Sebastian CĂTĂNOIU ■
Ca în fiecare an pe vremea asta, după ce am trecut, cu ceva kilograme în plus, de cele Sărbători și de Sfinții care au urmat, după ce l-am evocat pe Eminescu, nu ne-a mai rămas decât ”să dăm mână cu mână” cu ocazia Zilei Unirii din 24 ianuarie. În acea zi a anului 1859, la București, Adunarea Electivă a Țării Românești l-a ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, după ce acesta fusese ales domn al Moldovei cu doar 19 zile înainte, la 5 ianuarie 1859, la Iași. Alegerea politică reprezintă data nașterii statului român modern, chiar dacă recunoașterea internațională completă și unificarea administrativă s-au realizat treptat până în 1862.
A venit așadar și momentul obligatoriu al fiorului unionist, care ne străbate mai ales prin lunile ianuarie și decembrie. Ca printr-o sincronizare suspect de bine repetată, politicieni de toate calibrele, de dincolo și de dincoace, întrebați sau nu, năvălesc să-și dea cu părerea despre unire… probabil una mijlocie, căci cea Mică și cea Mare sunt demult bifate, parafate și trecute la capitolul festivism. Vreo câțiva argumentează negru pe alb dacă o fi bine sau rău, dacă este sau nu momentul; ceilalți… dă-i cu contraargumente, până când vacarmul e general și nu se mai pricepe nimic, parcă asta s-ar dori !
Undeva prin 2018, când Centenarul Marii Uniri era în toi, o seamă de primari și consilii locale din Republica Moldova au votat, simbolic, declarații de unire cu România, într-un crescendo care te făcea să crezi că unirea s-a produs deja și noi n-am fost acasă. Au urmat, firește, analize, contraanalize, declarații patetice și dezmințiri urgente, până când entuziasmul s-a dizolvat în apa Prutului.
Mai zilele trecute, declarația Maiei Sandu că ar vota pentru unirea R. Moldova cu România dacă s-ar organiza un referendum, este una care ne-a ridicat pe culmile Carpaților… pentru a ne coborî tot pe malurile Prutului, în condițiile în care, toată lumea știe, unirea nu este o realitate majoritar susținută în rândul populației R.Moldova. Ca să nu rămână mai prejos, dl. Alexandru Munteanu, prim-ministrul Republicii Moldova, a opinat și el că, personal ar vota „pentru” dar, în calitate de prim-ministru, trebuie să urmeze voința majorității populației. Cam ca un alt politician de pe la noi care, în postura de prim-ministru zicea una, iar în Parlament vota alta, o demonstrație clasică de măiestrie acrobatică, executată la un metru de sol, cu plasă de siguranță. (foto 1)
Socialiștilor lui Dodon și altora la fel ca ei, atâta le-a trebuit, dă-i cu ”trădarea” și ”statalitatea”, Traian Băsescu al nostru a închis tabela cu un scurt ”A fost imprudentă”, analiști de toate felurile s-au apucat a calcula PIB-uri, procente și demografii din perspectivă geopolitică, într-un foc de artificii ce va ține măcar până pe 24 ianuarie.
Ca să ne întoarcem la Mica Unire, fără a dori să supăr pe nimeni, aceasta a fost rezultatul unui context internațional favorabil pentru că, fără înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856), Unirea s-ar fi amânat pentru altă dată… După ce i-au pus la punct pe revoluționarii de la 1848, rușii au catadicsit să plece din Principate abia în mai 1851, pentru ca să revină în 1853, fără vreo declarație de război, după solicitarea lor de a proteja pe toți supușii ortodocși ai Imperiului Otoman. Ultimatumul turcilor privitor la evacuarea Principatelor nu a fost luat în considerare, prin urmare, în octombrie 1853, Imperiul Otoman a declarat război rușilor. Distrugerea flotei turcești la Sinope, în noiembrie 1853, a transformat flota rusă în stăpâna Mării Negre, cu posibilitarea atacării imediate a Constantinopolului. Interesele strategice, dar și inflamarea opiniei publice occidentale, au determinat ca, începând cu ianuarie 1854, flota franco-britanică să își facă apariția în Marea Neagră.
O nouă solicitare a Angliei și Franței privind retragerea tuturor navelor rusești din Marea Neagră și evacuarea Principatelor ocupate, respinsă de ruși, s-a soldat cu declararea războiului împotriva Rusiei, de către Anglia și Franța, în martie 1854, urmate în ianuarie 1855, de regatul Sardinia-Piemont. Austria și Prusia, neimplicate în război, dar având interese în zonă, au solicitat și ele retragerea rușilor din Principate, care au catadicsit să plece în august 1854.
Urmare a retragerii rușilor din Principate, concentrarea de forțe anglo-franceză aflată la Varna s-a îndreptat către Sevastopol, baza navală rusească considerată pe drept drept cheia Mării Negre. Atacul amfibiu care a urmat s-a prelungit, urmare a determinării rușilor de a apăra acest port, dar într-un final, în septembrie 1855, Sevastopolul a fost cucerit. Moartea țarului Nicolae I, anterioară căderii orașului, a slăbit dorința Rusiei de a lupta, astfel că Alexandru al II-lea, succesorul lui Nicolae I, a demarat negocierile de pace. (foto 2)
Prevederile tratatului de pace de la Paris, din martie 1856, statuau unele din solicitările făcute Rusiei, la începutul sau pe parcursul războiului. Încă din timpul Conferinței de la Viena, din 1855, Franța a susținut unirea Principatelor ca pe o modalitate de a a crea un stat tampon care să contribuie la stăvilirea avansului rusesc și la menținerea integrității Imperiului Otoman. Din dorința de a scăpa de încorsetarea Sfintei Alianțe, împăratul Napoleon al III-lea a promovat unirea Principatelor ca fiind o soluție la Chestiunea Orientală. Nu întâmplător, Nicolae Iorga îl consideră factorul cel mai important care a determinat unirea Principatelor. Iar dacă polonezii îl evocă și astăzi în imnul național pe Napoleon I pentru sprijinul acordat țării lor, nu același lucru se poate spune despre noi în relația cu Napoleon al III-lea, împăratul uitat sau chiar ”cel neiubit”, conform titlului unei cărți a lui Lucian Boia. (foto 3)
La tratativele de pace, Rusia și-a dorit să dezbine puterile coalizate împotriva sa, susținând propunerile Franței, care, datorită intereselor antagonice cu Imperiul Austriac și Prusia, nu-și dorea o Rusie prea slăbită. Mai mult, Rusia avea nevoie, chiar cu prețul acceptării unirii Principatelor, să găsească un aliat puternic și să evite izolarea pe plan internațional. Problema Principatelor a creat o astfel de fisură între aliați, unirea promovată de Franța slăbea atât Imperiul Otoman cât și Austria. Anglia, inamic declarat al Rusiei, era adepta unor măsuri dure împotriva acesteia, propunând cedarea Caucazului, Crimeii și Georgiei către Imperiul Otoman.
Prin urmare, legat de viitoarea unire a Principatelor, fiecare dintre cei șapte participanți a adoptat o poziție care ținea de interesele sale viitoare. Franța a susținut unirea acestora, din considerentul că, pe fondul slăbirii puterii otomane, noua entitate va constitui nu doar un impediment în calea expansiunii rusești, dar și o durere de cap în plus pentru Imperiul Austriac, având în vedere dorința de emancipare a populației majoritare din Transilvania, Bucovina și Banat. Sardinia-Piemont a fost de acord cu unirea, cu gândul la viitoarea unificare a Italiei, pe fondul dorinței de a-și întări alianța cu Franța și de a creea dificultăți Austriei. Pentru a reduce influența Austriei asupra statelor germane și pentru a-și spori șansele de a deveni hegemonul acestui spațiu, Prusia a sprijinit unirea Principatelor, tocmai din pricină că aceasta lovea în interesele austriecilor. Rusia, din considerentele arătate mai sus, participantă la conferință din postura învinsului, a sprijinit opțiunea Franței. Din motive lesne de înțeles, Imperiul Otoman și cel Austriac au fost împotriva unirii, Anglia ca putere maritimă a fost satisfăcută de închiderea strâmtorilor și blocarea flotei ruse în Marea Neagră și prin urmare a sprijinit opțiunea Imperiului Otoman, temându-se că Principatele unite de aliați, în timp, ar putea cădea sub influență rusească.
Între politica franceză de menajare a Rusiei și cea britanică de pedepsire a acesteia s-a ajuns la compromisul reprezentat de o inițiativă austriacă ce prevedea cedarea către Moldova a sudului Basarabiei, respectiv a celor trei județe, Bolgrad, Ismail și Cahul, astfel încât Rusia să fie îndepărtată de la Dunăre, asigurându-se astfel libera circulație pe fluviu. Scopul real urmărit de către aliaţi a fost crearea unui „cordon sanitar” între Imperiul Rus și cel Otoman, care urma să-i împiedice pe ruşi să-i atace pe turci în direcţia Balcanilor. (foto 4)
Principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, fără a avea o politică externă proprie. Se înlătura protectoratul rusesc şi se instituia garanţia marilor puteri europene Franța, Rusia, Imperiul Britanic, Imperiul Austriac, Prusia, Piemont-Sardinia și Imperiul Otoman, existând astfel siguranța că armatele rusești nu vor mai putea ocupa Principatele după bunul plac. S-a hotărât deasemenea ca statutul viitor al Principatelor să fie stabilit după consultarea locuitorilor, prin urmare s-a decis constituirea Divanurilor Ad-hoc, alcătuite din reprezentanți ai tuturor claselor sociale, ale căror opțiuni urmau a fi prezentate puterilor garante. Conducerea fiecărui principat urma a fi realizată de către un caimacan, adică de un locțiitor de domn. Spațiul Principatelor, incluzând aici și gurile Dunării, aflate multă vreme sub dominație turcească și aflate mai apoi sub influență rusească, urmare a Războiului din Crimeea, intrau în sfera occidentală, cu efecte pe termen lung privitor la evoluția Țărilor Române. Sau cum ar spune Răzvan Murgeanu ”de la periferia Imperiului Otoman, la periferia lumii Occidentului”!
Am văzut așadar că momentul 24 ianuarie, de necontestat o dovadă a abilității diplomatice a elitei românești, a fost pregătit de baletul diplomatic al Marilor Puteri, cu ocazia Tratatului de Paris care a asigurat cadrul internațional favorabil! Întorcându-ne la declarațiile din vremea noastră, apelul la referendum, salutar din punctul de vedere al voinței populare, se dovedește a nu fi suficient atâta timp cât Cei Mari nu vor considera, fiecare din propriile rațiuni strategice, că Unirea reprezintă o opțiune dezirabilă. Lecția istorică a Micii Uniri este limpede: voința internă a fost necesară, dar nu decisivă în absența unui context internațional favorabil.
Procesul actual de schimbare a ordinii mondiale a produs deja evoluții rapide pe plan geopolitic, iar zonele-tampon aflate între Occident și Rusia par a nu avea niciun viitor pe termen lung, întrucât ele constituie breșe de securitate pentru vecinii mai puternici. Așa cum Principatele Române au fost, în secolul al XIX-lea, obiectul unui compromis între imperii rivale, tot astfel spațiile de frontieră ale Europei de Est rămân astăzi vulnerabile la presiunile externe. Răspunsul la problema Unirii s-ar putea regăsi, și de această dată, în tratatul de pace care va urma încheierii războiului din Ucraina, conflict ce reia, la scară istorică, logica și miza Războiului Crimeii…
[/responsivevoice]
