Grigore LĂCRIȚA ■
Motto: „Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.” Mihai Eminescu
Mihai Eminescu, conștiința critică a României
Ziua de 15 ianuarie, dedicată Culturii Naționale începând cu 2010, este inseparabil legată de numele lui Mihai Eminescu. Mai mult decât poetul nepereche, Eminescu rămâne una dintre cele mai lucide și incomode conștiințe ale societății românești, un spirit care a înțeles că literatura, politica și economia nu pot fi separate atunci când este vorba despre destinul unui popor.
Publicistica sa, mai ales cea din paginile ziarului Timpul, dezvăluie un Eminescu profund ancorat în realitățile vremii, un analist riguros al mecanismelor statului și un critic necruțător al politicianismului, al corupției și al risipei banului public. De aici și avertismentul său rămas emblematic: „Greșelile în politică sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați.”
Politica fără principii și statul capturat de interese
Eminescu observa cu o claritate tulburătoare degradarea vieții politice, reducerea partidelor la simple instrumente de interes personal: „Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.” Într-un asemenea climat, funcțiile publice ajung inevitabil „în mâinile unor oameni stricați”, iar meritul este înlocuit de favoruri, relații și demagogie.
Pentru Eminescu, această stare de fapt nu era doar o problemă morală, ci una cu efecte directe asupra economiei și nivelului de trai al populației. Politica greșită produce dezechilibre bugetare, sărăcie și neîncredere, iar statul ajunge să funcționeze împotriva propriilor cetățeni.
Eminescu – economistul lucid și apărătorul contribuabilului
Mai puțin cunoscut publicului larg, Eminescu a fost și un foarte fin observator al problemelor economice și fiscale. Analizând bugetele statului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el atrăgea atenția asupra deficitelor cronice, a cheltuielilor neproductive și a poverii fiscale disproporționate puse pe umerii cetățenilor.
Pentru Eminescu, problema fundamentală nu era nivelul dărilor, ci modul în care erau folosiți banii publici: „Nu ceea ce percepe statul de la contribuabil e chestiunea principală, ci întrebuințarea productivă sau improductivă a acelor venituri.”
Atunci când banii sunt risipiți pentru luxul clasei guvernante sau pentru scopuri politice sterile, impozitele devin o sursă de sărăcire, nu de dezvoltare.
El avertiza că, în România, sporirea veniturilor statului se făcea adesea prin sacrificarea economiilor private și a nevoilor de bază ale populației: „Mărimea contribuțiilor statului este echivalentă cu mărimea mizeriei populațiunii.” Vorbele lui Eminescu sugerează un adevăr valabil și pentru prezent, într-o societate în care presiunea fiscală continuă să apese mai ales asupra celor vulnerabili.
Fiscalitatea, munca și echitatea socială
Eminescu pleda pentru stabilirea impozitelor în funcție de „puterea contributivă” a fiecăruia, idee extrem de modernă pentru vremea sa. El avertiza că orice taxă excesivă „scade din greutatea pâinii săracului, din puterea lui de a o produce”, subminând însăși baza economică a statului.
În viziunea sa, statul trebuia să fie un facilitator al muncii și al producției, nu un mecanism de exploatare. „Temeiul unui stat e munca și nu legile”, scria Eminescu, subliniind că bunăstarea nu se obține prin artificii administrative, ci prin susținerea reală a celor care produc, celor care aduc valoare adăugată.
„Saltimbancii și irozii” – metafora unei puteri fără responsabilitate
În celebrul vers „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii”, Scrisoarea III, 1881, Eminescu surprinde esența unei clase conducătoare lipsite de caracter și scrupule. Saltimbancii sunt cei care schimbă convingerile după interes, iar irozii – metaforă extremă – desemnează conducători capabili de fapte distructive pentru a-și păstra puterea.
Aceștia sunt cei care „ne fac legi și ne pun biruri”, fără a înțelege sau a respecta suferința celor pe care îi guvernează. Critica sa nu este una violentă, ci morală și profund responsabilă, izvorâtă din grija pentru destinul națiunii.
De ce Eminescu este pururi actual
Ziua Culturii Naționale nu este doar un prilej de comemorare, ci unul de luciditate. Eminescu ne obligă să privim dincolo de festivism și să ne întrebăm dacă statul servește cu adevărat poporul sau dacă a devenit o povară pentru el.
Așa cum avertiza poetul: „Un rău politic se poate vindeca pe timp cât puțini îl văd; când îl vede toată lumea, el nu mai e vindecat.”
A-l citi pe Eminescu astăzi înseamnă a-l recunoaște nu doar ca inegalabil poet, ci ca reper moral, economic și civic. Îl acceptăm, cu onestitate, ca pe un judecător al prezentului nostru sau doar un mare poet al trecutului nostru cultural?
La 15 ianuarie, Mihai Eminescu nu este doar celebrat, ci chemat din nou să ne fie oglindă, să ne întrebăm dacă valorile pe care le-a apărat – adevărul, munca, meritul și respectul față de popor, mai sunt astăzi criterii reale ale vieții publice sau simple formule retorice.
[/responsivevoice]
