Sebastian CĂTĂNOIU ■
Pe 18 octombrie 1925, un câine de pripas a trecut granița din Grecia în Bulgaria, declanșând un lanț de evenimente soldat cu ciocniri armate și finalizat, până la urmă, doar prin intervenția Ligii Națiunilor, predecesoarea din perioada interbelică a Organizației Națiunilor Unite. E limpede că hoinăreala bietului animal a reprezentat doar scânteia care a aprins un conflict mocnit, prin urmare, pe bună dreptate, cum de s-a ajuns ca un fapt atât de banal să devină un casus belli?
Dacă Balcanii au fost renumiți în Occident ca ”Butoiul cu pulbere al Europei”, un amalgam de popoare care se încaieră din te miri ce, un tărâm al violențelor nesfârșite, două sunt regiunile care constituie, chiar și în prezent, fitilul acestui butoi : Macedonia și Bosnia-Herțegovina. Pentru a ne limita doar la titlul propus, ne vom referi în continuare doar la istoria mai recentă a Macedoniei, această ”cheie” a Balcanilor care permite trecerea de la Adriatică la Istanbul sau dinspre Viena la Egee.
Parte a Imperiului Otoman, formată din cinci vilaiete, Macedonia a fost aruncată în haos după Congresul de la Berlin, din 1878. Ca dovadă că Marile Puteri sunt cele care au umplut cu pulbere butoiul balcanic, la același Congres s-a luat decizia ca Bosnia-Herțegovina să fie ocupată de Imperiul Austro-Ungar fapt care, la mai bine de treizeci de ani distanță, a constituit scânteia care a dus la izbucnirea Primului Război Mondial. Victoria Rusiei în războiul din 1877-1878 a dus la încheierea pe repede înainte a Tratatului de la San Stefano, doar între ruși și turci, în februarie 1878. România, Serbia şi Muntenegrul deveneau independente, se crea un principat al Bulgariei, de o parte și de alta a Munților Balcani, de la Dunăre până la Marea Egee. Bulgaria Mare, văzută ca stat satelit al Rusiei, cu ieșire la Marea Neagră și la Marea Egee, pur și simplu crea premizele ca flota rusă să fie prezentă în Mediterana, fără a mai fi blocată de Strâmtori. Ca principat ”autonom” în cadrul Imperiului Otoman, urma să aibă un guvern creștin, să fie ocupat de ruși până la constituirea unei armate proprii și să fie condus în baza unui „Regulament Organic”, așa cum rușii experimentaseră cu succes în Principate, după războiul din 1828-1829.
Tratatul de la San Stefano, care lăsa Balcanii pe mâna rușilor, a nemulțumit puterile occidentale. Cele mai nemulțumite au fost Anglia, care și-a trimis parte din flota militară în Strâmtori pentru a preveni eventuala ocupare de ruși a Constantinopolului și Austro-Ungaria care avea propriile interese în Balcani. Franța și Germania, din dorința de a evita o reeditare a războiului Crimeei, au militat pentru realizarea unui compromis, care să tempereze pretențiile rusești. Negocierile au fost încununate prin Congresul de la Berlin, derulat în iunie-iulie 1878, la care au participat reprezentanţii Germaniei, Austro-Ungariei, Rusiei, Franţei, Marii Britanii, Imperiului Otoman şi Italiei. Sub ”bagheta” cancelarului prusac Bismark, Congresul de la Berlin a ”îndulcit” prevederile Tratatului de la San Stefano. Principala modificare a fost aceea că Bulgaria Mare, așa cum fusese dorită de ruși, avea să fie împărțită în două provincii autonome, marile puteri nedorind crearea unui mare stat slav în Balcani, aflat la remorca Imperiului Țarist. Apăreau astfel, între Balcani și Dunăre, Principatul Bulgariei cu o autonomie sporită și, la sud, provincia Rumelia Orientală, adică revenirea Macedoniei sub administrație otomană directă, (foto 1)
Incertitudinea privind apartenența Macedoniei la Bulgaria, Grecia sau înapoi la Imperiul Otoman și dorința de a forța negocierile prin realizarea unui fait accompli pe teren au condus la un vid de putere pe care au încercat să-l ocupe cetele înarmate de albanezi sau slavi, bandele paramilitare musulmane s-au grupările de gherilă andartes ale grecilor, sprijinite de populația aromână. Dacă zonele urbane erau dominate de greci, slavi și evrei, în Macedonia rurală erau sate aparținând populațiilor enumerate mai sus, care reușiseră, datorită sistemului millet, să viețuiască în pace în vremea Imperiului Otoman.
Atunci când s-a pus problema unui nou stăpân al Macedoniei, bulgarii, bazându-se pe numeroasa populație slavă, au susținut că aceștia sunt bulgari și provincia trebuie să facă parte din Bulgaria, cu toate că o bună parte a localnicilor slavi se considerau macedoneni. Grecii au făcut apel la moștenirea lui Alexandru Macedon și la numeroasă populație urbană, sârbii i-au ”înfiat” și ei pe slavii macedoneni, iar turcii doreau ca provincia să rămână parte a Imperiului Otoman. Conflictele interetnice s-au soldat cu masacre, distrugeri de sate și sumedenie de refugiați care, odată ajunși în Bulgaria sau Grecia, au devenit susținători ai mișcărilor care au ales calea terorismului.
La finalul anilor 1890, după un conflict cu Grecia pentru Creta, din dorința de a le crea grecilor dificultăți, Imperiul Otoman a permis Exarhatului Bulgar să înființeze trei episcopii în Macedonia, în ceea ce fusese până atunci fieful Patriarhiei grecești de la Constantinopol. Socoteala era simplă : dacă o comunitate se alătura Exarhatului atunci Bulgaria era cea câștigată, dacă rămânea loială Patriarhiei, grecii erau în avantaj. Cetele de teroriști venite din Bulgaria, pe lângă satele de greci și aromâni, nu ezitau să atace și posturile armatei otomane pentru a le determina să aplice represalii populației locale care să contribuie și mai mult la dezintegrarea rapidă a vieții cotidiene. Haosul a ajuns până la Salonic, afectat de atentate teroriste și de lupte de stradă. În 1903, în ceea ce s-a numit Revolta de Ilinden (de Sfîntul Ilie) cetele au reușit să cucerească orașul Krusevo, locuit de greci, slavi și aromâni. Orașul a fost recucerit fără luptă de armata otomană, în baza unui acord cu insurgenții slavi, astfel că atrocitățile s-au revărsat doar asupra comunităților grece și aromâne, cele care nu fuseseră vinovate de revoltă, ducând astfel la amplificarea sentimentelor antibulgărești ! (foto 2)
În Primul Război Balcanic, sârbii și bulgarii s-au pus de acord doar în mare cu împărțirea Macedoniei, soarta părții centrale a provinciei urma să fie decisă, după război, prin… arbitrajul țarului Nicolae al II-lea. Încă din debut sârbii au ocupat o parte din Macedonia, inclusiv Skopje, răzbunându-se atroce pe civilii albanezi. Grecii nu au reușit să ocupe Bitola, a fost nevoie ca sârbii să poarte cea mai mare bătălie din acest război pentru a cuceri acest oraș, dar asta nu i-a împiedicat să-și adjudece, fără prea mult efort, marele trofeu macedonean : Salonicul ! Orașul era râvnit și de bulgari ale căror unități au ajuns doar cu câteva ore întârziere în urma grecilor, fiind astfel puse în fața faptului împlinit. În pofida alianței de pe câmpul de luptă, fiecare dintre noii ocupanți s-a străduit ca, în teritoriile cucerite, să-i pună în dificultate pe ”ceilalți”, mai ales pe musulmani.
În mai 1913, toate taberele au căzut de acord asupra condițiilor pentru a face pace, dar Macedonia a rămas un măr al discordiei. Sârbii ocupaseră partea centrală ce trebuia să facă obiectul arbitrajului lui Nicolae al II-lea, grecii doreau să-i izgonească pe bulgari din preajma Salonicului, Bulgaria, care făcuse cele mai mari sacrificii în război, nu-i ajungea că devenise cea mai mare țară din Balcani, cu ieșire la Marea Neagră, Marmara și Egee, ci dorea cea mai mare parte din Macedonia! ”Rezolvarea” a fost al Doilea Război Balcanic, de astă dată grecii și sârbii, împreună cu turcii, au luptat împotriva bulgarilor. Macedonia a fost măturată de armatele Serbiei și Greciei, țăranii bulgari fiind cei care au suferit atât în perioada ostilităților cât și mai apoi, după împărțirea celei mai mari părți a Macedoniei, între Serbia și Grecia.
În toamna anului 1915, Macedonia a devenit unul dintre cele mai disputate spații ale Primului Război Mondial, odată cu intrarea Bulgariei în conflict de partea Puterilor Centrale. Regiunea, deja marcată de tensiunile Războaielor Balcanice, s-a transformat rapid într-un vast câmp de luptă, unde armatele bulgare au ocupat mare parte din teritoriu, iar trupele Antantei, franceze, britanice, sârbe și mai târziu grecești au stabilit un front fortificat în jurul Salonicului. Timp de aproape trei ani, Frontul Macedonean a fost scena unui război de uzură, cu tranșee, epidemii și pierderi masive, până când ofensiva decisivă a aliaților din septembrie 1918 a dus la prăbușirea liniilor bulgare și la capitularea Bulgariei, eveniment care a accelerat sfârșitul războiului în Europa de Sud-Est. După război, partea de nord a Macedoniei a revenit Iugoslaviei, sudul Greciei (Macedonia Egeeană) și doar partea de est, Bulgariei. (foto 3)
După război, teroriștii din Organizația Revoluționară Internă Macedoneană (IMRO), sprijinită discret de cercuri din Bulgaria, au organizat în Macedonia grecească incursiuni armate, asasinate și sabotaje cărora Grecia le-a răspuns cu operațiuni de represiune și expulzări de populație. Dealtfel în urma tratatelor de la Neuilly (1919) și Lausanne (1923) zeci de mii de slavi din nordul Greciei au fost trimiși în Bulgaria, locul lor fiind luat de refugiații greci din Asia Mică, ceea ce a dus la modificarea structurii etnice a regiunii și la tensiuni locale.
Încercarea primului ministru bulgar Stamboliyski de a reduce tensiunile legate de Macedonia, prin încheierea unui tratat cu Regatul Sîrbilor, Croaților și Slovenilor și combaterea IMRO s-a soldat, în 1923, cu uciderea acestuia de către teroriștii macedoneni, nu înainte de a fi torturat : a fost orbit, mâna cu care a semnat tratatul i-a fost tăiată, capul i-a fost trimis la Sofia într-o cutie de biscuiți. Nici de cealaltă parte a graniței situația nu era roz. În iulie 1924, în ceea ce s-a numit Incidentul de la Tarlis, armata greacă a masacrat 17 țărani provenind din satele bulgărești atribuite Greciei, fapt ce a dus la încordarea relațiilor între cele două state. (foto 4)
Relațiile proaste între Grecia și Bulgaria erau exacerbate în zona macedoneană a frontierei când, în octombrie 1925, din cine știe ce motive, câinele pripășit pe lângă un post de grăniceri greci a ales să treacă granița, în Bulgaria. Soldatul elen care a încercat să-l ”repatrieze” a fost împușcat de către grănicerii bulgari, incident pe care Bulgaria l-a considerat o ”neînțelegere”. Grecia a avut o altă versiune a evenimentului și anume că soldații bulgari au intrat pe teritoriul său ucigând un ofițer și un soldat, prin urmare a ales să emită un ultimatum de 48 ore prin care cerea vecinului său pedepsirea vinovaților, scuze oficiale și despăgubiri consistente pentru rudele victimelor. În lipsa unui răspuns, în doar câteva zile, armata greacă a atacat orașul bulgăresc Petrich, capitală a provinciei Macedonia Pirin și fief al teroriștilor IMRO. Operațiunile militare care au implicat nu doar armatele regulate, ci și voluntarii bulgari și cetele IMRO au fost oprite, nu înainte a se înregistra în jur de 50 de victime de partea bulgară și 120 de partea elenă, ca urmare a medierii Ligii Națiunilor care a trimis observatori pentru a se asigura de dezangajarea forțelor.
La finalul incidentului granițele au rămas neschimbate, sub mediere internațională, cele două țări au acceptat să-și plătească reciproc despăgubiri pentru daunele produse. Drept morală, faptul că nimeni nu știe ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu câinele care a dat numele „războiului” rămâne cea mai elocventă dovadă că orgoliile, deciziile grăbite și logica violenței au fost adevărații protagoniști ai conflictului.
[/responsivevoice]
