Sebastian CĂTĂNOIU ■
În anul 800, pe 25 decembrie, în vechea Basilica di San Pietro di Roma, papa Leon al III-lea l-a încoronat pe regele franc Carol cel Mare (Charlemagne) ca „Împărat al romanilor”, eveniment considerat nașterea Imperiului Roman de Apus medieval. Legătură istorică intenționată între Nașterea Domnului și încoronarea lui Charlemagne a ținut de simbolismul și strategia politică a Bisericii și a lui Carol cel Mare. Crăciunul, a cărui data fusese agreată atât de Occident cât și de Orient, devenise una dintre cele mai solemne sărbători ale lumii creștine, astfel că suprapunerea celor două evenimente avea scopul de a sugera renașterea Imperiului sub semnul lui Hristos și de a legitima coroana ca fiind dăruită de papă, „prin voia lui Dumnezeu”. Încoronarea într-un moment de sărbătoare religioasă sugera lumii că puterea politică derivă din cea spirituală, că noul Imperiu Roman de Apus nu se năștea prin sabie, ci prin binecuvântare. (foto 1)
Dar cum s-a ajuns aici? După renașterea Imperiului Roman de Răsărit cu capitala la Bizanț (devenit ulterior Constantinopolis) în vremea împăratului Iustinian, din secolul al VI-lea, când bizantinii reușiseră să controleze fostele teritorii mediteraneene ale Imperiului Roman, urmare a războaielor cu perșii, a invaziilor slave și a raidurilor arabe, Imperiul a intrat într-o perioadă de contracție. Expansiunea arabă în Europa nu s-a manifestat doar în Spania ci, la fel de dramatic, dar poate mai puțin știut, și asupra Imperiului Bizantin. În 674-678 arabii au asediat Constantinopolul sezonier, doar verile, dar între 717-718 asediul a fost constant, mult mai amplu, susținut de o mare flotă, punând în dificultate apărarea bizantină. Cele două asedii sunt considerate printre cele mai importante confruntări din istoria medievală timpurie, pentru că o cădere a Constantinopolului ar fi însemnat sfîrșitul unui imperiu creștin, ar fi deschis calea cuceririi Balcanilor și islamizării, măcar pentru început, a sud-estului Europei. Întrebarea, adesea repetată, privind soarta Europei Occidentale în ipoteza în care arabii nu ar fi fost opriți de Carol Martel la Poitiers, în 732, ar trebui însoțită, în mod firesc, de o reflecție paralelă prea puțin enunțată: ce destin ar fi avut Europa Orientală dacă Bizanțul ar fi căzut în fața expansiunii islamice în 718?
În jurul anului 800, bizantinii pierduseră Siria, Egiptul și Persia în fața califatului islamic și mare parte din Italia, cucerită de longobarzi, cu toate acestea armata era bine organizată, iar Bizanțul rămânea nu doar cel mai bogat stat al Europei acelor vremuri ci se se considera și singurul urmaș legitim al fostului Imperiu Roman. Împăratul de atunci era…o femeie, Irina a Atenei, ajunsă pe tron după ce și-a detronat propriul fiu, pe Constantin al VI-lea. Dacă Bizanțul mai avea experiența unor împărătese care conduceau ca regente sau co-regente, Irina a preluat, în premieră toată autoritatea imperială, proclamându-se basileus (și nu basilissa), tocmai pentru a sublinia legitimitatea și autoritatea deplină. Anomalia politică, inedită și pentru bizantini (dealtfel după 5 ani de domnie, în 802, Irina a fost detronată și exilată de către un general al său), a fost exploatată de către Carol cel Mare și Papa Leon al III-lea care au considerat că tronul imperial de la Constantinopol era ocupat „nelegitim” de către o femeie, prin urmare acesta putea fi revendicat… de Occident! (foto 2)
În aceeași perioadă, Imperiului Carolingian, cu capitala la Aachen (în Germania de azi), cuprindea mare parte din Europa de Vest, respectiv Franța de astăzi, Germania, Olanda, Belgia, nordul Italiei, părți din Austria și Elveția, beneficia de o autoritate centrală puternică datorită armatei și administrației. Extinderea teritoriilor sale a fost însoțită de creștinarea forțată a celor cuceriți și de reforme administrative și religioase (schimbări în calendarul bisericesc, educație, monasticism), astfel încât Carol era considerat cel mai de seamă apărător al Bisericii și al creștinătății în Occident. Tatăl lui Carol, Pepin cel Scurt, protejase Roma și pe papă de amenințările longobarzilor, astfel că în 754 papa de atunci i-a acordat demnitatea de Patricius Romanus ce implica protejarea drepturilor și privilegiilor Bisericii Romane. Tot Pepin ce Scurt este cel care, prin donație, a încredințat papei ținutul din jurul Romei, embrionul viitorului stat papal. (foto 3)
În ziua de Crăciun, 25 decembrie 800, Carol cel Mare a intrat în bazilică îmbrăcat ca rege al francilor, nu ca împărat, a îngenuncheat în fața altarului, în timpul rugăciunii. Într-un moment de ”spontaneitate” Papa Leon al III-lea s-a apropiat de el și i-a așezat pe cap coroana imperială, fără un anunț public prealabil și l-a proclamat „Împărat al romanilor”. Mai târziu, Carol ar fi spus că nu ar fi intrat în biserică dacă ar fi știut ce urma să se întâmple, sugerând fie o reală surpriză asupra celor întâmplate, fie, mai degrabă, aplicând o strategie pentru a se arăta modest, care să confirme că nu el a cerut coroana, ci că aceasta i-a fost dată. (foto 4)
Gestul lui Leon al III-lea a fost unul care evidenția, până la urmă, interdependența dintre cele două personaje: papa avea nevoie de protecție, iar Carol avea nevoie de legitimitate religioasă. Cu toate că a fost unul de lungă durată, de mai bine de 20 de ani, pontificatul lui Leon al III-lea nu a fost unul ușor. Provenit dintr-o familie modestă, fapt ce i-a atras antipatii din partea aristocrației romane, a devenit papă în anul 795.Politica sa de apropiere față de Charlemagne, în detrimentul nobilimii romane, a condus la reacții extreme. Astfel, în aprilie 799, cu ocazia unei procesiuni, partizani înarmați ai fostului papă l-au atacat încercând să-i taie limba și să-i scoată ochii. A fost salvat in extremis de doi oameni ai lui Charlemagne care au avut grijă, așa rănit cum era, să-l trimită la Paderborn, acolo unde se afla regele francilor. În noiembrie 800 cei doi s-au întors la Roma, reușind să-i trimită în exil pe contestatarii lui Leon.
După încoronare, mulțimea a strigat formula tradițională „Carolo Augusto, a Deo coronato, magno et pacifico Imperatori vita et victoria!” („Lui Carol Augustus, încoronat de Dumnezeu, marelui și pașnicului împărat, viață și victorie!”), mai apoi papa a procedat la ungerea sacră. Ceremonia, în ansamblul ei, a combinat actul politic, cu ritualul religios (liturghie, ungere) și tradiția romană (aclamații publice). Printr-un jurământ reciproc, Carol a promis să apere Biserica Romei, iar papa i-a recunoscut autoritatea ca împărat al romanilor. Încoronarea a generat o criză diplomatică cu Imperiul Bizantin, pentru că bizantinii se considerau singurii moștenitori legitimi ai Imperiului Roman, iar actul petrecut la Roma a fost perceput ca o uzurpare. Au urmat ani de tensiuni, abia mai târziu, în 812, împăratul bizantin a recunoscut, cu reticență, titlul imperial al lui Carol. (foto 5)
Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat în anul 800 rămâne importantă pentru că a oferit Occidentului, pentru prima dată după prăbușirea Romei, o identitate politică comună. Nu a fost doar o ceremonie ci, așa cum s-a dovedit în timp, un act fondator care a oferit Europei Occidentale un reper identitar, pe care apoi s-au construit idei, instituții și simboluri, bazate pe o moștenire comună, romană. Biserica romano-catolică devenea garantul unității iar latina, liturghia, școlile monastice, standardizarea scrisului, reformarea administrației și justiției au contribuit durabil la o identitate comună occidentală. Încoronarea a produs premisa intelectuală pentru res publica Christiana, „comunitatea politică a creștinilor”, acel proiect ideologic al unei ordini politice și spirituale care putea cuprinde întreaga lume creștină, biserica și coroana fiind percepute ca autorități complementare. În acest fel Occidentul se identifica drept ”un pol de civilizație”, o entitate distinctă de Bizanț și un actor politic egal cu Orientul.
Actul din anul 800 a transformat Occidentul, dintr-o colecție de regate. într-un proiect identitar reprezentat de o Europă creștină, latină, occidentală, cu un nucleu geografic situat în centrul și vestul continentului. Această identitate carolingiană nu a supraviețuit ca stat, dar a persistat ca idee. Deși Imperiul Carolingian s-a destrămat, memoria lui a fost revendicată de regatele medievale succesoare și a influențat Sfântul Imperiu Roman, cel care va dura formal până în 1806. Din păcate, evenimentul a accentuat ruptura dintre Apusul latin, cu o putere papală consolidată și Răsăritul bizantin, separarea culminând cu Marea Schismă din 1054.
Deși Imperiul Carolingian și Uniunea Europeană au luat naștere în epoci cu ambiții, instrumente politice și justificări complet diferite, coincidența geografică a nucleului lor este remarcabilă. Atât imperiul lui Carol cel Mare, în secolele VIII–IX, cât și primele state membre ale UE din anii ’50, Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, s-au articulat în centrul și vestul Europei, ocupând spațiul dintre Atlantic și Rin, dintre Alpi și Marea Nordului. Acest lucru nu este o simplă suprapunere cartografică, ci dovedește că zona carolingiană a reprezentat timp de peste un mileniu o placă turnantă a identității europene.
Asocierea simbolică dintre „inaugurarea” politică a Europei Occidentale și sărbătoarea Nașterii Domnului poate fi, în egală măsură, prilej de reflecție și subiect de polemică. Suprapunerea celor două momente, unul sacru, celălalt profan inspiră prin ambiția de legitimare, dar poate totodată deruta prin ambivalența ei. Semnificativ, însă, pentru evoluțiile ulterioare ale Occidentului și pentru diferențele teologice dintre cele două ramuri ale creștinismului, niciun împărat bizantin nu și-a permis vreodată să fie încoronat în ziua de Crăciun, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Carol cel Mare. Ce s-ar fi întâmplat dacă, pentru încoronare, Carol cel Mare ar fi ales o altă zi decât Crăciunul? Spațiul speculațiilor este vast, scenarii posibile sunt multe și adesea contradictorii, prea numeroase pentru a fi discutate în cadrul acestui articol. Există însă o certitudine: în lipsa acelei încărcături simbolice conferite de ziua nașterii lui Hristos, textul de față și-ar fi pierdut motivul de a fi scris…
[/responsivevoice]
