson la Marea Neagră, acceptând totuși să renunțe la prezența lor în Levant. Imperiul Otoman a pierdut Hanatul Crimeii, devenit ”independent”, dar sub controlul Rusiei, ceea ce a condus în final la anexarea acestuia în 1783. Rusia își legalizează rolul de protectoare a creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, permițând sultanului otoman dreptul de a proteja credincioșii musulmani din Rusia, inclusiv pe cei din ”independentul” Hanat al Crimeii. Dacă rușii au încercat să profite de aceste prevederi ale tratatului, intervenind pentru creștinii din Imperiul Otoman, și turcii au încercat să plătească cu aceeași măsură, considerându-se îndreptățiți să intervină în, ceea ce s-ar numi acum, ”afacerile interne” ale Hanatului Crimeii. Războiul civil din Crimeea s-a datorat ingerințelor armate repetate atât ale rușilor, cât și ale turcilor, pentru a-și promova protejații la conducerea Hanatului. Luptele s-au dus cu sorți schimbători, dar, în 1783, Ecaterina a II-a a hotărât să lichideze starea de nesiguranță, pur și simplu prin anexarea Hanatului, chiar dacă astfel se încălcau grosolan prevederile Tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Anexarea Crimeei, devenită gubernia Taurida, a presupus și desființarea guberniei Novorusia și împărțirea acesteia în gubernii mai mici (Herson, Ekaterinoslav) care să faciliteze guvernarea și colonizarea teritoriilor cucerite.
După războiul ruso-otoman din 1787–1792, granița dintre cele două imperii s-a fixat de-a lungul Nistrului. Această graniță comună a Imperiului Rusiei cu Moldova a făcut posibil următorul pas al rușilor, respectiv anexarea părții estice a principatului, redenumită Basarabia. Prezența unei însemnate populații moldovenești în teritoriile nou cucerite dintre Nipru și Bug a condus la crearea în 1792, a unei provincii, Noua Moldovă, care se dorea a fi un punct de atracție pentru refugiații moldoveni, munteni sau transilvăneni și pentru a justifica ulterior pretențiile rusești asupra Principatului Moldova. Politica a dat roade, astfel că după expulzarea tătarilor nogai, majoritatea așezărilor din noua provincie erau locuite de vorbitori de română. Gândeați că înființarea în 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenească, în cadrul RSS Ucrainiene, pe un teritoriu situat în stânga Nistrului, cu o populație românească minoritară, a fost o invenție ce s-ar fi datorat exclusiv comuniștilor?
După moartea Ecaterinei a II-a și urcarea pe tron a țarului Pavel I, acesta a încercat să inverseze multe din decizii mamei sale, astfel că gubernia Novorusia a fost reînființată, cu scopul de a crea o structură administrativă unitară mai apropiată de modelul centralizat țarist. După câțiva ani de experimentare administrativă, în 1802 gubernia Novorusia a fost desființată definitiv și împărțită, ca în 1783, în gubernii mai mici, din rațiuni de eficiența administrativă. În total, entitatea numită oficial gubernia Novorusia a funcționat aproximativ 25 de ani, împărțiți în două perioade distincte. (foto 3)
Până în secolul al XVIII-lea, zona nu era „pământ rusesc”, ci teritoriu al Hoardei Nogai aflată sub influența Hanatului Crimeei (vasal Imperiului Otoman), dar frecventată și de cazacii zaporojeni. După războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea, Imperiul Rus a cucerit regiunea și a practicat o colonizare intensă, nu doar cu ruși sau ucraineni, ci și cu germani, sârbi, bulgari și greci. Istoric, Novorusia (Noua Rusie) cuprindea stepa nord-pontică, adică sudul actualei Ucraine, în termeni moderni, includea aproape în integralitate actualele regiuni Odesa, Nikolayev, Herson și Zaporojie dar și părți din Donețk, Luhansk sau Dnipropetrovsk.
Pentru mai bine de 200 de ani, tema Novorusiei părea a fi dată uitării, dar în 2014 fantoma ei a fost readusă în discursul geopolitic al Kremlinului. Nu ca entitate administrativă sau stat real, ci instrument ideologic și propagandistic menit să justifice revendicări teritoriale, să mobilizeze susținerea internă și să creeze confuzie și teamă în Ucraina și în Europa. Numele „Novorusia” a fost scos din arhivele istoriei, lustruit ca simbol al „dreptului istoric” și reinjectat într-o realitate politică tensionată, demonstrând că fantomele imperiilor nu dispar niciodată cu adevărat, ele așteaptă doar momentul oportun pentru a reapărea.
În 2014, pe fondul tensiunilor din Ucraina, regiunile Donețk și Luhansk au fost transformate de separatiștii proruşi în așa-numitele „republici populare”, iar termenul de Novorusia a fost invocat ca nume al unui proiect de confederație, niciodată recunoscut internațional și a abandonat oficial la sfârșitul lui 2015. Însă numele și simbolurile sale continuă să fie folosite în propaganda rusă, demonstrând că, în geopolitică, fantomele trecutului pot fi readuse la viață și folosite ca arme ale prezentului. La final de 2025, în plin maraton diplomatic privind încheierea războiului din Ucraina, președintele Putin a reiterat necesitatea eliberării Novorusiei, regiune rusească ”ocupată” de ucraineni…
Europenii trebuie să știe că fantome precum ”Novorusia”, ”lumea rusă”, granițele „istorice” sau popoarele „frățești” există, iar apariția lor nu reprezintă reflexe palide ale trecutului, ci semne sigure ale unor intenții strategice. Aceste fantome nu bântuie de la sine, sunt invocate deliberat pentru a justifica agresiuni, a slăbi ordinea internațională și a rescrie realități politice. A le ignora înseamnă a lăsa prezentul și viitorul Europei să devină un teren de joacă pentru mituri geopolitice. Într-o Europă în care trecutul bântuie încă prin simboluri și narative, luciditatea și anticiparea devin cele mai puternice arme împotriva fantomelor care, atunci când se dorește, pot nu numai să ne bântuie ci se pot întrupa în realități politice concrete…
[/responsivevoice]
